sâmbătă, 31 august 2013

„Zelda Fitzgerald“ – nebunie şi dans

CRONICĂ DE TEATRU Poate un singur om să „umple“ o scenă timp de o oră şi douăzeci de minute? Răspunsul este: „Da!“.

Ioana Pavelescu reuşeşte un „one woman show“ de excepţie, în spectacolul „Zelda Fitzgerald“, prezentat în cadrul Festivalului de Teatru Independent Undercloud, ediţia 2013. Liana Ceterchi adaptează magistral textul lui William Luce, „The Last Flapper“, într-un spectacol care nu te lasă să respiri nici măcar în clipele de tăcere a protagonistei.


Cândva, Zelda era soţia lui Scott Fitzgerald, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori americani ai secolului XX. Era o flapperiţă admirată şi trăia o existenţă boemă. Acum îşi petrece singurătatea între pereţii unui spital de psihiatrie.

Cu un sarcasm electrizant, Zelda îşi lecturează fişa medicală, zâmbind nonşalant în faţa nebuniei. Este când explozivă, când îngrozitor de tristă. Frumuseţea ei îşi strigă dreptul în pustiul unei camere aproape inexistente. O voce metalică anunţă uneori numele doctorului Carroll, un Godot aşteptat în zadar. El pare că mânuieşte din umbră păpuşa stricată ce-şi retrăieşte viaţa în fragmente caleidoscopice de nefericire.

La difuzor se aude rar glasul mamei, sugerând o tinereţe schilodită de o lume în care nu mai încape demult. În oglinda timpului, Zelda este un copil bătrân, o Bubulină cu şosete de mătase şi rochiţă până la genunchi.

Cromatica decorului minimalist este deosebit de grăitoare pentru universul interior al protagonistei. Zelda strânge la piept o pernă roşie ca pe o inimă care sângerează. În altă scenă, îşi înfăşoară pe chip un ghem de aceeaşi culoare. Firele îi crestează nu numai carnea, dar şi sufletul.



 Dansatoarea priveşte realitatea printr-o perdea străvezie, pe măsură ce se desprinde de ea, plonjând într-un abis al simţurilor. Din spatele paravanului de „ceaţă“, spectatorii abia îi mai zăresc trupul – o siluetă fragilă care se descompune cu fiecare cuvânt

Către final, Zelda atinge apogeul nebuniei. Auzim flăcările trosnind. Un incendiu izbucneşte în ungherele minţii ei, arzând ultimele fărâme de luciditate. De ce? Pentru că Zelda Fitzgerald s-a născut prea târziu. Stă pe marginea prăpastiei şi ronţăie firimituri de umanitate.

Simte un gust amar, apoi le scuipă ca pe o bomboană acră. Ştie că nu se mai poate întoarce în epoca glorioasă pe care a părăsit-o, aşa că recurge la singura variantă posibilă: reinventează trecutul din piese prăfuite de puzzle.

Întreaga piesă este dominată de un dramatism înţepător, cu parfum de naftalină şi pantofi tociţi de dans.



Foto 1: Steluţa Popescu (mai multe fotografii, pe pagina de Facebook Oglinzi de Argint)
Foto 2: Dinu Lazar.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu