joi, 28 noiembrie 2013

Impresiile mele despre Domnişoara Christina

Îl ador pe Eliade. Mereu am visat să văd un film care să-i surprindă esenţa.

Şi cum “Domnişoara Christina” se numără printre nuvelele mele preferate, mi-am dorit ca silueta ei fantomatică să se strecoare şi într-o peliculă şi să pătrundă în sufletele spectatorilor înfioraţi din sălile de cinema. 
sursa foto: radardemedia.ro

Luni m-am dus în sfârşit la Noul Cinematograf al Regizorului Român şi ce bine am făcut. Filmul lui Alexandru Maftei m-a decupat din peisajul monoton al realităţii şi m-a furat într-o lume pe cât de glacială, pe atât de fermecătoare.
sursa foto: cinefan.ro



La final, regizorul şi trei dintre actriţele din D.C. au onorat publicul cu prezenţa lor (deloc fantomatică, deşi au existat microfonii bizare) şi au răspuns întrebărilor celor din sală. 
Nu am avut nici acum curajul să adresez o întrebare în public, însă mi-am lăsat sentimentele să se manifeste într-o cronică. 

Aici o  puteţi citi. :)

2 comentarii:

  1. Foarte slăbuț filmul! Aș zice mai degrabă că și-au bătut joc de carte printr-o asemena ecranizare stupidă. Vizionând filmul, m-am simțit ca la o piesă de teatru cu un decor foarte bine realizat dar cu actori crispați, monotoni și fără experiență, care nu au de gând să transmită nimic. Una peste alta, consider că Eliade merita mai mult, dar, vorba latinilor, „de gustibus non est disputandum”!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Într-adevăr, gusturile sunt diferite. Se pot discuta, doar că fiecare va rămâne la părerea lui. :) Mie mi s-a părut un film excelent, de la coloana sonoră, decor, atmosferă şi până la jocul actoricesc. Eu sunt în general destul de dezamăgită de filmele româneşti. Le număr pe degete pe cele care îmi plac. Dar în cazul ăsta am avut o surpriză plăcută, am simţit până în măduva oaselor emoţiile transmise de actori, poate cu excepţia lui Tudor Istodor care până pe la jumătatea filmului a fost, cum ai zis şi tu, puţin înţepenit. Mie muult mai înţepeniţi şi monotoni mi s-au părut actorii din ecranizarea din ’92, în afară de Pintea.

      Ștergere