vineri, 27 decembrie 2013

Thoughts on love

What becomes of two lovers who accidentally fall into an hourglass? Do they merge with the time that elapses, or do they change into grains of sand and remain at the bottom, while a whole eternity takes place outside?
painting by Himanshu Dubey
In love, everything is as meaningless as it is profound.

A nostalgic love is the love that has reached the ultimate consummation and feeds off the illusion of time. 

joi, 26 decembrie 2013

Gândurile mele despre Cioran...(de prin clasa a 11-a)

Omul este unica fiinţă conştientă de sinele său. Povara de a fi om se iveşte din năruirea oricărui avânt de a mai căuta un scop într-un viitor pe care îl îmbrăţişăm de teama trecutului.
nu seamănă izbitor cu tipul din Eraserhead?

Dacă celorlalţi le-a scăpat timpul, Cioran şi-a scăpat lui însuşi.

Fanaticul tinde într-un final către anonimat, este învins de îndoială, în timp ce ereticul se foloseşte de îndoială, exploatând-o.

Durerea constituie cea mai reală conexiune a omului cu propria conştiinţă şi luciditate.  (…) Este nevoie de suferinţă pentru a intra în vorbă cu noi înşine.

 “Căderea în timp” este o carte a deznădejdii. Dintr-o disperare monstruoasă, omul se dezumanizează, după ce toate încercările sale de autocunoaştere au eşuat. Cioran însuşi este detemporalizat şi dezamăgit de un Dumnezeu mult prea uman.

Pe axa timpului, Cioran nu există. El se află undeva în afara ei, proiectându-şi iluzia firii în infinitul acesteia.  

Oliviu Crâznic despre volumul meu “Moartea era un iepure şchiop”

Într-un articol consistent apărut în Revista Egophobia, scriitorul Oliviu Crâznic ne vorbeşte despre apariţiile care i-au atras atenţia la târgul de carte Gaudeamus, 2013. 
Printre autorii enumeraţi (şi sunt mulţi pe care merită să-i descoperiţi) mă aflu şi eu. Cu acest prilej îi mulţumesc lui Oliviu pentru cuvintele onorante, pe care le voi reda mai jos: 


"...merită menţionat un remarcabil volum de poezie al Teodorei Gheorghe, şi ea cunoscută autoare de povestiri fantastice – Moartea era un iepure şchiop. De altfel, întregul conţinut al volumului implică referiri la fantasticul clasic, original inserate, menite a susţine idei şi concepte poetice pline de forţă. Autoarea ne poartă astfel, într-o formă de poezie modernă, printre volume prăfuite şi valoroase, printre legende şi vise, printre cugetări şi rătăciri. Mircea Eliade cu ale sale „ţigănci”, legendele arthuriene şi Camelotul etern din The Once And Future King, Narnia şi cronicile miraculoase ale şifonierului-poartă, toate construiesc artistic un pod iluzoriu şi simbolic, plăcut sufletului, legând între ele Valsul fantomelor şi Mărţişor de E.A. Poe. Pentru că, să nu uităm, curentul simbolist s-a născut, măreţ şi decadent deopotrivă, din componenta gotică a romantismului şi din admiraţia lui Charles Baudelaire pentru Edgar Allan Poe… Un volum de povestiri fantastice ar asigura o pereche frumoasă pentru Moartea era un iepure şchiop, şi poate că proza Teodorei Gheorghe nu se va lăsa prea mult aşteptată înainte de a vedea lumina… tiparului.

Vă invit să parcurgeţi întreg articolul aici. 

duminică, 22 decembrie 2013

Ce NU mi-ar plăcea să găsesc sub brad:


  1. Un post-it cu mesajul: „Nu uita să fii optimistă!” Eu nu uit, dar nu prea-mi vine.
  2. Promisiunea unui an muuult mai bun – ceea ce mă face să realizez cât de nasol a fost ăsta care a trecut.
  3. Factura neachitată a vechilor suferinţe.
  4. Un termometru care îmi arată câte grade nu vor fi niciodată în casă în iarna asta.


5. O carte despre comunism.
6. Un film realizat după o carte despre comunism.
7. Bomboane Ferrero – nu înţeleg de ce sunt considerate dulciuri de lux (nu bag mâna în foc, dar cred că le trec prin nisip înainte să le împacheteze). 
8. Un dvd cu momentele de aur din emisiunea lui Măruţă.
 9. O lanternă care să-mi lumineze gândurile negre cu baterii de unică folosinţă. 
10. Un calendar cu bărbaţi musculoşi ţinând în braţe pisici – not a good combination...
11. Un cuţit care nu taie – mi-e foame, vreau pâine feliată.
12. O broşură despre cum să-ţi învingi timiditatea în 5 paşi – 5 paşi la dreapta sau la stânga? 
13. O rochie atât de frumoasă, încât mi-e milă să o port mai mult de două ori.
14. O jumătate de lună – eu vreau luna întreagă!
15. Orice împachetat în polistiren – mereu mi s-a făcut pielea de găină când am auzit zgomotul de la polistirenul scos din cutie. Brr! 

sâmbătă, 21 decembrie 2013

Scrisoare către un necunoscut


Unii oameni îţi par atât de cunoscuţi, încât ai impresia că ai petrecut în compania lor sute de vieţi. Te uiţi în ochii lor şi te vezi încrustat în irisul lor, ca un basorelief imitând viaţa din forme imprecise. Ai vrea să le strecori un bilet pe sub uşă în timp ce dorm şi acolo să le mărturiseşti secretul tău, al vostru. Dar ei nu te văd. Sunt prea preocupaţi să citească ziarul şi să admire vitrinele. 


Când în sfârşit te zăresc cu coada ochiului, îţi zâmbesc laconic şi-ţi adresează o întrebare din vârful genelor: Noi ne-am mai întâlnit vreodată?

“Da, ne-am născut din acelaşi fragment de lumină şi am călătorit mii de vieţi împreună. Am trăit în peşteri, am învăţat secretul focului, am fost negustori, soţi, fraţi, surori; am populat Franţa, Grecia, Egipt, India; am urcat pe cele mai înalte creste, am căzut, ne-am înălţat; am învăţat să iubim, să ne urâm, să dorim, să pictăm, să facem calcule, să dăm naştere, sa construim oraşe, să dărâmăm imperii. Când credeam că ne-am uitat, ne-am regăsit la un colţ de stradă prin Anglia secolului XII. Erai un tânăr care cerşea pe marginea unui drum. Ți-am picurat o monedă în palma prăfuită şi atunci ţi-am văzut sclipirea din ochii albaştri, ca doi nasturi decupaţi dintr-o fâşie de cer senin. Mă recunoşteai, deşi nu mă văzuseşi niciodată. Au urmat şi alte vieţi în care nu s-au întâlnit decât umbrele noastre pe câte un trotuar.”

Asta i-ai răspunde străinului care crede că v-aţi mai cunoscut cândva. Dar nu poţi. E prea... teatral. În schimb îi zâmbeşti tâmp şi îi spui că ai o figură comună. Într-o zi o să vină din nou timpul vostru, dar până atunci trebuie să păstrezi secretul  și să-ți bei liniștită cafeaua. 

                                           Un superb short film despre o dragoste la prima vedere....

Cum gândesc doctorii din fiecare zodie


Berbec: Hai, mă, ce stai să te gândești atât? Bagă bisturiul în el! 

Taur: Nu pot să operez pe stomacul gol. Revin imediat. 


Gemeni: Iar a divorțat Bahmu! Și Cameron Diaz și-a pus botox. Aoleu, iar m-am luat cu vorba. Cum, a și murit???!!

Rac: Vai, mi-e și milă de el. Hai să-l coasem la loc.

Leu: Ai avut mare noroc cu mine. Nu, nu e nevoie să-mi ridici statuie.

Fecioară: Nu, nu așa! Vezi că ai poziționat rinichiul cu un nanometru mai la stânga.

Balanță: Să-l operez…? Să nu-l operez…? Of, nu mă pot hotărî…

Scorpion: Altul care a dat colțul. Ce noroc pe unii!

Săgetător: Ups, cred că am uitat bisturiul în el…
from: http://allamtopm.blogspot.ro/

Capricorn: S-ar putea să mai întârzii. Mai am 20 de operații și gata. Hai, pa, am treabă!

Vărsător: Am eu o idee. Ce-ar fi dacă am schimba venele între ele?

Pești: Oh, Doamne Dumnezeule! Săracul de el! Ce rost mai are operația…? Tot moare.

Concept: io şi Gabriela Obeadă

joi, 19 decembrie 2013

Când moare un actor

Moartea unui actor îmi crează mereu senzaţia unui spectacol de magie încheiat prea curând, când iepurii încă mai trebuie să iasă din joben. Dintr-un egoism elitist, uneori îmi imaginez că actorii au dreptul la un dram de eternitate. Mă trezesc din reveria mea cu iz legendar pentru că simt atingerea unor degete scheletice pe umăr – e doamna Realitate, care îmi aminteşte că toţi ne naştem cu un termen de expirare lipit pe un colţ de suflet. 
theatrecollection.net
                                                                                     
Un actor se poate considera, totuşi, puţin mai noroc decât alţii – el trăieşte mai multe vieţi. Cam ca pisicile, doar că şoarecii pe care-i prinde sunt de toate culorile şi le trebuie o momeală specială, ţesută cu har din mii se fâşii de umanitate.  

Ieri l-am văzut pe Nae Lăzărescu la tv într-una din ultimele înregistrări. Trupul i se îngustase, parcă dispărea încet-încet de pe scena destinului. Umorul lui spumos îi pierise în cutele desenate pe chip. Boala e fandosită, nu prea se gâdilă cu una, cu două, păreau să spună ochii trişti. Ştia că în curând va îmbrăca straiele unui rol după care nu vor exista aplauze, un rol pentru care îţi trebuie cea mai sârguincioasă pregătire şi oricâte repetiţii ai face, nu e de-ajuns. Din păcate, Nae a salutat publicul cu un zâmbet nostalgic şi s-a retras în culise, dincolo de cortina vieţii. 
cinemarx.ro

Pentru Peter O’Toole ceasul a încetat să mai ticăie la 81 de ani. Cred că s-a şi-a făcut ieşirea în spiritul cinismului aristocratic care l-a însoţit mereu. Precis i-ar fi plăcut să joace postmortem într-un film ca High Spirits (1988), pe post de strigoi flegmatic care fumează ţigări scumpe îmbrăcat într-un halat roşu. Gândurile m-au dus în continuare la Gheorghe Dinică, pe care nu l-am văzut niciodată pe scenă. M-au răscolit din nou regretele. Omul ăsta era atât de sarcastic, încât mă mir cum de n-a fentat dudia cu coasa printr-o replică acidă, ca: “Când joci un personaj negativ, poţi să îl joci cum vrei, pentru că cei ai dracului trebuie eliminaţi şi ţi se dă voie să mori în toate felurile. Iar posibilităţile pentru actori sunt mult mai interesante.” 
biography.com

Mi-am amintit apoi de un vis ciudat avut în urmă cu mai mulţi ani (deh, am îmbătrânit şi eu). Dem Rădulescu, unul din actorii mei preferaţi, se afla pe un fotoliu, într-o cameră aproape goală. Eram uşor suprinsă că trăia (ştiam din realitate că nu poate fi adevărat). L-am întrebat: de ce ai revenit? A zâmbit nostalgic şi mi-a răspuns: Mai am un rol de jucat. Nu mă lasă ăştia să ies la pensie. Eu am râs înfundat şi l-am chestionat: Totuşi, tu nu ai murit acum ceva vreme? Dem a oftat, s-a ridicat şi s-a evaporat în spatele unei uşi.

Când moare un actor, se spun lucruri ca: a trecut în nefiinţă, a pierit o stea, s-a dus o generaţie, sau dezolantul: “fie-i ţărâna uşoară”. Jurnalişti şi colegi de breaslă de-ai defunctului se adună sub un cortegiu de cuvinte mai mult sau mai puţin oneste. Mă întreb, câţi dintre cei care ţin mici discursuri l-au cunoscut cu adevărat? Câţi au fost de faţă când şi-a lăsat de-o parte măştile purtate pe scenă şi a rămas gol, dezbrăcat de fard, mimică, trucuri şi contorsionări ale firii? Care dintre vieţile trăite de actor este comemorată când trupul lui priveşte cerul dintr-o cutie de unică folosinţă? Poate că nici măcar actorul însuşi nu a pătruns în sine îndeajuns de adânc pentru a-şi descoperi eul preferat...

miercuri, 18 decembrie 2013

Despre IDC cu Ciprian Burcovschi şi Mihai Pahonţu

“Incubatorul de condeie” 2013 (ediţia a IV-a) a ajuns pe frecvenţe înalte. După ce şi-a desemnat câştigătorii, concursul naţional de debut literar a devenit subiectul unei discuţii cu parfum literar, de-a lungul a zece minute matinale. 


Unde? La Sport Total FM. Cine cu cine? Ciprian Burcovschi, fondator AdLittera Project, în dialog cu Mihai Pahonţu, gazda emisiunii.


Accesând cu entuziasm (mai ales dacă e dimineaţă şi obişnuiţi să ascultaţi radio-ul) şi curiozitate livrescă linkul de mai jos, veţi avea ocazia să aflaţi mai multe despre IDC, juriu, câştigători şi alte lucruri interesante din culisele unui proiect care sper să îşi întindă aripile până va ajunge să zgârie norii. 

Puţin oniric, puţin poetic, puţin lunatic

De multe ori m-am simţit cumva stingheră în lumea de care aparţin. Uneori visez că mă desprind de trup şi plutesc deasupra camerei, a apartamentului, a tuturor şi... ajung pe lună. Acolo mă întâmpină un omuleţ caraghios care seamănă puţin cu Charlie Chaplin.
Îmi vorbeşte despre univers şi-mi arată o oglindă în care mă văd cu figura mea reală, cea pe care o ascund în spatele pielii. De buzele mele atârnă un zâmbet nesfârşit, atât de etern încât mă sperie şi mi se face dor de tristeţea pe care am lăsat-o pe pământ. Sunt aproape frumoasă şi îmi place nasul meu uşor cârn. Omuleţul scoate din buzunar un ceas şi îmi şopteşte: e Acum. Pe Ieri şi pe Mâine le-am desfiinţat. Îi mulţumesc pentru amabilitate, dar trebuie să mă întorc. Timpul meu curge altfel. 



Visele mele sunt atât de clare şi impregnate cu nuanţele realităţii, încât de multe ori seamănă cu nişte amintiri. Mă trezesc obosită, ca după o viaţă trăită într-un univers paralel. E mai rău când mă bântuie câte o fantomă a trecutului pe care o credeam pe veci zăvorâtă în dulapul meu cu păpuşi stranii, cum îmi numesc subconştientul. Fantoma a avut azinoapte chipul unui om de gheaţă. Am crezut că de data asta îl pot topi cu răsuflarea mea, dar iubirea pe care o ascundea în pieptul lui gri, ca omul de tinichea, a rămas la fel de inaccesibilă. Poate că dacă apelam la serviciile Vrăjitorului din Oz pentru o inimă de împrumut, aş fi avut un vis mai frumos.

marți, 17 decembrie 2013

Laura despre "Moartea era un iepure şchiop”


Volumul de debut al Teodorei Gheorghe se citeşte atât cu mintea, cât şi cu sufletul. Cu mintea pentru că versurile ei te îndeamnă să reflectezi asupra unor diverse probleme existenţiale, pe care însă le tratează uneori cu o ironie care reuşeşte să-ţi descreţească fruntea, dar şi cu sufletul pentru că multe relevă sensibilitate, fără a cădea însă pe panta romantismului. Un Baudelaire mai puţin abrupt sau un Nichita Stănescu mai îndrăzneţ, dacă ar fi să surprindem o afiliere. 


Se poate spune că poeziile ei constituie şi un catharsis, o descătuşare dublată de o perpetuă căutare a eului, dar şi o încercare de împăcare cu propria persoană. Din acest punct de vedere, anumite imagini constituie uneori o analiză lucidă şi rece a propriilor simţiri: „fiecare pas al tău doare,/ dar e o durere în care mă complac/ pentru că ştiu că doar aşa/ putem deveni amândoi una cu pamântul.” (Confesiune).

Versul acţionează atunci ca un bisturiu care disecă o rană interioară. Tristeţea însă nu este niciodată implacabilă, ci din întregul ciclu răzbate o undă de optimism, simptom al tăriei sufleteşti. Se simte astfel o vitalitate extraordinară, o sete de viaţă în care iubirea transpare ca o forţă primordială, chiar dacă de cele mai multe ori acesta apare ca o absenţă, o  aşteptare, un ideal, şi rareori ca trăire: „Mi-e frig de tine, dragul meu/ dar ştiu că dacă te întorci la mine/ o să ne topim amândoi/ şi e păcat să nu trăim ca doi ţurţuri normali/ agăţaţi fiecare de o streaşină/ în alt capăt al lumii.” (Dragă D.,).

Din punct de vedere lexical, întâlnim asocieri insolite, mereu surprinzătoare: „înmoi crutoane de viaţă în fluvial timpului”; „m-a rugat să-i şterg muştele de pe buzele lui ”. Prin faţa noastră defilează personaje cunoscute din arta şi cultura universală, care însă în universul ei liric, capătă un nou rol. Volumul este străbătut de o senzaţie de frig; zăpada apare ca simbol al unei captivităţi. Imaginile, pe alocuri morbide, trădează angoase şi alienare, în timp ce eul liric apare mereu în atmosfera domestică a căminului, singura capabilă să-i ofere siguranţă. 
Eu si Laura la lansarea volumului

Trăim într-o epocă digitală în care comunicarea se face cu mai mare uşurinţă prin intermediul diverselor gadget-uri, ceea ce ne face mai  insenbili  şi conduce la o cunoaştere incompletă:" te-ubesc ai zis şi-ai bruiat o scenă de luptă/ eu am spus da am vrut să ne căsătorim virtual/ şi să trăim fericiţi pânăla moartea plăcii de bază" (Error 404).

Senzaţia de răceală se resimte astfel şi la nivelul relaţiilor interumane, deoarece până şi dragostea a fost contaminată în  „era glacială a calculatoarelor”. De aceea, autoarea pledează pentru o cunoaştere primară, profundă, în care îndrăgostiţii se ataşează de lucruri simple precum degetul cel mic de la piciorul celui iubit. Asemenea aspecte relevă încercarea de a evada dintr-o lume superficială precum Alice din poezia care dă numele volumului, care îşi găseşte adăpost în universul ficţiunii.

Versurile ei dezvăluie prin urmare o nouă viziune asupra lumii înconjurătoare, reflectând o explozie la nivelul senzaţiilor. Iese în evidenţă din acest punct de vedere, forţa limbajului, având capacitatea de a exprima o meditaţie asupra unor teme noi, într-un stil inovativ,  capabil să ne trezească din starea de conformism: „din tavan supurează o rană/ nimeni nu ştie a cui e/ n-a mai ploat de mult în biserică/ e ca-n deşertul orbilor/ preoţii sfinţesc enoriaşii cu nisip din clepsidre”(Ziua morţilor).

Când citeşti poezie ai senzaţia că citeşti în sufletul cuiva. La fel se întâmplă şi cu volumul Teodorei Gheorghe, o voce nouă şi pasională, care te cufundă  într-un tablou suprarealist, unde ai ocazia să te refugiezi într-un tărâm livresc în care fanteziile prind viaţă.


 Recenzie de: Laura Rădulescu. 




luni, 16 decembrie 2013

Cozonac cu teatru şi vise

Duminică, 15 decembrie, cafeneaua La Mine-n Copac s-a transformat în scena unde visele devin realitate în preajma sărbătorilor. Evenimentul a sprijinit acțiunea umanitară întreprinsă de Aoln Romania, asociație de tineri voluntari, care organizează acțiuni de binefacere pe parcursul a două decenii de la înființare.(http://aoln.ro/


Elena Simion şi  Judy Florescu au fost, ca şi în alte dăţi, îngeraşii păzitori ai celor aflaţi în dificultate. Şi pentru că altruismul se simţea puţin stingher în colţişorul său de beatitudine, Arta i s-a alăturat cu zâmbetul pe buze şi paşi de balerin. Cei adunaţi în Copacul dorinţelor împlinite au putut urmări un superb spectacol-lectură (şi aş adăuga muzică), avându-i ca protagonişti pe actorii Laura Ilinca şi Istvan Teglas.  El s-a bazat pe un text scris de Laura Ilinca, intitulat, semnificativ,  Ultima”. Complicele de nădejde al experienţei teatrale a fost regizorul  Cosmin Alexandru Purice.

În atmosfera Bucureştiului de altă dată, două destine se întâlnesc pe aceeaşi cută a timpului, într-un taxi numit dorinţă, aş spune, parafrazându-l pe Tennessee Williams. 

Ea este Tina, o doamnă vârstnică, pentru care viaţa e un accesoriu preţios pe care îl poartă mereu în buzunarele sufletului. E cochetă şi încrezătoare, o copilă înveşmântată într-o piele ajunsă neîncăpătoare. În glas îi citeşti o serenitate flirtând din când în când cu nostalgia.
Pe urmă realizezi că Tina a desluşit un controversat mister al universului:  frumuseţea reprezintă un bun pe care o femeie nu-l înstrăinează decât dacă îşi acceptă moartea.

El, un şofer de taxi pe care volanul nu-l poartă niciodată în afara banalităţii. Plictisit de zgomotul rutinei,  îşi petrece singurătatea în compania vocii feminine de la capătul staţiei. I se pare ciudat să asculte istoria unei tipe născute „cu două secole înaintea lui.” Totuşi, de-a lungul drumului iniţiatic, are parte de propria revelaţie: nu ne naştem bătrâni. Ba dimpotrivă, purtăm în noi o minunată enciclopedie de experienţe ce nu se uzează la atingerea anilor.


Poveştile Tinei se desprind suav din pântecul vremurilor uitate şi se revarsă în auzul şoferului de taxi cu noncomformismul unui râu învolburat. Uneori triste, alteori greu de imaginat, momentele cruciale din existenţa femeii descuie o uşă pe care ascultătorul o credea încuiată – totul capătă savoare, pe măsură ce filmul vieţii Tinei se derulează ca într-un cinematograf  ai cărui spectatori sunt umbrele trecutului. Locurile familiare se succed în cascade vii de cuvinte şi devin principalele puncte de reper pe traseul către cea din urmă aventură a tinereţii târzii.

În „Ultima”, destinaţia nu este decât o iluzie inventată de călătorii imuni la entuziasm. Între protagonişti se înfiripă o relaţie înduioşătoare, presărată cu amintiri picante şi epifanii neaşteptate. 
Un spectacol pe care mi-ar plăcea cu siguranţă să îl văd în decorul unui teatru.


Spectatorii au jucat şi ei, alegându-şi, poate, unul dintre cele mai frumoase roluri: acela de binefăcători. Participarea fiecăruia a contribuit la strângerea de cozonaci pentru bătrânii aflați în spitale. La final, cozonacii au călătorit către un spital din București. Acolo, oamenii pe chipul cărora timpul a încrustat riduri adânci s-au putut bucura de cadouri.


M-a impresionat să mă aflu printre atâţia oameni deosebiţi. Recunosc, mi-am reţinut cu greu lacrimile ce-mi pândeau genele la sfârşitul piesei.
 Lumea actorilor va avea mereu un farmec aparte pentru mine şi mă bucur că magia făurită de ei a făcut posibil acest  eveniment. 

Poze: Elena Simion.