sâmbătă, 28 septembrie 2013

Deliruri literare

André Baillon este un scriitor de origine belgiană, cunoscut pentru romanele sale: „Povestea unei Marii”, „În saboţi”, „Un om atât de simplu”. Volumele „Deliruri. Viaţa este cotidiană”, apărute într-o singură carte la editura Univers, reunesc o colecţie de poveşti fantastice, cu iz realist. De ce spun asta?  Pentru că aici, realitatea este doar un condiment care ornează fantezia.
cam asa arata omul care ulterior s-a sinucis (no comment)


 Un cocktail foarte interesant de realism magic şi supranatural insinuant, cotidianul lui Baillon se compune din întâmplări desprinse parcă dintr-un vis absurd. Amintind de „Spuma zilelor” de Boris Vian şi schiţele lui O’Henry (dar fără poanta de la final), poveştile nu au o compoziţie unifomă. Fiecare îşi are propria personalitatea exuberantă şi rebelă, în care palpită profunde frământări filosofice.

Autorul se joacă de-a v-aţi ascunselea cu sensurile, modelând mici universuri în care nimic nu se cere explicat, ci doar savurat. Personajele sale neobişnuite se află, în aparenţă, în căutarea febrilă a inspiraţiei şi a logicii într-o lume întreruptă, discontinuă, alcătuită din evenimente impresionante care, paradoxal, au un impact insignifiant pentru martorii lor. Orbirea umanităţii în faţa frumosului, al ineditului vieţii – iată una din temele preferate ale lui Baillon.

În Ochii lui moş François, un bătrân se trezeşte cu un mic soare în ochiul stâng, dar acest lucru nu pare să deranjeze pe nimeni. Dorinţa de a ataşa un înţeles existenţei cotidiene transpare cel mai bine din povestea Ghiveciul cu flori, unde un simplu ghiveci cu flori disputat de doi pictori devine obiectul în jurul căruia gravitează scopul şi aspiraţiile tuturor oamenilor care se opresc să îl contemple. În Cuvinte, obsesia unui scriitor pentru muza lui se împleteşte cu puterea neaşteptată pe care o deţin cuvintele, care prin viaţă şi îi ronţăie creierul. Ca şi cum asta nu ar fi fost destul de rău, el se confruntă cu dilema ceasului căruia nu i s-a dat de mâncare. Dramă şi O dimineaţă la ziar sunt concepute sub forma unei pseudo-piese de teatru, impresionând printr-un sarcasm delicios.


A-l citi pe Baillon e ca şi cum ai încerca să prinzi furnicile de pe clapele unui pian. E o aventură în care merită să vă îmbarcaţi de ce nu, cu puţină nebunie.

Sursa text: 

miercuri, 18 septembrie 2013

Moartea era un iepure şchiop (volum de poezii)



Eu sunt primul volum al Teodorei.

 M-am născut acum mulţi ani, dar până să mă adun a durat ceva. Autoarea mea a fost mereu o fire cam timidă şi visătoare, prea visătoare dacă e să mă întrebaţi pe mine. Mi s-a pus un nume ciudat, pe care încă mă străduiesc să îl pricep.

Cuprinsul meu pare că ştie ceva, dar se face că plouă de când a început să flirteze cu două poeme mai îndrăzneţe. Bănuiesc că are legătură cu vreo fascinaţie morbidă, dar mai bine nu mă mai gândesc la asta, altfel o să mi se îngălbenească paginile înainte de vreme.


Ce să vă mai spun despre mine? Sunt sănătos, am o copertă trăznet (se mai foloseşte cuvântul ăsta?) şi sunt misterios. Vă invit să îmi descoperiţi demonii interiori (sau iepurii mai degrabă). Vă promit că n-o să regretaţi, sunt destul de interesant. Sau cel puţin aşa sper. Nu m-am citit încă.

O să ies în lume pe 5 octombrie, în Tramvaiul 26 (o fi chiar un tramvai, mă întreb?). Să fiţi blânzi cu mine pentru că sunt sfios.

P.S.  Mă puteţi adopta de aici: 
 şi de aici: