miercuri, 5 noiembrie 2014

Arta trece prin stomac?


Fenomenul artistic a fost şi continuă să fie o sursă de contradicţii dintre cele mai exotice. Graniţa dintre frumos şi „urât” se subţiază tot mai mult, cu apariţia noilor curente şi tendinţe artistice, decontextualizând şi reconfigurând elemente care până atunci se supuneau cu fidelitate unor interpretări acceptate de marea majoritate. Interesul vădit pentru nuanţele grotescului, destul de prezent în era contemporană, îşi are originea într-o bună măsură în despiritualizarea maselor. Ramificaţie importantă a acesteia, consumerismul se insinuează subtil în domeniile artistice; există aici două implicaţii motivaţionale: artistul fie promovează societatea de consum (este cazul reclamelor tv care conţin de regulă o poveste creativă), fie trage un semnal de alarmă asupra consecinţelor nefaste ale abuzurilor vizavi de mediu sau de sănătatea individului. 

O categorie aparte a acestor artişti îşi defineşte creaţia folosindu-se exclusiv de resturi de mâncare, legume şi fructe stricate sau materii reciclabile. Compoziţiile lor amintesc pe alocuri de manierismul figurilor alegorice din tablourile pictorului italian Giuseppe Arcimboldo, realizate prin combinații insolite de fructe, legume, obiecte şi animale, cu semnificaţii metaforice. Unii îi etichetează drept „artiştii gunoaielor”, pentru alţii „estetica urâtului”, cum a numit-o cândva Arghezi, îşi are propriul farmec de netăgăduit. Orice moarte presupune o renaştere – resturile de mâncare se transformă, graţie inventivităţii unor fotografi şi sculptori neconvenţionali, în adevărate opere de artă. 

Terry Border este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi fotografi şi sculptori americani. A absolvit Universitatea Ball State şi a lucrat mulţi ani ca fotograf în diferite medii publicitare, dar a realizat că îşi doreşte mai mult. În 2006 a inaugurat proiectul Bent Objects, care se bucură şi în prezent de un succes răsunător. Întrebuinţând obiecte comune cărora le adaugă accesorii din sârmă, Terry spune prin fotografii poveşti cu haz şi noimă, incluzând adesea jocuri de cuvinte redate vizual de personaje inedite.
Lumina, inteligent distribuită, conturează cu subtilitate sau din contră, cu emfază, piesele unui puzzle narativ de excepţie. În microuniversul lui Terry, brioşele dansează în fustiţe, boabele de struguri îl contemplă pe bătrânul-stafidă, iar copiii-morcovi îşi aşteaptă cuminţi mama în pătuţ. Nu lipsesc nici aluziile cu iz social, dacă ne gândim la miniatura statuii libertăţii reprezentate printr-un hamburger ţinând într-una din mânuţele de sârmă o pungă de cartofi prăjiţi şi în cealaltă o Coca Cola, una dintre emblemele consumerismului american. “Nu totul trebuie să aibă umor. Fiecare are propria viziune asupra a ceea ce-l amuză. Se întâmplă ca a mea să fie puţin ciudată şi trăznită.”, mărturiseşte el. 

În aceeaşi notă hilară, mini-seria „Street Food”, avându-l ca autor pe Chris Gittner, urmăreşte o serie de fotografii close-up ce imortalizează resturi de mâncare aruncate pe stradă. Spre deosebire însă de optimsimul contagios al lui Terry Border, Gittner adaugă fotografiilor sale o nostalgie conţinută în sentimentul de singurătate ce învăluie obiectele abandonate parcă pentru eternitate pe asfalt. Perspectiva din care sunt înfăţişate acestea generează în imaginaţia privitorului o întreagă poveste. O gogoaşă scăpată pe stradă a alunecat, pesemne, dintre degetele unui bărbat grăbit să ajungă la serviciu. Îl vedem cu ochii minţii purtând un sacou elegant şi cravată. Un copil a trecut în goană pe o alee, îndreptându-se spre parc.
S-a plictisit de de îngheţata pe care a savurat-o până la jumătate, aşa că a aruncat nepăsător cornetul. O bătrână s-a hotărât să guste din portocala primită în dar de la nepoţi, lăsând să cadă la picioarele ei cojile fructului. Astfel, resturile de mâncare îşi cer modest dreptul la amintire, chiar dacă e vorba de amintirile altora. 


Joacă, joacă, dar să trecem şi la lucruri mai serioase. Fotograful austriac Klaus Pichler are o abordare mult mai dură în proiectul său One Third. Denumirea proiectului face aluzie la faptul că o treime din mâncarea produsă la nivel global este irosită. Paradoxal, sute de milioane de oameni din toată lumea se confruntă cu foametea. Pichler surprinde încântător fructe şi legume în stare de descompunere, oferind în acelaşi timp informaţii legate de locul de fabricare, metodele şi timpul investit în producţie, mijloace de transport implicate şi alte asemenea detalii menite să tragă un semnal de alarmă asupra ignoranţei umane. 


Artistul austriac a copilărit într-o provincie rurală unde consumul de carne era o parte vitală a culturii locale. Decizia lui de a deveni vegetarian a inspirat în cele din urmă interesul în studierea modului în care legumele şi alte alimente se strică treptat. Pichler a constatat cu surprindere că diferitele fructe şi legume au propriul fel de a muri. În timp ce căpşunele îşi pierd vitalitatea relativ repede, tăieţeii greceşti nu arată niciun semn de degradare timp de aproape o săptămână, după care pe suprafaţa lor se dezvăluie mici pete albe. După alte două zile tăieţeii par îmbrăcaţi într-o haină de blană. Clar-obscurul fotografiilor amplifică efectul-şoc al plasării alimentelor perimate pe un fundal evocând mister şi eleganţă. Klaus Pichler a obţinut locul al doilea la Festivalul Fotografiei de la New York, în cadrul Best in Show Awards. 

Deşeurile din plastic sunt o sursă alarmantă a poluării la nivel global, cu efecte devastatoare asupra vieţii marine. Statisticile nu sunt prea îmbucurătoare, peste un miliard de oameni neavând acces la apă potabilă. Apa poluată cauzează 80% din îmbolnăvirile şi decesele din ţările în curs de dezvoltare. Cea mai mare concentrare de plastic din ocean se numeşte „Marele petic de reziduri din Pacific”. Elliott Mariess a simţit nevoia să aducă la cunoştinţă această realitate sordidă prin proiectul „Waste”, din 2012. El a utilizat tacâmuri de plastic pentru a crea un schelet uman care ilustrează tulburător legătura profundă dintre materialul de un alb trădând o falsă inocenţă şi moartea provocată de miile de deşeuri, sugerată atât de fundalul negru al fotografiilor, cât şi de poziţia scheletului, chinuit de apropierea unui sfârşit iminent.


Oare de fiecare dată când trecem pragul unui restaurant McDonalds ne hrănim cu gunoi? Se crede că termenul de „junk food” a fost prima dată folosit de Michael Jacobson, director al Centrului de Ştiinţă de Interes Public, în 1972. Cert este că mega industria McDonalds este responsabilă pentru tratamentul inuman aplicat animalelor folosite pentru carne, despăduriri, încălzirea globală şi condiţii de muncă precare, conform numeroaselor articole apărute la nivel internaţional. 

Deşi efectele sale devastatoare ne sunt aduse la cunoştinţă, interesul pentru alimentele nesănătoase rămâne nealterat pentru majoritatea. Asta nu ne împiedică să apreciem apostrofările artistice menite să trezească în noi simţul responsabilităţii îngropate adesea în straturi de brânză şi grăsime. Newyorkezul de origine japoneză Yuken Teruya este autorul seriei Golden Arch Parkway McDonalds. Sculpturile lui Teruya sunt alcătuite din pungi de hârtie destinate mâncării comandate la pachet, în care artistul plasează un copac decupat din hârtie sub forma unei diorame miniaturale. Natura se insinuează diafan în peisajul morbid al indiferenţei, generând o oază de linişte şi frumuseţe. Artistul  a primit mai multe premii, printre care Painters and Sculptors Grant Program Award în 2007 şi Artist in Residence Award în 2006. Teruya nu este singurul care abordează subiectul fierbinte al junk food-ului.

Grupul de artişti danezi Superflex a realizat în 2009 scurt-metrajul „Flooded McDonalds”, construind o replică fidelă a interiorului unui McDonalds care se inundă treptat. În apă vedem plutind suav pahare goale de plastic şi cartofi prăjiţi. Atmosfera lugubră este favorizată de absenţa oamenilor, a căror existenţă este redusă la voci înregistrate. 
Short filmul poate fi urmărit aici:

Fie că abordează teme comice desprinse din banalitatea vieţii cotidiene, fie că frizează grotescul izvorât din acţiunile devastatoare ale omului, „artiştii gunoaielor” reuşesc să acapareze simţurile publicului ca nişte adevăraţi magicieni. Datorită creaţiilor lor, resturile de mâncare capătă înţelesuri noi, trecând din conul de umbră al uitării în lumina reflectoarelor. 

Surse imagini:
 - wikipedia.org
- http://terryborder.com/
- http://www.wastelesslivemore.com/blog/the-art-of-food-waste/
- http://kpic.at/images/2569
- http://www.lostateminor.com/2010/07/27/yuken-teruya-2/
- http://www.pinterest.com/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu