Laura despre "Moartea era un iepure şchiop”

Volumul de debut al Teodorei Gheorghe se citeşte atât cu mintea, cât şi cu sufletul. Cu mintea pentru că versurile ei te îndeamnă să reflectezi asupra unor diverse probleme existenţiale, pe care însă le tratează uneori cu o ironie care reuşeşte să-ţi descreţească fruntea, dar şi cu sufletul pentru că multe relevă sensibilitate, fără a cădea însă pe panta romantismului. Un Baudelaire mai puţin abrupt sau un Nichita Stănescu mai îndrăzneţ, dacă ar fi să surprindem o afiliere. 

Se poate spune că poeziile ei constituie şi un catharsis, o descătuşare dublată de o perpetuă căutare a eului, dar şi o încercare de împăcare cu propria persoană. Din acest punct de vedere, anumite imagini constituie uneori o analiză lucidă şi rece a propriilor simţiri: „fiecare pas al tău doare,/ dar e o durere în care mă complac/ pentru că ştiu că doar aşa/ putem deveni amândoi una cu pamântul.” (Confesiune).

Versul acţionează atunci ca un bisturiu care disecă o rană interioară. Tristeţea însă nu este niciodată implacabilă, ci din întregul ciclu răzbate o undă de optimism, simptom al tăriei sufleteşti. Se simte astfel o vitalitate extraordinară, o sete de viaţă în care iubirea transpare ca o forţă primordială, chiar dacă de cele mai multe ori acesta apare ca o absenţă, o  aşteptare, un ideal, şi rareori ca trăire: „Mi-e frig de tine, dragul meu/ dar ştiu că dacă te întorci la mine/ o să ne topim amândoi/ şi e păcat să nu trăim ca doi ţurţuri normali/ agăţaţi fiecare de o streaşină/ în alt capăt al lumii.” (Dragă D.,).

Din punct de vedere lexical, întâlnim asocieri insolite, mereu surprinzătoare: „înmoi crutoane de viaţă în fluvial timpului”; „m-a rugat să-i şterg muştele de pe buzele lui ”. Prin faţa noastră defilează personaje cunoscute din arta şi cultura universală, care însă în universul ei liric, capătă un nou rol. Volumul este străbătut de o senzaţie de frig; zăpada apare ca simbol al unei captivităţi. Imaginile, pe alocuri morbide, trădează angoase şi alienare, în timp ce eul liric apare mereu în atmosfera domestică a căminului, singura capabilă să-i ofere siguranţă. 

Eu si Laura la lansarea volumului

Trăim într-o epocă digitală în care comunicarea se face cu mai mare uşurinţă prin intermediul diverselor gadget-uri, ceea ce ne face mai  insenbili  şi conduce la o cunoaştere incompletă:" te-ubesc ai zis şi-ai bruiat o scenă de luptă/ eu am spus da am vrut să ne căsătorim virtual/ şi să trăim fericiţi pânăla moartea plăcii de bază" (Error 404).

Senzaţia de răceală se resimte astfel şi la nivelul relaţiilor interumane, deoarece până şi dragostea a fost contaminată în  „era glacială a calculatoarelor”. De aceea, autoarea pledează pentru o cunoaştere primară, profundă, în care îndrăgostiţii se ataşează de lucruri simple precum degetul cel mic de la piciorul celui iubit. Asemenea aspecte relevă încercarea de a evada dintr-o lume superficială precum Alice din poezia care dă numele volumului, care îşi găseşte adăpost în universul ficţiunii.

Versurile ei dezvăluie prin urmare o nouă viziune asupra lumii înconjurătoare, reflectând o explozie la nivelul senzaţiilor. Iese în evidenţă din acest punct de vedere, forţa limbajului, având capacitatea de a exprima o meditaţie asupra unor teme noi, într-un stil inovativ,  capabil să ne trezească din starea de conformism: „din tavan supurează o rană/ nimeni nu ştie a cui e/ n-a mai ploat de mult în biserică/ e ca-n deşertul orbilor/ preoţii sfinţesc enoriaşii cu nisip din clepsidre”(Ziua morţilor).

Când citeşti poezie ai senzaţia că citeşti în sufletul cuiva. La fel se întâmplă şi cu volumul Teodorei Gheorghe, o voce nouă şi pasională, care te cufundă  într-un tablou suprarealist, unde ai ocazia să te refugiezi într-un tărâm livresc în care fanteziile prind viaţă.

 Recenzie de: Laura Rădulescu.