Când moare un actor

Moartea unui actor îmi crează mereu senzaţia unui spectacol de magie încheiat prea curând, când iepurii încă mai trebuie să iasă din joben. Dintr-un egoism elitist, uneori îmi imaginez că actorii au dreptul la un dram de eternitate. Mă trezesc din reveria mea cu iz legendar pentru că simt atingerea unor degete scheletice pe umăr – e doamna Realitate, care îmi aminteşte că toţi ne naştem cu un termen de expirare lipit pe un colţ de suflet. 

theatrecollection.net

                                                                                     

Un actor se poate considera, totuşi, puţin mai noroc decât alţii – el trăieşte mai multe vieţi. Cam ca pisicile, doar că şoarecii pe care-i prinde sunt de toate culorile şi le trebuie o momeală specială, ţesută cu har din mii se fâşii de umanitate.  

Ieri l-am văzut pe Nae Lăzărescu la tv într-una din ultimele înregistrări. Trupul i se îngustase, parcă dispărea încet-încet de pe scena destinului. Umorul lui spumos îi pierise în cutele desenate pe chip. Boala e fandosită, nu prea se gâdilă cu una, cu două, păreau să spună ochii trişti. Ştia că în curând va îmbrăca straiele unui rol după care nu vor exista aplauze, un rol pentru care îţi trebuie cea mai sârguincioasă pregătire şi oricâte repetiţii ai face, nu e de-ajuns. Din păcate, Nae a salutat publicul cu un zâmbet nostalgic şi s-a retras în culise, dincolo de cortina vieţii. 

cinemarx.ro

Pentru Peter O’Toole ceasul a încetat să mai ticăie la 81 de ani. Cred că s-a şi-a făcut ieşirea în spiritul cinismului aristocratic care l-a însoţit mereu. Precis i-ar fi plăcut să joace postmortem într-un film ca High Spirits (1988), pe post de strigoi flegmatic care fumează ţigări scumpe îmbrăcat într-un halat roşu. Gândurile m-au dus în continuare la Gheorghe Dinică, pe care nu l-am văzut niciodată pe scenă. M-au răscolit din nou regretele. Omul ăsta era atât de sarcastic, încât mă mir cum de n-a fentat dudia cu coasa printr-o replică acidă, ca: “Când joci un personaj negativ, poţi să îl joci cum vrei, pentru că cei ai dracului trebuie eliminaţi şi ţi se dă voie să mori în toate felurile. Iar posibilităţile pentru actori sunt mult mai interesante.” 

biography.com

Mi-am amintit apoi de un vis ciudat avut în urmă cu mai mulţi ani (deh, am îmbătrânit şi eu). Dem Rădulescu, unul din actorii mei preferaţi, se afla pe un fotoliu, într-o cameră aproape goală. Eram uşor suprinsă că trăia (ştiam din realitate că nu poate fi adevărat). L-am întrebat: de ce ai revenit? A zâmbit nostalgic şi mi-a răspuns: Mai am un rol de jucat. Nu mă lasă ăştia să ies la pensie. Eu am râs înfundat şi l-am chestionat: Totuşi, tu nu ai murit acum ceva vreme? Dem a oftat, s-a ridicat şi s-a evaporat în spatele unei uşi.

Când moare un actor, se spun lucruri ca: a trecut în nefiinţă, a pierit o stea, s-a dus o generaţie, sau dezolantul: “fie-i ţărâna uşoară”. Jurnalişti şi colegi de breaslă de-ai defunctului se adună sub un cortegiu de cuvinte mai mult sau mai puţin oneste. Mă întreb, câţi dintre cei care ţin mici discursuri l-au cunoscut cu adevărat? Câţi au fost de faţă când şi-a lăsat de-o parte măştile purtate pe scenă şi a rămas gol, dezbrăcat de fard, mimică, trucuri şi contorsionări ale firii? Care dintre vieţile trăite de actor este comemorată când trupul lui priveşte cerul dintr-o cutie de unică folosinţă? Poate că nici măcar actorul însuşi nu a pătruns în sine îndeajuns de adânc pentru a-şi descoperi eul preferat...