miercuri, 6 martie 2013

BALADA UNEI TEZE MICI (sau parodia unei zile)



Era una din acele zile când nici ceasul nu mai sună, nici soarele nu mai răsare, şi nici măcar apa nu se mai oboseşte să coboare din robinet, pentru că e sălcie şi suferă.  Şi eu eram unul dintre acei oameni pentru care timpul îşi luase un concediu prelungit, lăsând toată treaba pe mâna unui suplinitor ratat: apatia. Pământul se învârtea şi eu cu el, ca o bilă la ruletă. Urechile îmi ţiuiau ca un tren, iar creierul avea mici tresăriri de conştiinţă, aproape concretizate în gânduri. Mă mânca în palma dreaptă – o pişcătură de ţânţar anofel (ieri murisem de malarie, dar stadiul ăsta de inerţie mă plictisise, jurându-mi că altă dată n-am să mai fac tâmpenia asta). 

Îmi plimb ochii pe tavan vertical, orizontal şi paralelipipedic, doar-doar oi găsi o aripă de molie roz sau o membrană de liliac sau de ce nu chiar un ochi de păun. Dar ioc. Nimic. Un tavan alb ca o anemie. Punct şi de la capăt. Care capăt? Ăla de jos sau cel de sus? Tigri decoloraţi, maimuţe îmbrăcate cu sacou, fazani cu cap de cal, un claun fără trompetă… şase că vine vecinul, v-aţi-ascunselea cu câteva brioşe, sare şi piper. Adormeam din nou, îmi cădeau pleoapele greeeele, ca o cremă încinsă pe un aluat nedospit. Dar o chemare dintr-un univers îndepărtat şi necunoscut, o adiere poruncitoare, îmi lipeşte ditamai scatoalca şi mă trezesc.
Image source: http://www.gpawarenessfund.com

Ce naiba trebuia să fac? ma întreb, răscolind în buzunarele găurite ale minţii. Urmează un timp nedeterminat de ars gazul prin ungherele conştientului si subconştientului. Deodată, EVRICA! Îmi amintesc. Era luni şi aveam şcoală. Şi teză la fizică.

OFtez şi simt cum OFtica mă răscoleşte în toată fiinţa. Şi ce lung e drumul până la baie, şi ce împovărat de peripeţii, aproape că-l şi zăresc. Da, undeva e robinetul cu apă gheaţă (apa caldă e în grevă) şi tubul de pastă de dinţi rulat până la gât, căzut pe lângă peria de curăţat toaleta. 1,2,3…100,101. Gata, mă scol, ce mai tura-vura. 150, 151,… Mă scol. Pe spătarul taburetului zac hainele mele, mai sictirite ca niciodată. Deodată se răstoarnă, ale naibii haine! (îşi aduseseră minte că taburetul n-are spătar). Îmbrac un pulover blegit căruia îi aud suspinele de bătrânel obosit, şi o pereche de pantaloni care se încăpăţânează să intre (sau să iasă, nu-mi dau seama). Lăsasem televizorul deschis – de regulă uitam doar apa caldă sau uşa de la intrare deschise – şi un tip cu o gură ca un cioc bont si mustaţă în frunte borborosea nişte ştiri. Pătrund în umezeala băii şi-l las pe răţoi să vorbeasca. Jetul de apă ţârâie, se unduieşte ca să nu-mi dea voie să-l ating (n.a. e sălciu şi suferă), tuşeşte convulsiv, întrerupt din când în când de câte-un “TVA-u’ creşte”, “omorât de amantul gelos”, “porci împuţiţi”, ”citează premierul”, ”Becali… vile… Becali… Coelho”. “Băsescu” (4 sau 5 întreruperi/ jet). În fine, am senzaţia stranie că inima îmi bate. N-o mai întorsesem demult cu cheia şi mă sâcâiau bătăile ei insistente ca şi cum cine ştie ce motiv aş fi avut să trăiesc. Îmi storc reziduurile de lacrimi rămase de la ultima depresie de adolescentă neînţeleasă. Închid în sfârşit televizorul care îmi mulţumeste în genunchi pentru fărâma de amabilitate. Îmi fluier ghiozdanul care se ascunsese aseară pe nu ştiu unde; vine până la urmă, cu coada-ntre picioare şi cu manualul de latină încercând cu disperare să deschidă fermoarul în partea de sus. Ies pe uşa deja deschisă şi alunec lin pe scari până AFARĂ. Ca de obicei, plouă cu sulf şi şprei de gândaci.

Din mine se prelinge pe asfalt o silă imensă, până spre scurgerea de canal unde oricum nu mai are loc, din cauza depozitului prea mare de silă scursă din alţi trecători. Ajung în STAŢIE şi mă împiedic de-o babă. Lângă mine un rockăr şi o călugăriţă. Amândoi îmbrăcaţi în alb. Dau să mă uit la ceas, dar se topeşte. Nimic interesant. Nimic extravagant sau penibil. Ploaia de sulf se mai domoleşte. Începe să picure cu bancnote de 100.000. Apuc şi eu una pentru că îmi curge nasul. O limuzină calcă doi bătrâni şi o pereche de îndrăgostiţi. Cei din urmă se scoală şi merg mai departe, fredonând “Yesterday” de Beatles. Simt cum mă apucă din nou un vertijjj şi toate sunt o apă şi-un pământ, blocurile, indivizii, rockărul, călugăriţa, autobuzele, cerul, câini din panourile cu Ţiriac Leasing. Sunt o excrescenţă a propriei mele lehamite. Şi ce e mai rău e ca Ei mă obligă să dau TEZĂ.

Ce înseamnă o teză în plus sau în minus, doar nu e ca un picior sau o mână mai puţin? În fond, câţi nu s-au înecat accidental cu ciuperci otrăvite, cu monoxid de carbon şi alte grozăvenii, cine mai poate garanta pentru o oră de fizică? În autobuz sunt atat de compresată, încât atunci când ajung din nou AFARĂ nu mă deosebesc cu mult de un afiş şi cu greu îmi regăsesc forma iniţială; e nevoie să-mi scutur capul ca ideile pliate să se umfle la loc.

În sala de curs aceleaşi feţe inexpresive, încununate de un tremurici febril, aceleaşi crampe intelectuale si minţi aerate. UŞA de la clasă se deschide în slow-motion, lăsând loc unei fapturi vectoriale, cu uşoare inflexiuni scalare, care odată ajunsă la catedră aruncă în noi cu mici cornete de hârtie, conţinând subiectele pentru teză. Îl deschid pe al meu şi descopăr un scris minuscul. De fapt de-a dreptul minusculeţ.

-Nu înţeleg NIMIC, doamnă profesoară. Cum vreţi să rezolv ceva din aiurelile astea?
-Pentru întrebări mă cautaţi după ore, veni raspunsul maşinal al odioasei făpturi.

Una dintre feţele cufundate în foaia de teză iese la suprafaţă:
- La subiectul 2 nu se poate face că e greşită cerinţa. Nu-mi puteţi da alt subiect?
- Cine e mai deştept, Tudorache, Einstein sau o frunză de ficus în echilibru?
-Păi… Einstein.
-Atunci?

Faţa se scufundă resemnată în foaie. Eu TOT nu înţeleg ce trebuie să fac. Am gândurile puse pe bigudiuri. Cifrele minuscule se plictisesc şi părăsesc, rând pe rând, coala. O pereche de ochelari:

-Dacă am terminat, putem să dăm lucrarea?
-Bravo, Fizicescule, dă-mi teza să-ţi pun 10 cu plus. Să-i spui lui taică-tu să-mi aducă o rochie cu buline.

După cum ziceam, era una din acele zile. Ajungând ACASĂ, ceasul cu pendulă îşi râde de mine: iar ai făcut-o de oaie, fetiţo! Da’ ce-ai fi vrut, s-o fac de cămilă? îi întorc vorba cu nervii întinşi la maxim, făcând pe deşteapta. Îmi închei ziua cu o nemaipomenită simetrie: trântită în pat. Din sufragerie răzbat vorbele batjocoritoare ale ceasului cu pendulă: pune mâna şi dormi, mai e şi mâine o zi!


Povestirea a apărut în revista Egophobia.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu