duminică, 5 februarie 2012

Scrisoare către polei


               Drag polei,


Nu ţi-am spus niciodată asta. Am încercat de multe ori să încropesc o mărturisire, dar de fiecare dată cuvintele parcă mi-au îngheţat. Frumos joc de cuvinte,nu?

Te cunosc demult, de pe vremea când ghetuţele mele lăsau urme liliputane în zăpadă şi construiam igluuri în miniatură cu alţi copii. Te întindeai leneş pe tot curprinsul aleii iar trecătorii pluteau lin pe luciul tău, ca nişte patinatori la proba de dans. Dar atunci încă nu te remarcasem…Eram încă neştiutoare şi sentimentele mele nu treceau mai departe de omul de zăpadă cu ochi nostimi din măsline.

Dar cu timpul….cu timpul am început să te zăresc. Mai întâi cu coada ochiului, cum privesc cei mici la pata de culoare din ceruri, crezând că l-au văzut pe Moş Crăciun. Apoi cu jumătate de ochi, cum se uită îndrăgostiţii unul la altul. Şi, într-un final, mi-ai acoperit câmpul vizual asemenea unei aripi de înger.

Nu conştientizam încă ce se întâmplă, eram confuză. Stăteam în faţa unei trăiri cu totul necunoscute până atunci. Mi-e atât de greu să o exprim, dar am să încerc, pentru că am ţinut prea mult în mine acest secret tulburător. Şi cred că a sosit vremea să las adevărul la iveală.

De fiecare dată când te vedeam îmi pierdeam echilibrul. Simţeam cum mă părăseşte orice putere şi cum picioarele mele se preschimbă în două trestii unduindu-se în bătaia vântului. Îmi pierdeam controlul şi un şuvoi de emoţii noi se instalau încet-încet în sufletul meu înfrigurat. Seninătatea din copilărie dispăruse şi aveam impresia că în stomacul meu zburdă nestingherit fluturi de toate culorile. Înainte recitam poezii din Eminescu în preajma ta, râdeam şi spuneam glume. Acum priveliştea ta sidefie şi nesfârşită îmi spulbera orice gând. Uneori aveam chiar impresia că mi-am uitat propria limbă. Sub puterea ta nebănuită, copilul din mine se prăbuşea, ca un om de zăpadă în pragul primăverii. Mă bâlbâiam, mă fâstâceam, parcă eram un clovn la circ. N-ai ştiut niciodată că mă făceai să mă simt aşa, nu?

Întâlnirile cu tine ajunseseră să semene cu scenele lacrimogene din unele filme. Tremuram din toate încheieturile, străbătută de un fior încătuşant. Inima îmi bătea cu forţa unui izvor ce-şi aruncă stropii sălbatici peste învelişul teluric. Prietenii mă tachinau şi le surprindeam zâmbetele ştrengare atunci când mă pierdeam cu firea. 

O dată emoţiile au fost într-atât de copleşitoare, încât trupul meu s-a desprins de pământ într-o clipă ruptă din eternitate şi am ajuns să plutesc şi eu, ca trecătorii de odinioară, pe întinderea ta nemărginită şi strălucitoare. În zborul meu orizontal, am simţit pe obraz mângâierea ta suavă care mi-a lăsat o amintire trandafirie. Atunci am înţeles…atunci am realizat în sfârşit că… te URĂSC.

Gheaţă blestemată! Mi-ai nenorocit iernile. Şi acum te-ai întors să-mi râzi în nas, nemernic străveziu şi sadic! În fiecare zi îmi faci viaţa un coşmar. Nu pot să fac doi paşi că mă tragi în jos după tine. Pentru că eşti singur, singur şi ţâfnos şi vrei pe cineva să-i faci viaţa amară, ca a ta. De ce mă urăşti? Ce ţi-am făcut? Îţi place să mă umileşti. Eşti un monstru crud care atacă fără să dea de ştire. Sper să te topeşti în iad, în cazanul cu vară eternă!

Cu drag,

Teodora. 

Un comentariu:

  1. Imi place foarte mult aceasta scrisoare! Te inteleg, si eu urasc iarna si mai ales gheata! Ti-ai exprimat sentimentele cu eleganta...desi sunt sentimente negative...Felicitari!

    RăspundețiȘtergere