duminică, 26 februarie 2012

GAZETA SF nr 15


O scurtă trecere în revistă a nr. 15 din Gazetei SF http://fanzin.clubsf.ro/ în care am descoperit poveşti inedite şi autori care merită citiţi.

Fie că sunteţi fani SF sau fantasy/magic realism, aici vă veţi simţi ca acasă – o casă construită din fragmente strălucitoare de irealitate.

 Simona Şerbănescu ne reaminteşte că avem întotdeauna la îndemână o armă secretă cu ajutorul căreia putem lupta împotriva realităţii: literatura. Nimic mai adevărat. Gazeta ne invită să ne desprindem de cotidian şi să păşim pe tărâmuri unde magicul se împleteşte cu fantasticul şi fabulosul.

Interviul cu Florin Pîtea, realizat de Simona, ne pune la dispoziţie indicii preţioase despre ceea ce presupune cariera de scriitor SF şi genul cyperpunk pe care acesta îl abordează în romanele sale.

Oliviu Crâznic, deja  bine cunoscut pentru romanul gotic “Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul”, ne vorbeşte despre două lecturi valoroase: “Gangland”de Florin Pîtea şi volumul I al seriei Drumul spre Vozia aparţinându-i lui Mihai-Andrei Aldea.

Alexandru Ioan Despina ne semnalează apariţia romanului “Navele pământului” de Orson Scott Card, celebrul autor de science-fiction.

Şi acum, poveştile :)

- În “Dincolo de umbre”, Cătălina Fometici ne farmecă din nou cu o delicată poveste în care moartea se agaţă de viaţă cu degete vineţii, de femeie. În acest univers al morţilor vii, fantoma iubirii îşi poartă paşii către Cetatea Leului Alb, încercând să-şi găsească drumul către prinţesa Bianca.

- Cu un titlu care ne trimite cu gândul la o poveste SF, "2049" surprinde o inedită călătorie iniţatică în fascinanta Indie. Marcel Gherman ne invită să medităm în sanctuarul pădurilor tropicale, ca mai apoi să ne amintească de imaginea dezolantă a oraşului. Eroul poveştii se află între două lumi, pe care le străbate în căutarea sinelui.

- În “Leacul”, Florentin-Ionuţ Haidamac ne spune cu umor trist şi isteţime povestea unui război. Suntem în anul 2050. Pământenii se confruntă cu un atac din partea unei alte specii. Protagonistul observă dezamăgit isteria creată în jurul evenimentului, condamnând printr-un interesant pamflet SF setea de putere şi manipulare a semenilor săi.

- O poveste de o mare sensibilitate, “Uscăţivul” de Raluca Băceanu, urmăreşte o întâlnire cu un bărbat misterios, în decorul iernii ce se aşează melancolic peste gânduri şi amintiri. O veste neaşteptată. O moarte şi în final o plimbare la fel de enigmatică.

- “Pentru lacrimile Liviei”, aparţinând Alexandrei Niculae, este o surpriză foarte plăcută. Suspans, moarte, sânge, iubire, tristeţe…toate acestea se regăsesc în povestea pe care ne-o spune fantoma văduvei vesele, în noaptea de Anul Nou. Un periplu de-a dreptul fascinant care îţi taie răsuflarea de la primul la ultimul cuvânt.

- Mircea Boboc lansează o ipoteză provocatoare: “Dacă Adam nu ar fi muşcat din măr…” O întoarcere la origini povestită parcă de prima femeie din lume. O rescriere a păcatului ce îmi aminteşte de blestemul pescarului Iona, condamnat să se nască pe sine la nesfârşit într-un univers în care existenţa şi-a pierdut semnificaţia.

- Aurelia Chircu continuă seria “Vremuri tainice” cu a cincea parte. Jed şi Jelena ne aşteaptă să mergem curioşi pe firul poveştii lor. Dinamism, nerv, dialog ce ne fură din realitate cu talentul unui magician.

- La categoria Mainstream, Victor Ovidiu Rusu ne spune o “Poveste”. Prin ochii micuţei Luciana, privim la o lume de basm în care suntem liberi să ne creăm proprile poveşti şi personaje. Fraze jucăuşe, întorsături neaşteptate, făpturi miraculoase – e o plăcere să ne lăsăm purtaţi de imaginaţie în acest univers ludic. 

marți, 14 februarie 2012

VREM CRIZĂ!



Greu cu criza asta, dom’le! Întreg globul pare că duce în spate povara crizei economice. Îl dor şalele, dar continuă să se învârtă pe orbita (sau orbeala) Sfintei indolenţe şi să facă umbră soarelui degeaba (vorba vine). Care mai de care mai înspăimântaţi, stresaţi sau treziţi din somnul de refacere a neuronilor pierduţi în lupta cu inteligenţa, cetăţenii planetei se reorganizează în termeni de criză.

Şomerii se resemnează cu un zâmbet diafan la gândul că: “oricum nu mai făceam nimic pe criza asta...” Proaspeţii absolvenţi respinşi la interviuri ştiu cu certitudine că insuccesul lor se datorează aceluiaşi fenomen perfid: nu mai sunt bani de salarii. 

Mult prea demodatul Bau-Bau a pierdut şi el teren în faţa unui nou duşman: “dacă nu îţi bei lăpticul, vine criza si te ia, mamă !” Până şi adolescenţii emo au mai uitat de criza lor de personalitate în favoarea unui subiect mult mai “tăios”. Autorii sketchurilor nu mai sunt în criză de idei, pentru că acum au ce parodia. Nu se mai poartă jignirile cool din categoria “las-o pe aia, ca e crizată rău”, pentru a se evita aluziile de natură politico-economică.

 Poate doar prin vreun sătuc uitat până şi de primarul care îl administrează, oamenii pe chipurile cărora timpul a scris adevărate epopei ale trudei, nu iau seama de “cei 4 călăreţi ai apocalipsei economice”: Criza reală, Criza închipuită, Rezolvarea imaginară a probemei crizei şi Ameninţarea unei noi crize. Cei care au mai auzit câte ceva, nu ştiu cu ce se mănâncă. Pentru nea Mitică fieraru’ criza se rezumă la văcuţa care nu mai dă lapte, fântâna secată ori biata babă care suferă de reumatism. 

Când îi întrebi de criza economică, ei ridică senin din riduri si murmură un răspuns stângaci, amintind de un preşedinte de la care mai aşteaptă şi acum zile mai bune.

Deşi ne dăm de ceasul morţii, în noi ăştiălalţi tresaltă voluptatea dulce-amăruie a dezastrului. Nu am recunoaşte-o niciodată, dar avem nevoie de criză ca să ne pună sângele în mişcare, ca să trezească în noi simţul unei solidarităţi superficiale, dar amuzante. Ştim că nu vor veni vremuri mai bune, aşa că de ce să nu ne bucurăm de circul internaţional cu acrobaţii economice (fără plasă de susţinere) şi dresură de lei şi euro?


duminică, 5 februarie 2012

Scrisoare către polei


               Drag polei,


Nu ţi-am spus niciodată asta. Am încercat de multe ori să încropesc o mărturisire, dar de fiecare dată cuvintele parcă mi-au îngheţat. Frumos joc de cuvinte,nu?

Te cunosc demult, de pe vremea când ghetuţele mele lăsau urme liliputane în zăpadă şi construiam igluuri în miniatură cu alţi copii. Te întindeai leneş pe tot curprinsul aleii iar trecătorii pluteau lin pe luciul tău, ca nişte patinatori la proba de dans. Dar atunci încă nu te remarcasem…Eram încă neştiutoare şi sentimentele mele nu treceau mai departe de omul de zăpadă cu ochi nostimi din măsline.

Dar cu timpul….cu timpul am început să te zăresc. Mai întâi cu coada ochiului, cum privesc cei mici la pata de culoare din ceruri, crezând că l-au văzut pe Moş Crăciun. Apoi cu jumătate de ochi, cum se uită îndrăgostiţii unul la altul. Şi, într-un final, mi-ai acoperit câmpul vizual asemenea unei aripi de înger.

Nu conştientizam încă ce se întâmplă, eram confuză. Stăteam în faţa unei trăiri cu totul necunoscute până atunci. Mi-e atât de greu să o exprim, dar am să încerc, pentru că am ţinut prea mult în mine acest secret tulburător. Şi cred că a sosit vremea să las adevărul la iveală.

De fiecare dată când te vedeam îmi pierdeam echilibrul. Simţeam cum mă părăseşte orice putere şi cum picioarele mele se preschimbă în două trestii unduindu-se în bătaia vântului. Îmi pierdeam controlul şi un şuvoi de emoţii noi se instalau încet-încet în sufletul meu înfrigurat. Seninătatea din copilărie dispăruse şi aveam impresia că în stomacul meu zburdă nestingherit fluturi de toate culorile. Înainte recitam poezii din Eminescu în preajma ta, râdeam şi spuneam glume. Acum priveliştea ta sidefie şi nesfârşită îmi spulbera orice gând. Uneori aveam chiar impresia că mi-am uitat propria limbă. Sub puterea ta nebănuită, copilul din mine se prăbuşea, ca un om de zăpadă în pragul primăverii. Mă bâlbâiam, mă fâstâceam, parcă eram un clovn la circ. N-ai ştiut niciodată că mă făceai să mă simt aşa, nu?

Întâlnirile cu tine ajunseseră să semene cu scenele lacrimogene din unele filme. Tremuram din toate încheieturile, străbătută de un fior încătuşant. Inima îmi bătea cu forţa unui izvor ce-şi aruncă stropii sălbatici peste învelişul teluric. Prietenii mă tachinau şi le surprindeam zâmbetele ştrengare atunci când mă pierdeam cu firea. 

O dată emoţiile au fost într-atât de copleşitoare, încât trupul meu s-a desprins de pământ într-o clipă ruptă din eternitate şi am ajuns să plutesc şi eu, ca trecătorii de odinioară, pe întinderea ta nemărginită şi strălucitoare. În zborul meu orizontal, am simţit pe obraz mângâierea ta suavă care mi-a lăsat o amintire trandafirie. Atunci am înţeles…atunci am realizat în sfârşit că… te URĂSC.

Gheaţă blestemată! Mi-ai nenorocit iernile. Şi acum te-ai întors să-mi râzi în nas, nemernic străveziu şi sadic! În fiecare zi îmi faci viaţa un coşmar. Nu pot să fac doi paşi că mă tragi în jos după tine. Pentru că eşti singur, singur şi ţâfnos şi vrei pe cineva să-i faci viaţa amară, ca a ta. De ce mă urăşti? Ce ţi-am făcut? Îţi place să mă umileşti. Eşti un monstru crud care atacă fără să dea de ştire. Sper să te topeşti în iad, în cazanul cu vară eternă!

Cu drag,

Teodora. 

joi, 2 februarie 2012

Gânduri de iarnă


      Buzele îmi îngheţaseră şi odată cu ele cuvintele pline de ciudă care îmi atârnau acum de colţul gurii ca nişte ţurţuri.  Când am ajuns acasă, s-au topit. Am observat că se preschimbaseră  într-un pârâu de iubire şi-mi picurau pe bărbie cu nonşalanţă.

*  *  *

Un căţel umbla cu covrigi în coadă ca să-şi imagineze mai uşor că e din nou vară. Treaba a mers un timp, până când doi copii i-au furat covrigii îngheţaţi  ca să se joace de-a Crăiasa Zăpezii cu multe brăţări.

*  *  *


Într-o iarnă, un bărbat sărac a vrut să doneze sânge, dar  a fost refuzat pe motiv că de fapt are bani şi se dă amărât. Din cauza gerului, sângele îi devenise albastru.


miercuri, 1 februarie 2012

Feminin



braţele ei se întind pe două continente
sub degetele ei se alintă vârfuri de brazi şi cai sălbatici
uneori unghia ei sidefie sapă morminte
în golfuri cu nume uitate
unde oasele zeiţelor îşi dansează moartea
cu genele mângâie norii şi străpunge curcubeul
în pletele ei se poartă războaie şi se zidesc epoci
din trupul ei se înalţă zmee
pentru îngeri
pe coapsele ei parfumate sunt scrise
numele tuturor femeilor
şi câteva nume de flori
sânii ei tresar la atingerea timpului
cu buzele sărută luna de două ori înainte de culcare
iar umerii ei nasc noi constelaţii
Nimic nu e mai frumos decât aceste braţe
îmbrăţişând universul când nimeni nu se uită
şi tălpile ce străbat carnea bărbaţilor osteniţi
de-a lungul a mii de ani lumină…

ea nu plânge niciodată
de teama unui potop
ea se crede Dumnezeu
şi nu poartă şosete iarna
ea e alfa pentru că îi place litera A de la adam
ea e iubire, ură, formă şi lumină.

Acest text a fost conceput de îngeri sub titlul Femeia ideală
însă din greşeală atotputernicul i-a dat delete
înainte să fie pus în practică.
 a painting by one of my favorite painters, Jim Warren































Iarna nu-i ca...



Pentru că va ninge iar şi  vreau să închid iarna într-o poezie ca să nu mai umble de nebună pe străzi:



Ultima iarnă de pe strada fără nume



A nins mult
pe catifeaua vişinie ce seamănă a sânge de lebădă
a nins fioros, cu dinţi de tigru şi solzi
cine ştie de cât timp tot ninge
pe cadavrul din faţa casei mele…

E vânt şi cineva îşi usucă eşarfa la un geam albastru
miroase a soare mort şi toţi dorm sub zăpadă.
O mână de copil se iveşte de sub nămeţi
ţinând un cornet de îngheţată.
Oare e cu aromă de cireşe?
un câine caută oase dar nu găseşte decât pleoape închise
e frig, frig, frig
şi nu e nimeni care să m-ajute să-mi găsesc ochelarii
sub zăpadă, printre cărţile marilor scriitori.

A nins mult şi trist
pe catifeaua vişinie ce seamănă a sânge de lebădă
ieri s-a stins cineva în fotoliul de  lângă sobă
a trosnit un ţurţure în semn de dezamăgire
şi eu mi-am scris numele în zăpadă
ca să nu-l uit.

A nins peste tot oraşul
nimeni nu mai ştie când a început
e viscol, viscol, v…
gulerul de blană al femeii cu unghii mov
s-a prefăcut într-o vulpe albă şi a fugit.
dar cui îi pasă?
totul e sarcastic de alb
şi imaculat de sobru
ochelarii mei s-au pierdut desigur.
Ninge, ninge, ninge…
cine ştie de cât timp tot ninge
pe cadavrul din faţa casei mele…





Şi se făcu blog


Ce ciudat sună blog…
Am un blog 
sau
am o căsuţă de pixeli unde îmi odihnesc visele
sau 
am un jurnal în pielea goală.
Blog.
Simplu
ca o castană care cade şi se prăbuşeşte în praf
dar nu mai înainte de a face buf! sau blog!
ca o bătaie în uşă când ştii că nu e nimeni acasă
ca un toc de stilou în mâna unui scriitor fără inspiraţie
ca o pietricică roz care se rostogoleşte şi face pleosc! sau blog!

Ce ciudat sună această prefacere a omului în bucăţi de om...