marți, 6 mai 2014

Selfie - despre noi toți

Se vorbește multe despre selfie-uri. Cum au ajuns oamenii să creeze acest termen sau, ȋndrăznesc să-l numesc mit urban?

 S-au uitat ȋn jurul lor și au descoperit alți oameni care ȋși fac poze cu buze țuguiate și pieptul adus ȋn față, ȋntinzȃndu-și brațul către infinit pentru a genera distanța necesară pozei, alegȃnd haine colorate sau refugiindu-se ȋn intimitatea toaletei.

Pȃnă acum cȃțiva ani și eu rȃdeam de aceste persoane, dar am ȋncetat să o fac cȃnd am realizat că și eu adăpostesc ȋn mine un selfie. De ce să le criticăm pe fetele care ȋși fac poze ȋn baie sau pe băieții care se imortalizează cu ochelari negri de soare? Ȋn fond și la urma urmei, nu-și doresc decȃt să fie văzuți.

Toți ne dorim ȋntr-un fel sau altul să fim văzuți, ascultați, ȋnțeleși. Și ei, ca și mine, ca și majoritatea populației de pe terra, sunt nesiguri și prea puțini conștienți de propria valoare, de comorile care mocnesc ȋn interiorul ființei lor, de esența divină. Simt nevoia să epateze. Da, poate sunt caraghioși și prezentarea lor nu este cea mai reușită, dar cine n-are măcar o poză ȋn care nu e fotogenic, care ȋi arată defectele, sau o poză a cărei unică menire este să impresioneze pe cineva? Diferă doar ambalajul.


Selfie-ul este o invitație nostimă la apropiere și (re)cunoaștere: „uită-te la mine, sunt AICI, sunt viu. Vreau să mă cunoști.” Iar timpul trece oricum. Anii se scurg, dar selfie-urile rămȃn. Figuri zȃmbitoare, ironice, suple, rotunde, pătrate, rombice, triste, netede, aspre, ȋn baie, ȋn sufragerie, ȋn parc, la perete, pe plajă, ȋn iarbă, la muzeu... toate vorbesc despre momente vii, despre felii de viață ȋn care am trăit bucuria de a fi aici, pe pămȃnt, de a ȋnvăța noi lecții, de a face mișto de noi ȋnșine. Eu zic să le prețuim așa cum sunt pentru că numai prin impefecțiune putem cunoaște frumusețea perfecțiunii.

Pics source:
http://hammerandnigel.com/
http://amazing-creature.blogspot.ro/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu