Trei cărţi pline de mister... pe care nu le voi uita curând

Ador misterul, mai ales în cărţi şi în filme. Mă atrage cu atât mai mult când are nuanțe de fabulos. Ador lucrurile care nu mi se relevă decât după ce mă invită să le desluşesc enigma. Iată trei dintre cărţile mele preferate în care atmosfera de mister m-a furat în alte lumi (am revenit cu greu înapoi în realitate): 

Misterul cărților de joc de Jostein Gaarder 

Este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit vreodată și pe care o voi reciti, cu siguranță. Nu credeam să se mai apropie un alt autor atât de profund de genialitatea cu parfum matematico-filozofic a lui Lewis Carroll. O călătorie a unui tată alături de fiul său în căutarea mamei. O cărticică scrisă cu litere minuscule, ascunsă într-o brioșă. Un suc purupuriu care cuprinde toate aromele din lume. 53 de cărți de joc aduse la viață de fantezia unui om. O poveste într-o poveste într-o poveste într-o poveste...

Fata cu picioare de sticlă de Ali Shaw

O carte fermecătoare, care mă va bântui mult timp de acum încolo... o carte despre nuanțele gri-bleu ale singurătății și voalul iubirilor imposibile ce se înfășoară subtil, cu talentul unui dansator, pe trupul unui timp în afara timpului, într-un ținut friguros și ostil și totuși, paradoxal, înțesat de magie. O sensibilitate rară se ridică din fiecare pagină a romanului. Descrierile, de un lirism delicat, te invită într-o lume de basm pentru adulți unde tristețea este atât de frumoasă, încât se confundă cu fericirea.

Un tânăr obsedat de fotografie, o fată cu picioare de sticlă și un bărbat care crește tauri cu aripi de fluture - sunt câteva dintre personajele magistral conturate de Ali Shaw.

Umbra de Yaël Hassan şi Rachel Hausfater

Rareori îmi dau lacrimile citind o carte. La filme plâng des; imaginea, muzica stârnesc emoții mult mai ușor. Când mi se întâmplă asta cu o carte e ceva aparte. „Umbra” e scrisă pentru adolescenți, însă poate la fel de bine să se adreseze adulților. O poveste de o sensibilitate diafană, o bijuterie literară cu ecou într-o perioadă sumbră a umanității. Un băiat de 15 ani începe să vadă umbra unei fete. Aceasta pare să îl urmărească, încercând să-i transmită un mesaj. Intrigat de misterul acestei apariții, Tom începe să investigheze. Ce va descoperi nu zic.

De ce suntem triști de sărbători

2019 se pregăteşte să ne spună adio. Ȋşi scutură cele din urmă zile, căutând să-şi ia un ultim avânt pe scara timpului. Ȋl priveşte cu coada ochiului pe 2020. Zâmbește melancolic şi se gândeşte, probabil, la efectele încălzirii globale.

Sunt mulţi cei care se simt singuri de sărbători, indiferent de situaţia lor. Este o singurătate a spiritului care parcă nu îşi mai găseşte locul în trup sau a trupului care nu-şi mai (re)găseşte spiritul. De ce? De ce ne e adesea atât de greu să ne bucurăm sincer? 

Crăciunul este atât de aproape de sfârșitul de an, încât îi simte răsuflarea în ceafă. Această apropiere creează deopotrivă entuziasm şi teamă. Ne trezim că s-a mai scurs un an din viaţa noastră şi ne cam năpădesc întrebările: „Oare am realizat ce mi-am propus?”, „Oare puteam face/fi mai bine?” Alteori în cămăruţa minţii noastre îşi fac loc reproșurile: „Trebuia să te ții de cura aia de slăbire!”, „Tot nu ți-ai găsit jumătatea și toți ceilalți sunt căsătoriți”,  „Parcă nu se mai termină ratele alea la bancă și încă n-am zugrăvit bucătăria”, etc 

Dincolo de statisticile îngrijorătoare, stările albastre de sărbători sunt o realitate. Pentru unii Crăciunul și toată agitația din jurul lui reprezintă o apăsare uriașă, ca și când sunt obligați să fie fericiți pentru că acum 2000 de ani s-a născut Iisus. Dacă le pui celebra întrebare „Și unde-ți petreci revelionul anul ăsta?” le vine să te sufoce cu o pernă. Nu fac haz de acești oameni pentru că mi s-a întâmplat și mie să am astfel de trăiri.

Aud tot mai des glume sarcastice pe tema consumerismului asociat sărbătorilor. Într-adevăr, fenomenul a luat o mare amploare. Sunt mii de opțiuni pe piață, toți vor să îți vândă ceva și spiritul sărbătorii se cam pierde printre ambalaje, cozi la case și sarmale aburinde. Nu că ar fi ceva rău în a cumpăra cadouri sau a ne bucura de o mâncare gustoasă. Însă când uităm de liniștea interioară, pare că se dezlănțuie haosul în jurul nostru. Și ritmul amețitor al vieții cotidiene ne face pe mulți dintre noi să ne desprindem de acel „acasă” din noi unde un copil doarme pe canapea în sufragerie așteptându-l pe Moș Crăciun. 

Și uite așa, în loc să ne inspire bucurie, Crăciunul devine acea perioadă a anului când ne este reamintit că s-a mai scurs un an și noi tot nu ne-am desăvârșit. Partea bună e că acel copil este încă acolo. Așteaptă. Nu jucării, ci iubire. Așteaptă să închidem ochii și să îl privim. Așteaptă să ne îmbrățișăm dezamăgirile și singurătățile și să le invităm la un ceai cald. Așteaptă să ne iertăm pentru că nu ne-am spus mai des: „Faci o treabă minunată! Ai trecut și peste asta. A fost greu, dar ești întreg/eagă aici și acum. Ai plâns, ai pierdut, ai fost dezamagit/ă, dar în întuneric ai redescoperit lumina din tine”. 

În loc să ne grăbim să ne organizăm cât mai eficient de sărbători, mai bine inspirăm și expirăm, dând afară gândurile negre. Mi-a venit o idee acum scriind: cum ar fi să agățăm în brad, printre globuri, bilețele în care ne notăm toate lucrurile pentru care suntem recunoscători și toate realizările din anul ăsta? Poate că nu ne-am găsit jumătatea și kilogramele în plus se văd pe sub hainele mulate și încă nu avem jobul ideal, însă am trecut cu BINE de atâtea experiențe.

Nu avem cum să stagnăm din simplul motiv că totul e SCHIMBARE. Și cred, în adâncul sufletului, că toate schimbările ne conduc (deși uneori nu pare) către cea mai bună versiune a noastră. Iar dacă nu ne putem bucura plenar de Crăciun sau nu putem vedea partea plină a paharului (de șampanie), e OK. Da, e OK să fim triști, îngrijorați, descurajați când și când. Nu trebuie să fim „mai buni” sau „mai fericiți” pentru că e Crăciunul. Acel trebuie este, în mod paradoxal, fix ceea ce ne împiedică adesea să experimentăm existența în toată splendoarea nuanțelor ei diverse. 

Așa că să trăim plenar, să ne trăim toate emoțiile și stările cu inocența unui copil. Vă urez sărbători liniștite!

ilustrație de Alec J. Wills

Locul 2 la Poetry Battles cu poezia „Caged”

Astăzi am avut bucuria să aflu că poezia mea în engleză CAGED a ajuns pe locul 2 în cadrul concursului organizat de Poetry Battles. "Caged" este despre suferința animalelor închise în grădinile zoologice, un subiect sensibil pentru mine și care m-a inspirat să pun pe hârtie o mică poveste în versuri. 

sursă foto: Pinterest

Ce s-a întâmplat de fapt cu Robbie Hunter

Nu vă spun. Va trebui să parcurgeți romanul până la final. :)

Sfârșind de lecturat „Casa de la Riverton”, capodopera lui Kate Morton, mă regăsesc la granița dintre două lumi. Pe de o parte, trecutul îmi învăluie simțurile asemeni mirosului de naftalină dintr-un șifonier vechi - fermecător prin lipsa lui de pretenții și mustind a clipe uitate, de un dramatism reținut. De cealaltă parte, prezentul se chinuie să mă îmbie înapoi în sânul realității. „Mai lasă-mă puțin cu Hannah și cu Robbie Hunter, mai lasă umbrele poveștii lor triste să mă bântuie”, îi spun. 

Este al treilea roman de Kate Morton pe care îl citesc și nu pentru că ar fi un bestseller, eticheta asta mă lasă rece în general, fiind destul de pretențioasă în ceea ce privește cărțile în general. Mă bucur mult că a ajuns să fie apreciată la nivel mondial, merită din plin din punctul meu de vedere. M-a atras parfumul cărților ei… miros de secol trecut, de secrete strecurate subtil pe sub ușa timpului, ca o aripă de fluture între două frunze, aerul boem de serate organizate în vile grandioase vizitate acum doar de fantomele pașilor de altădată, muzica ce răzbate dintr-un gramofon, nostalgia dureroasă în care se împletește timid speranța renașterii. 

Kate Morton are o măiestrie aparte, își desfășoară ghemul poveștii astfel încât la final descoperi că el nu provine dintr-o rochie deșirată, cum credeai, ci dintr-o întreagă garderobă. Cărțile ei au o rețetă asemănătoare – nu lipsesc secretele și răsturnările de situație de la final care te fac să exclami cu voce tare: „Băăi, deci nu se poate așa ceva!” (ok, poate doar eu fac așa). Însă ingredientele principale nu sunt singurii piloni pe care se sprijină frumusețea acestei rețete de succes (na, că am dat-o în clișee). 

Kate este totodată o fină cunoscătoare a diverselor mecanisme psihologice care pun în mișcare destinele personajelor sale de-a lungul a zeci de ani. Uneori, cum se întâmplă în „Păzitoarea tainei”, ea mânuiește excepțional trei planuri narative, pendulând între două trecuturi și un prezent, dar fără să te piardă sau să creeze confuzie. La un moment dat, nici nu mai contează că anticipezi deja o surpriză la final. Sunt atâtea alte aspecte care te fură, încât te bucuri de călătorie, te lași mângâiat de cuvinte, așteptând totodată, cu sufletul la gură, deliciul deznodământului neașteptat – încununarea unui periplu splendid printre amintiri și taine. 

Memento vivere

Tristețea mi s-a așezat pe-un gând 
Și-a ațipit pe vârful lui ca într-o barcă
Neîntoarcerile au suspinat pe rând 
O ușă s-a deschis deasupra-mi parcă... 

Din cer a coborât un braț subțire 
Țesut din întâlniri pribegi de curcubee 
Și m-a chemat blajin înspre trezire 
Cuvintele-mi s-au înălțat ca niște zmee. 

Și parcă mi-am uitat nedevenirea
Și am zburat și eu frivol cu ele 
În piept mi s-a-nfoiat atunci uimirea 
Când m-am văzut de-odată printre stele. 

Teodora Gheorghe 
17 septembrie 2019. 

Balada lui Ieri, Azi sau Mâine

Ieri s-a întâlnit cu astăzi 
Chiar pe limba unui ceas
Dindărătul unei clipe 
Mâine a făcut un pas. 

Și toți trei s-au luat de mână 
Și-au dansat de-a lungul firii
Singură, eternitatea 
S-a numit a lor stăpână. 

Până când, spre înserare, 
Într-un parc, șezând pe-o bancă, 
El i-a smuls o sărutare 
Prima oară celei dragi. 

Că e azi sau că e mâine 
Nu le-a mai păsat deloc. 
Ostenit, de-atâta fugă
Timpul s-a oprit în loc. 

Teodora Gheorghe 
19 septembrie, undeva prin 2019

Mireasa timpului din urmă

Din fir de timp îmi împletesc cunună
Și umerii-mi sunt grei de așteptare
Pe gene vise reci domol se-adună
Și pasul care trece încă doare.

O umbră lin îmi susură-n ureche 
O neîncepută, sfântă elegie 
Un gând se-ntoarce la o casă veche 
În prag m-așteaptă încă o stafie.

Îmi face semn să intru și-mi zâmbește 
Pe buze mi se zbate-o amintire 
Aș vrea să o rostesc încet, hoțește,
Dar vorba nu-mi mai stă în fire.

A clipelor trecute sunt mireasă 
În voaluri de tăcere te descopăr 
Din matca vremii dorul dă să iasă
C-un giulgiu de uitare îl acopăr.

Teodora Gheorghe, 10 iulie 2019.

Prețul înțelepciunii

Un om l-a întrebat odată pe un înţelept:
- Cum pot dobȃndi înţelepciunea absolută?
Înţeleptul i-a răspuns:
- Ia ghemul ăsta şi plimbă-te cu el prin toată lumea, în timp ce el se deşiră în urma ta. La sfȃrşit, cȃnd se termină ghemul, să vii să mă cauţi.
Fericit, omul nostru s-a apucat de călătoria vieţii sale. A străbătut toate colţurile lumii, învăţȃnd multe limbi străine şi obiceiuri. A trecut prin multe peripeţii, s-a luptat cu animalele sălbatice, ba chiar i-a fost pusă viaţa în pericol. Ghemul se deşira, dar firul său părea nesfȃrşit.
Cȃnd călătorul rătăcitor a devenit un bătrȃn cu barbă lungă, şi-a dat seama că se simte singur și nu a trăit cu adevărat, preocupat de găsirea înţelepciunii. Ghemul a ajuns şi el la capătul drumului. Obosit, bătrȃnul l-a căutat pe înţelept. L-a găsit citind liniştit dintr-o carte, la fel de tȃnăr ca în prima zi cȃnd îl văzuse.
- Înţeleptule, iată-mă. Am terminat în sfȃrşit ghemul. Acum am dobȃndit înţelepciunea absolută?
Înţeleptul i-a zȃmbit şi i-a strecurat ceva în palmă. 
-Ia ghemul ăsta. Cu primul ţi-ai cȃştigat EXPERIENŢA. Acesta a fost primul pas. Acum urmează să aplici ce ai învăţat. 
Morala: Niciodată nu putem învăţa totul, dar ne putem bucura de experienţele vieţii.

                                            de Teodora Gheorghe

Vântul schimbării (n-ai ce să-i faci)

Vântul schimbării: Vezi că vin. 

Eu: O, ce mă bucur... 

V. S.: Ai vorbit cu puncte puncte, nu ți-am simțit semnul exclamării în glas. 

Eu: Și eu care credeam că sunt o maestră a disimulării.

V. S. Din nou ironică. 

Eu: Așa mă apăr eu uneori de schimbare.

V. S. De ce te aperi?

Eu: De teamă. Mi-e că îmi sufli prea tare în ceafă. 

V. S. E, las că nu-i așa rău. După ce îmi iau adio, o să vezi că ți-am lăsat cele mai neașteptate comori în păr.

Celor ce iubesc în taină

Ziua se frânge sub apăsarea nopții 
Ca un grăunte de nisip strălucitor 
Vântul dansează pe-o geană de lumină
Clipa oftează pe-un gând rătăcitor.

Iar în odaia veche, o tânără fecioară
Își despletește timpul pe-un umăr sidefiu
Cu anii tinereții își împresoară trupul
Eternitatea-și cântă cu glas trandafiriu.

Căci tânăra-i născută din vuiete de stâncă
Și neasemuite împreunări de valuri
Din strigăte de ape și lacrimi înspumate
Din șoapte de iubire uitate lângă maluri.

Sfios, de la fereastră, un tânăr o privește,
Cu ochii de tăciune și suflet pustiit
Pe frunte i se stinge o candelă de vise
De gene îi anină un dor neostoit.

În taină îi sărută cochilia urechii
Și pieptul îi tresare când îi zărește chipul
Din umbra ei se-nfruptă cu sete-amețitoare
Din depărtări îl cheamă nepieritor nisipul.

Dar tânăra craiasă a mărilor măiastre
Suspină și se frânge la țărmul amăgirii
Un altul o-nfioară și-i tulbură adâncul
De dragul lui și-ar vinde povara nemuririi.

***
Noaptea se așterne la căpătâiul zilei
Singurătatea ațipește-ntr-o odaie 
O fată și-un băiat își caută somnul 
Iubirea nu-i decât un joc de paie.

(Teodora Gheorghe, 14.01.2019)

Ispita semnului de întrebare

Bat clopotele între genele tale
în ochii tăi se scutură clepsidre
într-un dans care seamănă cu o aducere aminte
în pragul ușii
la răspântia dintre moarte și mântuire. 
Între buzele tale își croiește drum o întrebare 
ca o cobră în deșert 
Un înger fără aripi o smulge și o preface în certitudine. 
Al naibii paradox! 
Acum nu mai știu nimic, zici 
și-ți întorci zâmbetul pe dos;
toată lumea crede că plângi
în fond și la urma urmei care e diferența? te gândești 
în clepsidrele tale
timpul se preface într-un fluture negru.

Teodora Gheorghe 
27 mai 2019.
Sursă foto: Pinterest

LUNA PLINĂ - un poem despre soarta tristă a reginei nopții

Din ţeasta nopţii picură pucioasă
Strigoii umblă-ncet pe-acoperişuri
O aripă se zbate la fereastră
Un freamăt surd răsună în desişuri.

E o lună plină ca un pântec rece
Din orologiu clipa dă să iasă
Pe fruntea vremii somnul trece
Furând fâşii subţiri de viaţă.

În crâng doi tineri îşi ascund iubirea
El îi recită versuri desuete
Ea îi sărută glasul cu privirea
În jurul lor se ţes dorinţi secrete.

Iar luna-i vede şi suspină
Ar vrea să-şi părăsească cerul
De dragoste să fie plină
Să-şi întâlnească-n codrii cavalerul.

Dar soarta nu-i îngăduie să fie
Mai mult decât o strajă-nsingurată
Pe catifeaua nopţii o stafie
Sădind mister cu inima-ngheţată.

Teodora Gheorghe, 18 mai, 2019 - de lună plină

Secretul poşetei

Gustav se opri în dreptul minunatei poşete care aparţinuse până de curând bunicii lui. Rămăsese deschisă. Cei doi îndrăgostiţi nu se mai îmbrăţişau ca de obicei. Colţul unei bancnote încreţite se ivea timid la suprafaţă, încercând parcă să scruteze camera în speranţa de a găsi pe cineva. Fusese o comandă specială de la Paris. Gustav oftă adânc şi inima i se strânse. Casa părea pustie acum. „Oare ce a vrut să ia din poşetă înainte să...?” Îşi alungă imediat gândul şi se aşeză pe fotoliul unde cândva aţipea bunica lui cu un roman în mână. 

Niciodată nu privise cu adevărat acel obiect unic ce ascundea o iubire interzisă. El ştia povestea. Lui i-o mărturisise. Nu bunicul lui a fost alesul, ci altcineva. Un negustor de antichităţi din Nantes. L-a cunoscut în timpul unei excursii. Era deja căsătorită, dar francezul i-a furat inima cu o brioşă cu ciocolată şi o poezie scrisă cu cerneală roşie pe zidul unei clădiri abandonate. Idila lor s-a prelungit şi după întoarcerea ei în Iaşi. Şi-au scris nenumărate scrisori. El se semna cu „Draga ta prietenă Amélie”, dar din conţinutul epistolelor se ridica, asemeni unui duh din sticlă, parfumul unei pasiuni înăbuşite. Subtilitatea cuvintelor nu a putut ascunde patima care ardea în cei doi îndrăgostiţi. 

Într-o zi, soţul ei, sătul să mai fie pe locul doi, i-a spus: „Dacă îţi face un cadou unic, aşa cum nu s-a mai întâlnit pe nicăieri în lume, atunci îţi acord divorţul.” Originalitatea era felul bunicului lui de a măsura dragostea unui bărbat pentru o femeie. În culmea fericirii, bunica lui, pe atunci o tânără fermecătoare, i-a scris amantului ei comunicându-i condiţia ce trebuia îndeplinită pentru a-şi câştiga libertatea de a se iubi fără îngrădiri. Negustorul de antichităţi a desenat el însuşi o schiţa cu poşeta şi a trimis-o unui prieten parizian. Astfel a luat naştere cel mai frumos cadou pe care l-a văzut vreodată bunica lui. În cele din urmă, amanţii s-au căsătorit, însă negustorul a pierit la scurt timp ucis de un ghiveci aruncat pe fereastră de o soţie geloasă. Bunica lui a păstrat poşeta până în ultima ei clipă. 

Acum era rândul lui Gustav să o admire în toată splendoarea ei. Cei doi îndrăgostiţi zugrăveau, în lumina acelei după-amieze de august, cele mai nebănuite nuanţe ale iubirii, o iubire sculptată cu măiestrie în aur alb şi catifea neagră. „Ce fericiţi trebuie să fie...Mereu împreună”, se gândi Gustav privind melancolic, pentru ultima dată, la perechea de îndrăgostiţi. Se ridică şi deschise fereastra ca să se mai aerisească. Îşi luă rămas bun de la casa aceea cu miros de naftalină şi cărţi vechi. După plecarea lui, vântul ascultă o conversaţie iscată pe măsuţa cu poşeta.

- Slavă cerului! spuse el. A plecat. Mă deprima cu suspinele lui.

- Mie îmi plăcea de el, a murmurat ea, posacă. Semăna cu un pianist.

- Normal, eşti făcută să fii sensibilă.

- Mai bine sensibilă decât de un sceptic băţos ca tine. 

- Bine că a lăsat poşeta deschisă. Nu mai trebuie să ne tot sărutăm la infinit. 

- În sfârşit un lucru în privinţa căruia suntem de acord, conchise ea. 

- Mi-au obosit buzele şi mi-au amorţit braţele. Mă mir că nu s-a aşezat mucegaiul pe ele.

- Aurul nu mucegăieşte, deşteptule!

- Zise atotcunoscătoarea. 

Cei doi continuară să se contrazică mult timp după ce vântul se întoarse la ale lui. Deasupra lor, într-un tablou, bunicul lui Gustav zâmbea ironic. 

de Teodora Gheorghe, inspirată de superbul tablou pictat de Vladmiri Kush

Amintirile Laviniei

Lavinia a deschis fereastra și dintr-o dată, toate amintirile cu ei doi i-au năvălit în cameră. Unele s-au ascuns în sertare. Altele, mai curajoase, s-au apucat să danseze printre cărțile de pe noptieră. Câteva s-au așezat, sfioase, pe pat. O pală de vânt le-a răsfirat de-a lungul cutelor desenate în cearșaf de trupul ei. A oftat și a încercat să le gonească, dar amintirile nu s-au clintit din loc. Rând pe rând, s-au strâns în jurul ei. S-au cocoțat unele peste altele, până când cea mai îndrăzneață i-a ajuns în dreptul inimii. Dintr-un singur salt, i s-a aruncat în adâncurile sufletului.

Atunci, i s-a părut că îl vede. La început o umbră, apoi un băiat zâmbind pe o bancă în parc. Purta un tricou alb și pantaloni scurți, verzi. Băiatul s-a ridicat și i-a făcut cu mâna. Lavinia s-a dus în întâmpinarea lui. Mergând, a observat că purta o rochiță bleu care îi trecea puțin de genunchi. S-au plimbat ore în șir emoționați, vorbind despre cărți, muzică, filme și coincidențe.

- De ce nu mai miroși a nimic? l-a întrebat ea privind la chipul lui senin, scăldat de razele sfârșitului de vară. 

- Mi-ai uitat mirosul. A trecut mult timp de atunci. 

- Ce naivi eram... Și cât ne iubeam.

- Mai ții minte unde s-a întâmplat? i s-a adresat el cu un glas nostalgic. 

- Ce?

- Primul nostru sărut.

Cum să nu mai știe? L-a condus în fața salciei bătrâne de lângă rondul cu statui. Buzele lui i-au atins fruntea fantomatic, iar ea i-a mângâiat obrazul.

- Aici a fost...

El a încuviințat și s-au îmbrățișat strâns.

- Mi-a fost dor de tine, i-a șoptit ea. De ce nu-ți simt inima bătând? 

- Pentru că nu sunt decât o amintire.

Când s-a desprins din îmbrățișarea aceea răvășitoare, era din nou în camera ei.

- Cine m-a pus să deschid fereastra...

Teodora Gheorghe

13 mai - Ziua Dorului

Pictură: Young Woman at a Window de Salvador Dalí

Neobişnuita idilă a cărţilor de joc

Tragedie. Lipseau trei cărți din pachet. Fugiseră aseară, după jocul de poker. Regele de Romb i-a dăruit dragostea Reginei de Inimă Roșie. Ea, surprinsă și fâstâcită în fața acestei declarații rombice de iubire, a zâmbit suav și a spus:

- Da, da! Să fugim, stăpânul sufletului meu! Departe de acei bărbați care mă dezbracă din priviri în fiecare joi seară la masa de jocuri.

Din nefericire, Regele de Inimă Roșie nutrea și el sentimente pentru regină. Și-a decupat inima și, cu un gest teatral, a strigat în urma amorezilor:

- Staaaați! Draga mea regină, eu te ador de o mie de ori mai mult! Inima mea are forma cuvenită, potrivită iubirii. Pe când a lui... Nu vezi? Flușturaticul ăla oscilează în patru direcții. Se aprinde de fiecare dată când cineva prinde o mână bună. Săptămâna trecută îi sfârâiau călcâiele după Dama de Inimă Neagră, doar că nu i-a mers cu ea. Duduia nu e deloc naivă. 

- Ia mai pune-ți pofta în cui, cumetre! i-a răspuns în zeflemea Regele de Romb și a continuat să fugă, trăgând-o pe regină după el. După un timp, cei trei au obosit și s-au oprit în fața mașinii de cusut. Regii s-au duelat cu acele de gămălie.

- Pămpălăule! 

- Don Juan răsuflat!

- Vezi că ai colțul îndoit, arăți penibil! 

- Mai bine ai grijă să nu-ți înfig sabia în ochi! 

Înainte să se declare un câștigător, Regele de Inimă Roșie a observat că regina dispăruse. Au căutat-o ore în șir. Parcă intrase în pământ. Regele de Romb s-a consolat în brațele Reginei de Treflă care deși nu era la fel de frumoasă, avea chef de o escapadă. Celălalt nu a renunțat să o caute, dar în cele din urmă s-a lăsat și el păgubaș.

În acea seară, mezinul familiei a deschis dulapul cu jucării și a văzut ceva neobișnuit - o carte de joc stătea lipită de soldățelul de plastic. De colțul de sus avea prinsă o bucată de dantelă, ca un voal de mireasă.

De Teodora Gheorghe

Imaginea surprinde arta lui Terry Border, care spune povești cu ajutorul obiectelor.

Despicând noaptea a privit la soare

Luna privește pe furiș prin crăpătura nopții și vede câteva raze de o strălucire răvășitoare. "Trebuie să fie soarele", se gândește ea. Ar vrea să tragă draperia întunericului ca să admire mingea de foc în toată splendoarea ei care o atrage și o înspăimântă deopotrivă. Dar știe că dacă ar face asta, nimic nu ar mai fi la fel. Pământul s-ar cutremura, oamenii ar ieși pe stradă fără haine și fără principii, unii din ei l-ar vedea pe Dumnezeu cu ochiul liber și orbi, regnul animal s-ar amesteca neașteptat cu cel vegetal, fenomenele naturii nu ar mai ști cărui anotimp aparțin, notele muzicale ar părăsi portativul adăpostindu-se în urechile afonilor, oglinzile ar reflecta trăsăturile ideale în locul celor reale, planetele s-ar rostogoli aiurea prin univers alunecând în găurile negre și alte asemenea neclarități. 

Meditând la toate acestea, luna suspină adânc și își face culcuș într-un nor în formă de corabie. Plutește de-a lungul boltei cerești și visează câteva ore bune, până când dispare în locul cu noapte eternă.

Bărbatul care a furat luna de pe cer

Făcuse greșeala să-i promită iubitei lui luna de pe cer. Cum era un bărbat de cuvânt, a achiziționat o praștie magică de la o fostă vrăjitoare. A doborât luna într-o noapte. A avut grijă să nu-l urmărească nimeni în desișul pădurii. Din păcate, astrul a nimerit în lacul de la picioarele lui. Altă greșeală. A doua noapte a revenit cu o undiță, încercând să prindă luna. Dintr-o dată, a auzit o voce suavă din adâncuri:

– Mă las prinsă doar dacă mă arunci înapoi pe cer... 
L-a rugat astfel ceasuri întregi. A cedat. Ea s-a lăsat agățată în cârligul undiței și el a tras cu toată puterea, aruncând-o înapoi pe bolta cerească.Bărbatul a oftat și s-a întors la casa unde locuia cu iubita lui. Cheia nu se mai potrivea în ușă. Mirat, s-a uitat pe fereastră și a văzut-o cu un tânăr de o frumusețe răpitoare, zâmbind provocator. Nu îi venea să creadă.
– I-aș fi adus și luna de pe cer! a murmurat trist.
În spatele lui a auzit un foșnet. O siluetă întunecoasă s-a apropiat de el.
– Nu mi-o lua în nume de rău, frumosule. Domnișoara a venit la mine în seara asta. Mi-a plătit dublu ca să-i dau o vrajă de iubire.
A recunoscut vocea vrăjitoarei.

Poveste: Teodora Gheorghe 

Pictură: Christian Schloe

Muza care nu şi-a întâlnit poetul

„Unde e poetul?„ se întrebă muza, plutind serafic deasupra măsuței unde până de curând stătuse un tânăr firav. „Tocmai când am venit...” Privind mai atent, zări o hârtie mototolită într-un colț al camerei. Cu mâinile ei translucide netezi foaia și desluși câteva rânduri scrise caligrafic și totodată pe fugă. Erau pentru ea!

„Te-am așteptat cinci ceasuri...Mi-am scormonit toate ungherele minții încercând să dau de tine, fantasmă nemiloasă! Am băut ceai indian dres cu zeamă de pepene, am meditat și chiar am stat în cap. Nimic. Nici urmă de tine. Într-un final, am renunțat. Ce rost are să mâzgălesc versuri cu stiloul? Lumea continuă să-și vadă de treabă și fără stihurile mele. Foametea și războiul, bolile și ura rămân la locul lor, mușcând din carnea realității. Gata. Renunț la poezie. Mă duc să-mi caut o slujbă.”

Muza oftă descumpănită. 

- Ce nerăbdători sunt tinerii...Păcat... Urma să-i strecor o idee genială în somn, în miezul unui vis. Pe timp de zi e mai mereu neliniștit, gândurile îi țipă din toți rărunchii. Dar noaptea îmi lasă o portiță deschisă. Nu renunța, drag poet! Sunt aici, nu mă auzi? 

Peste drum, un tânăr cu păr dezordonat și ochi încercănați intra într-un magazin. Preț de o clipă, întoarse capul. I se păruse că îl strigă cineva. „De la oboseală...” își zise și se uită la afișul lipit la intrare: ANGAJĂM VÂNZĂTOR. DETALII ÎNĂUNTRU.

de Teodora Gheorghe.

Pictură: Michel Cheval

Dragostea înmugurește uneori pe asfalt

Bărbatul îi mângâie trupul unduitor cu două degete fine, ca de panist, apoi o apucă strâns de talie. Se grăbea. „Unde oare vrea să ajungă?” se întrebă ea, suspinând. Traversară iute o intersecţie, făcând slalom printre furnicarele de oameni şi maşini. Se ciocniră de mai mulţi trecători la fel de grăbiţi. „E o zi atât de frumoasă, de liniştită. Ce-i cu tot freamătul ăsta?” rosti ea suav, dar el nu o auzi. Se oprise să cumpere ceva.

Dintr-o dată, o melodie cristalină răsună lângă ei. Nerăbdător, bărbatul scoase din buzunar obiectul cântător şi îl lipi de ureche.

- Unde eşti? Cum adică nu mai vii? Spune-mi măcar de ce... 

Ea simţi cum mâna lui îi alunecă încet de pe talie. În aceeaşi clipă, se prăbuşi la picioarele lui. El o lăsă acolo şi plecă nervos, fără să privească în urmă. Stătu o vreme întinsă pe asfalt, contemplând trist siluetele nepăsătoare care treceau pe lângă ea, cu gândul în altă parte. „Asta am fost eu pentru el...un simplu accesoriu.” Deznădăjduită, se abandonă unui vânt călduţ de sfârşit de vară, admirând norii care călătoreau fără ţintă pe întinderea cerului.

- Ce faci, drăguţo? o surprinse o voce străină.

Era un bătrânel care-şi sprijinea anii într-un baston elegant. Avea alura unui profesor respectabil. Pe chip i se citeau încă trăsăturile şarmante de odinioară.

- Ai vrea să vii cu mine? o întrebă el.

- Da... răspunse ea ezitant.

Merseră împreună pe alei lăturalnice, un timp nedefinit. Un sentiment nou înmugurea în sufletul ei. Ajunseră în faţa unei case acoperite cu iederă. Bătrânul deschise poarta uşor, abia atingând-o, de parcă ar fi vrut să n-o trezească din somn. Pătrunseră într-un holişor unde mirosea a cărţi vechi şi a scorţişoară. Bătrânul se descălţă, apoi o conduse într-o cameră cu mobilă veche şi pereţii acoperiţi în întregime de picturi înfăţişând cascade, păduri, lacuri şi alte asemenea lucruri care o făcură să tresalte de bucurie. Tremura, înfiorată. Bătrânul o sărută cu tandreţe şi o aşeză într-o vază, lângă fereastra deschisă pe jumătate. Ea îşi scutură suav petalele şi se aplecă uşor către el, în semn de mulţumire.

de Teodora Gheorghe

Pictură:  - Vladimir Kush

Devoratoarea de cărți

       Sofia se cufundă în fotoliu şi inspiră adânc, de parcă ar fi vrut să cuprindă tot conţinutul cărţii dintr-o singură suflare. De curând găsise lista bunicului într-o cutie veche de fondante. „100 de cărţi pe care e musai să le citeşti”. Începuse cu „La răscruce de vânturi”. 

        - Ce poveste captivantă. Fix pe gustul meu: mister, înnegurare, iubiri imposibile... 

       Dintr-o dată, auzi un şuierat dinspre fereastră. 

       - S-o fi pornit vântul.

     Îşi continuă lectura. Şuieratul reveni, însoţit de un tânguit sinistru. Se ridică şi se îndreptă spre fereastră. O deschise ezitant, dar cu o oarece curiozitate. Chipul unei femei frumoase, dar triste i se înfăţişă înaintea ochilor. 

        - Heathcliff! murmură apariţia.

      Sofia închise fereastra, tulburată. Se aruncă în fotoliu şi se acoperi cu o pătură, tremurând. „Poate că ar trebui să mă apuc de altă carte. Ceva mai vesel...” Pe un raft, în spatele unui bibelou de porţelan, o aşteptau poveştile lui Andersen. Le reciti pe rând. Când ajunse la „Prinţesa şi mazărea”, începu să se simtă foarte incomod, de parcă stătea pe sârmă ghimpată. Nu-şi mai găsea locul. Se foi şi se răsuci, apoi se ridică şi se scutură, ba căută şi sub perna fotoliului. Nimic. Neavând încotro, se mută pe canapea. Renunţă şi la Andersen. 

Trecu la „Mândrie şi prejudecată”. Nu era neapărat genul ei de roman, dar când autoarea îi făcu neaşteptat cunoştinţă cu domnul Darcy, Sofia se îmbujoră. „Inaccesibil, mândru, calculat şi totodată nespus de atrăgător şi galant,” îşi spuse, suspinând. Aproape aţipi visând la şarmantul personaj. O treziră câteva bătăi în uşă. 

       - Imediat! strigă, încercând să dea de papucii rătăciţi prin cine ştie ce colţ al sufrageriei.          Îi găsi pitiţi sub „Enciclopedia lumii”. 

      Deschise fără să se mai întrebe cine o căuta în miez de noapte. În ușă stătea cel mai frumos bărbat pe care îl văzuse vreodată. După cum era îmbrăcat, părea din alt secol. 

       - Domnule Darcy?!

      - Consider că prezentările sunt o manieră desuetă şi superficială de a te preface interesat de persoana celuilalt, îi răspunse pedant bărbatul.

     - Eu sunt Sofia.

    - N-am să spun că sunt încântat, aşa cum îmi dictează convenţiile sociale prăfuite. Am să spun, în schimb, că aţi putea avea mai multă grijă de ţinuta dumneavoastră. Aveţi părul vraişte şi... nici nu ştiu ce sunt drăcoveniile acelea din picioarele dumneavoastră.

      Sofia se uită jenată la papucii ei roz cu iepuraşi. 

     - Ştiţi ce, domnule Darcy, nu sunteţi atât de fermecător în realitate!

    Îi trânti uşa în nas. Se reaşeză nervos pe canapea, aceeaşi pe care bunicul ei citea cândva carte după carte, pierzând noţiunea timpului. Primul volum din „Război şi pace” îi făcea cu ochiul de pe măsuţa de cafea. 

    - Gata cu lectura pe ziua de azi! zise Sofia şi se hotărî să se culce.

Teodora Gheorghe, 30 aprilie 2019

Pictură realizată de talentata Liana Iacubovici