duminică, 10 martie 2013

Prima zi la UNATC


Sună cam frumos... Nu, n-am dat un examen de admitere şi nu sunt studentă a facultăţii, ci doar m-am înscris la un curs de scenaristică pentru scurt-metraje, la Şcoala de duminică din cadrul UNATC.

Astăzi am văzut prima dată cum arată interiorul celei mai prestigioase facultăţi de teatru şi film din Bucureşti. Mi s-a părut superb înăuntru, de la holurile proaspăt văruite şi până la mini-sala de film unde ne-am strâns în cele din urmă. La intrare, Caragiale m-a salutat în faţa liftului, murmurând ca pentru el: “ehe, vremuri grele, monşer”. Am preferat să nu-i răspund.
 Mergând pe coridoare, am privit prin ocheanul timpului: scene imortalizate din filme vechi româneşti, chipuri uitate de actori şi nume încrustate pe plăcuţe amintind de pasiuni stăvilite doar de trecerea în nefiinţă a celor care le-au purtat.
 Ne-a întâmpinat dl. regizor Doru Nițescu, care ne-a condus în sala unde visele devin realitate. Am învăţat primele noţiuni teoretice despre scrierea unui scenariu de scurt metraj. Privit din afară, nu pare complicat: am imaginaţie? Ce-mi mai trebuie? Însă există şi aici reguli de urmat, iar micile detalii pot face diferenţa. Şi există limite.
 După un mic exerciţiu de imaginaţie, am avut ocazia să urmărim două scurt-metraje pe marele  ecran din faţa noastră:

- primul, “clasic”, se numeşte Wedding Duet şi ne înfăţişează o poveste în aparenţă simplă, dar în miezul căreia palpită o dramă psihologică de proporţii. Un el şi o ea, proaspăt căsătoriţi, descoperă că a trece pragul cu mireasa în braţe este mai greu decât şi-ar fi închipuit vreodată…
Din păcate nu am găsit încă filmuleţul postat undeva, în marea de pixeli a internetului, însă va trebui să mă credeţi pe cuvânt că este bun!
- al doilea, “Calm Center”, prezintă crâmpeie din lumea depersonalizată în care îşi conduc activitatea angajaţii unui call center. Un adevăr trist care punctează contrastul dintre aparenţă şi esenţă.  Cei care au lucrat sau lucrează într-o astfel de companie se vor regăsi cu siguranţă în situaţiile ilustrate cu un realism cronic şi o ironie acidă:

Aştept cu nerăbdare celelalte şedinţe”. Nu voi mai da din casă prea multe lucruri, pentru că trebuie să le descopăr pe cont propriu, dar am simţit nevoia să consemnez acest eveniment ca făcând parte dintr-o mini-călătorie pe care o fac în direcţia unui vis. 

 Şcoala de dumină este o oportunitate foarte drăguţă pentru a ne (re)descoperi aspiraţiile în contextul exersării imaginaţiei şi a calităţilor artistice care, poate, zac în noi de mult timp, în aşteptarea unui imbold.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu