Sâmbătă am fost să
văd „Piesă pentru frate şi soră” la TNB. Voiam demult să parcurg această
poveste, ca şi când m-aş plimba pe duşumeaua prăfuită a unui pod părăsit,
lovind din când în când cu vârful piciorului câte o jucărie stricată.
Pentru cei care nu
cunosc universul teatral al regizoarei Iris Spiridon, vi-l voi descrie în
câteva cuvinte: păpuşi uitate într-un colţ al camerei, o moarte plictisită de
ea însăşi, care se insinuează subtil în oameni-fantomă (sau fantome-oameni),
iubiri interzise, iubiri bolnave, clar-obscur, acorduri nostalgice de cutie muzicală, trecutul care se adăposteşte în
pântecul lăsat la prezentului şi dialoguri întretăiate de sentimente
tulburătoare.
„Piesă pentru frate şi soră” are
la bază opera autobiografică a lui Tennessee Williams The Two Character Play, cunoscută şi sub titlul Out Cry. Williams a lucrat la ea de-a
lungul a zece ani. Nici nu s-ar fi putut naşte altfel, pentru că ea a mers în
paralel cu existenţa învolburată a autorului. Dramaturgul american a cunoscut
tristeţea în cele mai negre adâncimi ale sale. Sora lui, Rose, s-a aruncat
destul de devreme în braţele nebuniei. Boala ei l-a marcat pe fratele care s-a simţit mereu dator să-i ofere cea mai
atentă îngrijire. „Voi nu o cunoaşteţi pe Rose şi nu o veţi putea cunoaşte decât
prin intermediul operei mele. De aceea o voi aşeza pentru voi în raftul de
cărţi, sau pe scena teatrului”, a declarat cândva Tennessee Williams.
Amintind întrucâtva de „Aşteptându-l pe Godot” de Samuel
Beckett, drama îi are ca protagonişti pe Felice (Istvan Teglas) şi Clare (Ioana
Mărcoiu), frate şi soră, actori într-o sală fără spectatori. După ce trupa lor
a plecat (asta dacă a existat vreodată), cei doi îşi propun să pună în scenă un
spectacol, însă unica lor recuzită este imaginaţia. Refuzul realităţii îi
aruncă într-un absurd sinistru, în care se amestecă deopotrivă frânturi de
fericire perimată, disperare, speranţe iluzorii şi un dispreţ străveziu, prin
care poţi distinge dragostea de la început.
Într-un alt plan, pe o altă ramificaţie a delirului,
Felice şi Clare se regăsesc prizonieri în propria casă pe care le e teamă să o
părăsească – un tărâm claustrant al coşmarurilor eterne: „Este o casă mică. Şi
trăim în ea dintotdeauna.” Frica pândeşte din umbră, din camera unde nu se mai
face niciodată ziuă. Acolo s-a petrecut cândva o tragedie în urma căreia
părinţii lor au pierit. Şi totuşi, vocea tatălui încă mai răsună din pereţi. Copiii
bătrâni spânzură de clipa când au încetat să mai creadă în ei înşişi. Însingurarea
lor muşcă din carnea lucidităţii, sfărâmând oasele care se ascund sub învelişul
ei fragil. În timpul care parcă li se prelinge printre degete, singura
constantă este haosul: „Apoi a fost lumină, apoi întuneric, apoi iar lumină...”
Relaţia frate-soră este viciată, miroase a aer stătut, se
topeşte într-o voluptate a dezastrului. Felice şi Clare au nevoie unul de
celălalt, ca nu cumva să existe în lumea de
dincolo de uşă, unde îi amenință pericolul conștientizării. Se iubesc şi se urăsc în aceeaşi măsură în care sunt fraţi şi
amanţi. Tot ce fac, spun şi gândesc despre spectacolul-invizibil poartă
amprenta artificialului: „Haideţi să ne prefacem!” strigă fratele, cu un zâmbet
pictat lugubru pe buze. Simbioza dintre ei generează o atmosferă de clădire
abandonată, aflată în ruine. Deşi uneori pare „cel normal”, Felice nu face
decât să-şi sprijine psihozele de umerii surorii sale, dintr-un egoism
dezumanizant. Naivitatea ei maladivă îi serveşte drept pernă de căpătâi,
confirmându-i că se află într-o colivie din care nu mai poate scăpa. Amândoi sunt
condamnaţi la o tristă dezintergrare a sinelui.
Istvan Teglas îşi îmbrăţişează personajul atât de
strâns, încât îi aude îndeaproape bătăile inimii. Abia intră pe scenă, că ochii
i se umezesc de lacrimi. Îi simţi apăsarea a o mie de vieţi netrăite şi încă o
mie la care visează în zadar. Felice este nervos şi dedat unui sarcasm istovit,
cu nuanțe filosofice. Ioana Mărcoiu reuşeşte un joc febril, ilustrând periplul
tragic al lui Clare prin hăţişurile nebuniei. Este când euforică, privind cu
pupilele mari la un miraj din depărtări, când speriată şi labilă, asemenea unui
animal hăituit.
Scenografia semnată de Cristina Milea este de-a dreptul
genială, sporind farmecul înnegurat al piesei. Machetele stil pop-up 3D le oferă
actorilor prilejul să-şi schimbe singuri decorul, călătorind în timp, trecând
dintr-o amintire într-alta. Luminile se sting şi locuinţa se preface în malul mării şi scoicile presărate pe nisip. Altă dată, din beznă se ivește un lan de floarea-soarelui. Universul
lor de hârtie pare să se spulbere în orice moment. În miezul casei se
împletesc imagini ce-ţi dau fiori: abur, fum, plase de păienjen, fotografii
vechi şi fluturi morţi. Veşmintele celor doi poartă cu sine ecoul mucegăit al
epocii elisabetane, ilustrând inutilitatea dorinţei lor de a reveni pe scena (vieţii).
„Piesă pentru frate şi soră” este mai mult decât o piesă
dramatică splendid construită. Este un urlet în tăcerea nopţii, este zgomotul
asurzitor al unui zid care se prăbuşeşte peste oamenii dinăuntru.
Sursă fotografii din piesă Senso Tv
Sursă fotografii din piesă Senso Tv
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.