luni, 16 decembrie 2013

Cozonac cu teatru şi vise

Duminică, 15 decembrie, cafeneaua La Mine-n Copac s-a transformat în scena unde visele devin realitate în preajma sărbătorilor. Evenimentul a sprijinit acțiunea umanitară întreprinsă de Aoln Romania, asociație de tineri voluntari, care organizează acțiuni de binefacere pe parcursul a două decenii de la înființare.(http://aoln.ro/


Elena Simion şi  Judy Florescu au fost, ca şi în alte dăţi, îngeraşii păzitori ai celor aflaţi în dificultate. Şi pentru că altruismul se simţea puţin stingher în colţişorul său de beatitudine, Arta i s-a alăturat cu zâmbetul pe buze şi paşi de balerin. Cei adunaţi în Copacul dorinţelor împlinite au putut urmări un superb spectacol-lectură (şi aş adăuga muzică), avându-i ca protagonişti pe actorii Laura Ilinca şi Istvan Teglas.  El s-a bazat pe un text scris de Laura Ilinca, intitulat, semnificativ,  Ultima”. Complicele de nădejde al experienţei teatrale a fost regizorul  Cosmin Alexandru Purice.

În atmosfera Bucureştiului de altă dată, două destine se întâlnesc pe aceeaşi cută a timpului, într-un taxi numit dorinţă, aş spune, parafrazându-l pe Tennessee Williams. 

Ea este Tina, o doamnă vârstnică, pentru care viaţa e un accesoriu preţios pe care îl poartă mereu în buzunarele sufletului. E cochetă şi încrezătoare, o copilă înveşmântată într-o piele ajunsă neîncăpătoare. În glas îi citeşti o serenitate flirtând din când în când cu nostalgia.
Pe urmă realizezi că Tina a desluşit un controversat mister al universului:  frumuseţea reprezintă un bun pe care o femeie nu-l înstrăinează decât dacă îşi acceptă moartea.

El, un şofer de taxi pe care volanul nu-l poartă niciodată în afara banalităţii. Plictisit de zgomotul rutinei,  îşi petrece singurătatea în compania vocii feminine de la capătul staţiei. I se pare ciudat să asculte istoria unei tipe născute „cu două secole înaintea lui.” Totuşi, de-a lungul drumului iniţiatic, are parte de propria revelaţie: nu ne naştem bătrâni. Ba dimpotrivă, purtăm în noi o minunată enciclopedie de experienţe ce nu se uzează la atingerea anilor.


Poveştile Tinei se desprind suav din pântecul vremurilor uitate şi se revarsă în auzul şoferului de taxi cu noncomformismul unui râu învolburat. Uneori triste, alteori greu de imaginat, momentele cruciale din existenţa femeii descuie o uşă pe care ascultătorul o credea încuiată – totul capătă savoare, pe măsură ce filmul vieţii Tinei se derulează ca într-un cinematograf  ai cărui spectatori sunt umbrele trecutului. Locurile familiare se succed în cascade vii de cuvinte şi devin principalele puncte de reper pe traseul către cea din urmă aventură a tinereţii târzii.

În „Ultima”, destinaţia nu este decât o iluzie inventată de călătorii imuni la entuziasm. Între protagonişti se înfiripă o relaţie înduioşătoare, presărată cu amintiri picante şi epifanii neaşteptate. 
Un spectacol pe care mi-ar plăcea cu siguranţă să îl văd în decorul unui teatru.


Spectatorii au jucat şi ei, alegându-şi, poate, unul dintre cele mai frumoase roluri: acela de binefăcători. Participarea fiecăruia a contribuit la strângerea de cozonaci pentru bătrânii aflați în spitale. La final, cozonacii au călătorit către un spital din București. Acolo, oamenii pe chipul cărora timpul a încrustat riduri adânci s-au putut bucura de cadouri.


M-a impresionat să mă aflu printre atâţia oameni deosebiţi. Recunosc, mi-am reţinut cu greu lacrimile ce-mi pândeau genele la sfârşitul piesei.
 Lumea actorilor va avea mereu un farmec aparte pentru mine şi mă bucur că magia făurită de ei a făcut posibil acest  eveniment. 

Poze: Elena Simion.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu