Despre Radu Beligan în EGOISTUL

     Văzând “Egoistul” ieri, m-au copleşit nişte emoţii apăsătoare…Râdeam şi în acelaşi timp îmi simţeam ochii încercaţi de lacrimi şi inima strânsă, ca atunci când ştii că în viaţa ta ceva se va schimba pentru totdeauna, că eşti martorul unui fenomen irepetabil.

          La 94 de ani, Radu Beligan păşeşte anevoie pe scenă, sprijinit de zeci de ani de carieră. Are glasul slăbit, uneori invizibil urechilor, dar articulează replicile cu aceeaşi eleganţă şi supleţe. Iubeşte fiecare cuvânt pe care îl rosteşte ca şi cum s-ar fi născut direct din pieptul său, ca un copil al universului. Umorul lui nu se teme de modernitate pentru că Radu Beligan ştie să râdă frumos în orice secol. 

La sfârşitul spectacolului rămâne timid pe un scaun, ostenit după o altă reprezentaţie, însă inconfundabila lui siluetă  domină întreaga sală. Se ridică într-un final şi se pregăteşte să iasă pe uşă, dar trupul pare că se încăpăţânează să rămână în prag, uşor nesigur pe forţa sa de a înainta. Braţele ating conturul uşii, căutând să acopere mica slăbiciune. Apoi artistul face cu mâna publicului, zâmbind, şi se evaporă în culise.

      Am aplaudat, dar nu-mi mai simţeam mâinile. Mi-am reţinut cu greu lacrimile care mi-ar fi inundat cu siguranţă obrajii. M-am gândit la cum mă plâng de multe ori şi cum îmi văd viaţa în nuanţe sumbre şi m-am ruşinat… Omul din faţa mea era un adevărat exemplu de putere, optimism talent şi dragoste de viaţă.

     Demult nu am mai simţit o asemenea emoţie şi admiraţie pentru cineva!