Poveşti


     Dragi cititori, eu sunt a doua carte a Teodorei. Am văzut lumina tiparului în iunie 2018, după câțiva anișori în care m-am pregătit să mă nasc. Ce să vă spun despre mine, sunt o carte suplă, dar pot atârna greu de gândurile voastre odată ce mă prind de ele. În mine găsiți 7 povestiri neobișnuite despre singurătate. Cum vă ispitesc? Realism magic, mai multe picături de fantastic, un strop de gotic, un deget de suprarealism. Se poate să mai fie și alte ingrediente, dar vă las pe voi să le descoperiți.  :)

 ⧪În „Marea din sertar”, o femeie este prizonieră în castelul unui bărbat despre care nu știe aproape nimic. Ea trebuie să rezolve un puzzle. Piesele lui se găsesc în camerele castelului, unde obiectele au darul vorbirii.
⧪ Seducătorul Egor nu prețuiește nicio femeie. Viața lui se schimbă când descoperă umbre misterioase apărute pe unul din pereții casei sale, având o legătură neașteptată cu o femeie despre care nici nu știa că există.
⧪ Un bărbat bântuit de o dramă sentimentală devine obsedat de un pian care prinde viață.
- Întâlnirea lui Anton cu unul din personajele trecutului său îi trezește o amintire din copilărie pe care o credea uitată; singuraticul doctor Mihailovici, controversat printre săteni, are o soție bolnavă, cu un secret înnegurat.
⧪„Colecția pierdută” spune povestea a doi colecționari de obiecte uitate în diferite locuri de îndrăgostiți; ei se hrănesc mereu din iubirea altora, incapabili ei înșiși de iubire.
⧪În „Întâmplări despre niciodată” o fată corespondează cu un bărbat enigmatic pe care nu îl vede niciodată, dar care îi lasă mesaje în locuri abandonate (în pantofi, pe o rochie, petale de flori).
⧪ „Cazul doamnei Fly” este unul cât se poate de curios, o enigmă în care fluturii sunt un indiciu important.

Poetă și prozatoare multipremiată, Teodora Gheorghe continuă, în Întâmplări despre niciodată, tradiția fantasticului existențialist/ludic cultivat de către Mircea Eliade, oferind cititorilor șapte proze scurte menite să îi răpească pe aceștia din cotidian, transpunându-i într-o realitate simbolică fără contururi fixe – o realitate construită minuțios și, indiscutabil, cu har. Oliviu Crâznic

Teodora Gheorghe vine în proză conștientă de propriile puteri, stăpână pe arta sa, hotărâtă să desfășoare narațiuni surprinzătoare nu doar prin subiect. Toate acestea ajută ca nuvelele sale să comunice cu cititorul la acele niveluri literare cu adevărat importante. Singurătatea ca temă asumată străbate întregul volum ca un fluid vital, mereu nuanțat diferit, mereu purtat într-o altă direcție decât ar fi de așteptat. Personajele trăiesc într-o așteptare perpetuă, se tatonează, încearcă să se apropie unele de altele – sau doar de o idee –, își poartă dorința descoperirii (de celălalt, de sine) cu teamă și jind deopotrivă. Stranietatea care însoțește adesea această căutare completează în chip fericit trama, contribuie la definirea unui univers romantic low-key, stăpânit foarte abil. Un volum care, prin fiecare proză în parte și prin toate laolaltă, aduce în fața noastră o prozatoare de forță în toată aparenta sa fragilitate.   Mircea Pricăjan


Cazul doamnei Fly (fragment)


Bărbatul cu ochelari şi-a cercetat ceasul, făcând o scurtă însemnare într-un caiet. Femeia, aproape străvezie, îşi plimba nervos degetele de-a lungul braţelor fotoliului.
— Mi se întâmpla uneori... primăvara. Simţeam cum se zbate ceva ce nu-mi aparţinea. Şi totuşi... totuşi...
— Înţeleg. Ce vi s-a spus?

— Deşi m-au avertizat să ţin totul secret, nu am mai putut. Se întâmpla de prea mult timp, mai ales primăvara. Ştiţi, odată aveam o pălărie de paie. Am fost afară. Soarele bătea uşor spre violet. Nu ştiu dacă aţi văzut vreodată, pare că aduce ploaie, dar nu e decât un moft cromatic. Mi-am luat o carte foarte groasă despre un pustnic cu nume egiptean care iubea, ca şi Pygmalion, rodul propriei creaţii, o femeie de cristal. M-am aşezat la umbra unui cireş japonez. Aveam aşa ceva în apropiere. Ţineam mult la acea pălărie. Era deosebită în felul ei, atemporală aş putea spune. Atunci am început să lăcrimez. De la prea mult violet cred. Am simţit cum se zbate... şi o rafală mi-a zburat pălăria. A fost ultima dată când am văzut-o.(...)

Călin Samarghitan despre Cazul doamnei Fly:

„Foarte frumos conturate personajele, seducător de-a dreptul, redate prin fineţea cu care este condus dialogul. Foarte-foarte multă sensibilitate care emană din toţi porii acestui text cu puternice accente metaforice, poetice aşadar: “un val de cioburi mi s-a spart de timpane” şi imediat: “mi-am îmbrăcat mâinile într-o mantie de sânge cald”. Şi mai sunt.
Ascultaţi câtă dantelă literară aici: “Sora mea îşi pierduse demult urma în cearşaful cald al bărbatului nou. Eu eram o umbră zăvorâtă.”
Are profunde accente dramatice, iar extensia dialogului cred că o face foarte lesne de interpretat pe o scenă.
Aş citi întotdeauna aşa ceva, deci dau 5 stele, deşi nu credeam că le voi da atât de curând.”

 Mircea Coman:


„Am găsit în „Cazul doamney Fly”, de Teodora Gheorghe, un text de literatură făcută cu vârful inimii, lăsând pe hârtia parfumată cuvintele ca pe nişte zvâcniri. N-aş scrie astfel despre un text care nu mi-a plăcut. Ceea ce n-aş putea să fac însă nicicum este să aşez piesa pe tărâmul ficţiunii speculative, fiindcă e un alt fel de fantastic, aducând a Casares, niţel a Borghes, poate şi a Le Clézio.” 

MAREA DIN SERTAR (fragment)


Camera cu miros de scorţişoară. 1 ianuarie

Camera cu uşi secrete, care miroase a nisip, naftalină şi scorţişoară. Dacă mă uit pe fereastră, mă văd pe mine la vârsta de şapte ani şi închid repede, de teamă să nu fiu chemată.  E doar o iluzie, desigur, o fetiţă din fum şi aer, dar seamănă leit cu mine. Nu ştiu ce i-aş spune dacă mi-ar vorbi. Se joacă mereu cu o minge portocalie. E cea pe care i-a dăruit-o educatoarea ei Stela de ziua ei. 

În odaia cu draperii în care intri mişcând o statuetă de la locul ei, câteva siluete fumurii valsează. Le privesc pe furiş. De la etaj se aude un pick-up vechi: “Bine ai venit, Katia… bine ai venit în Sala fantomelor. Aici servim nimicuri în ceşti de porţelan şi nu purtăm nume. Vino,  ţi-am păstrat un loc pe fotoliul de lângă sobă.” 

Mă aşez pe fotoliu şi parcă mă scufund în adâncul lui de catifea. Mă proptesc de braţele lui ca să nu alunec în el. Pe o măsuţă din apropiere mă îmbie o ceaşcă aburindă. Dau să beau, dar e goală. Din fericire, pe fundul ei se formează încet încet una din piesele de puzzle. O culeg şi o bag în buzunarul de la pantaloni. De la o vreme mă îmbrac doar cu pantaloni ca să nu-mi mai agăţ rochiile. Dintr-o dată, Dali iese dintr-un ceainic. Ştiu că este el, marele pictor, pentru că am învăţat despre el în ultima mea oră de istoria artei. 
- Nu te-ai fi aşteptat la asta, nu? îmi surâde ironic.
- Nu, i-am răspuns, fericită că am în sfârşit cu cine mă conversa.
- E cam cald aici. Nu pot picta nici măcar un pătrat.
- Dar pătratele nu sunt specialitatea ta, maestre. Şi m-aş mira ca exact tu să n-ai inspiraţie.
Dali îşi răsuceşte mustaţa şi o foloseşte pe post de pensulă, desenând cu ea un cap de câine.
- Câinele andaluz? îl iscodesc eu.

- Hm, mai degrabă soacră-mea.

Aici puteți vedea trailerul cărții. A fost o provocare să îmi interpretez chiar eu unul din personaje, însă în acest fel i-am dat viață, fie și preț de câteva minute, Laviniei.



Balada unei teze mici (sau parodia unei zile)

Era una din acele zile când nici ceasul nu mai sună, nici soarele nu mai răsare, şi nici măcar apa nu se mai oboseşte să coboare din robinet, pentru că e sălcie şi suferă. Şi eu eram unul dintre acei oameni pentru care timpul îşi luase un concediu prelungit, lăsând toată treaba pe mâna unui suplinitor ratat: apatia. Pământul se învârtea şi eu cu el, ca o bilă la ruletă. Urechile îmi ţiuiau ca un tren iar creierul avea mici tresăriri de conştiinţă, aproape concretizate în gânduri. 
sursa foto aici
Mă mânca în palma dreaptă – o pişcătură de ţânţar anofel (ieri murisem de malarie, dar stadiul ăsta de inerţie mă plictisise, jurându-mi că altă dată n-am să mai fac tâmpenia asta). Îmi plimb ochii pe tavan vertical, orizontal şi paralelipipedic, doar-doar oi găsi o aripă de molie roz sau o membrană de liliac sau de ce nu chiar un ochi de păun. Dar ioc. Nimic. Un tavan alb ca o anemie. Punct şi de la capăt. Care capăt? Ăla de jos sau cel de sus? Tigri decoloraţi, maimuţe îmbrăcate cu sacou, fazani cu cap de cal, un claun fără trompetă… şase că vine vecinul, v-aţi-ascunselea cu câteva brioşe, sare şi piper. Adormeam din nou, îmi cădeau pleoapele greeeele, ca o cremă încinsă pe un aluat nedospit. Dar o chemare dintr-un univers îndepărtat şi necunoscut, o adiere poruncitoare, îmi lipeşte ditamai scatoalca şi mă trezesc. (...) Continuarea în Revista EgoPhobia.

Secretul Domnului Wally




sursa foto aici
 Îi zărea şi acum trupul moale, străbătut de un ultim fior al groazei. Era atât de tânără şi părea că zâmbeşte când degetele lui groase i s-au înfăşurat pe gât. S-a stins repede, ca un fluture. Nu-şi închipuise că cineva poate muri atât de uşor, de natural. Acum era enervant de tăcută. Tăcerea ei voluptoasă răsuna din cufărul ascuns în pod; vibra în oasele lui.

Se aşeză pe sofaua vişinie. Mâinile îi tremurau. Îl aşteptau mâine la muncă. I-ar fi fost imposibil să ţină evidenţa sumelor în condiţiile astea. Un contabil lucrează cu responsabilitate şi siguranţă – aşa i s-a spus şi aşa făcuse de şase ani de când era angajat la S.M. Accounting.     Şase ani în care domnişoara Silvia abia dacă schimbase cu el câteva cuvinte. Şi de ce ar fi fost altfel? Ea era frumoasă, cu părul blond prins într-o coadă împletită şi buzele roşii dezvăluind doi dinţi seducători. Trecea pe lângă el cu nonşalanţă, ca şi cum ar fi vrut să îi demonstreze că este o creatură divină din visele lui.  Continuarea în Revista de suspans. 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu