joi, 28 februarie 2013

Cerşetorul şi cartea



             Privind la ninsoarea de afară în anul care s-a scurs nu demult, mi-am amintit de o întâmplare din copilărie. Era sfârşitul verii şi împreună cu o prietenă am trecut pe lângă un om al străzii care stătea jos, sprijinit de un gard, cu ochii în jos, pierduţi. Am trecut de câteva ori pe lângă el cu un entuziasm reţinut, chicotind, ca şi cum îl angajasem şi pe el într-un joc de-al nostru. Voiam să vedem dacă reacţionează, dacă se mişcă.  Eram curioasă ce poveste ascunde acel bărbat îmbrăcat în zdrenţe care nu vorbea, nu privea în jur, nu dădea vreun semn că mai vrea să facă parte din viaţa în care intrase parcă fără voia lui.

       Nimic. Niciun semn. Nicio tresărire. Eram invizibile pentru omul-umbră. Alergând în partea cealaltă a gardului, am văzut amândouă o carte aruncată în grădina împrejmuită. Ne-a străfulgerat acelaşi gând: ce-ar fi dacă am lua cartea de acolo să i-o oferim cerşetorului? Ne-am chinuit să pescuim obiectul cu un băţ şi până la urmă am adus lângă noi cartea părăsită. Acum aveam un plan şi ne era teamă. În fond nu ştiam cum avea să reacţioneze necunoscutul misterios. Am făcut câţiva paşi timizi până am ajuns la un metru de el, apoi am zbughit-o, aruncând repede cartea.

        La un moment dat m-am oprit din fugă şi m-am uitat înapoi… Bărbatul luase cartea în mână şi o răsfoia cu fineţe. Apoi s-a uitat fix la mine, zâmbind. Ţin minte şi acum că avea dinţii albi, strălucitori chiar. Sau poate aşa păreau luminaţi de bucuria lui. N-am să uit niciodată acel zâmbet viu, izvorât de nicăieri. Nu vrusese nimic altceva, nici nu ne înjurase că i-am oferit o carte în loc de bani. Gestul unor copii trezise în el un sentiment demult uitat, de aparteneţă la această lume din care el nu mai făcea parte. Ochii îi radiau şi îmi străbăteau inima, căutând în mine ceva secret, dar familiar. Aproape că mi-am retras privirea. Era ca atunci când te uiţi la ceva atât de luminos, încât te dor ochii.

       Şi acum mă frământă zeci de întrebări când trec pe lângă un om al străzii care nu îmi cere nimic, pentru că a încet demult să mai spere că poate trăi din nou. Mă întreb unde e omul-umbră, omul care mi-a zâmbit atât de frumos în ziua acelui sfârşit de vară …

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu