vineri, 9 mai 2014

Întâmplare cu bancuri și salopetă

Azi  [8 mai] voiam să ajung în stația lui 173 spre Rahova și n-o găseam nici să mă tai. După ce am întrebat mai multă lume care n-a știut să-mi explice, am dat peste un nene mai...deosebit: micuț, îmbrăcat într-o salopetă lungă, gri, mustăcios, la vârsta senectuții. Îmi zice că el știe unde e și se oferă să mă conducă acolo. Accept, cu oarecarea teamă că n-o să mă mai întorc vie înapoi... Și se apucă nenea să-mi spună  bancuri cu polițiști, de-asta cu întrebări la care tot el îmi răspunde. Pe urmă mă întreabă, țintuindu-mă cu privirea:

Vi se pare că am salopeta prea lungă?
Eu: Nu...
El: Că mă cred țiganii polițist. Sunteți elevă sau studentă?
Eu (bucuroasă că par mai tinerică): Nici una, nici alta. Deci unde ziceați că e stația?
El: Ai făcut matematică, nu?
Eu: Nu, eram varză la matematică. Limbi străine, engleză și hindi, limba care se vorbește în India.
El: Hindi care vine din sanscrită? Am și eu două cărți în sanscrită, vechi de sute de ani. Le vând cu 40.000 euro.
Eu: Aoleu, așa mult?
El: Păi da. Eu am salariu mare, lucrez în aviația civilă.
Eu: Vizavi e stația, nu?
El: Da, lângă liceu.
Se pregătește să traverseze printre mașini. Eu, precaută:
Haideți mai binela trecerea de pietoni, că e trafic mare.
El: Vă e frică de mașini sau de Virginia Woolf? Știți că e o piesă.
Eu: Da, știu...
El: Wolf e lup în engleză, nu?
Nu-i mai răspund.
El (din nou cu bancurile): Știți ce fac românii când rămân fără lei?
Eu: Cumpără tigrii?
El: (râzând) bună și asta, dar nu. Schimbă euro. Auziți, aveți cumva 50 de bani?
Eu: Din păcate nu.
El: Aveți doar cărți, nu?
Eu: Cam așa ceva. Vă mulțumesc mult că m-ați condus până la stație.
Și așa s-a încheiat întâlnirea ciudată cu omulețul care mai devreme îmi spusese că are un salariu mare și că-și permite să nu-și vândă cărțile de sanscrită.

Sursa foto: http://fineartamerica.com/

marți, 6 mai 2014

Sixto Rodriguez - omul-mister

                              
În America n-a știut nimeni de el, dar în Africa de Sud era venerat.
Deși s-au vândut milioane de copii ale albumelor lui, Sixto Rodriguez nu a beneficiat de niciun câștig material din aceste vânzări.

S-a zvonit că s-a împușcat mortal pe scenă.

Versurile lui vorbeau despre nedreptăți sociale și realități crude, uneori în cuvinte tabu. În Africa de Sud ele au dansat pe buzele a mii de oameni, în plin apartheid. 

S-a retras din muzică în culmea gloriei, preferând mereu să trăiască modest,
lucrând în construcții și făcând tot felul de munci fizice...
Nu și-a dorit niciodată să fie adulat.

În puținele interviuri pe care le-a oferit a vorbit timid, neîngăduind nimănui să pătrundă prea adânc în lumea sa.

A fost și este un etern băiat al străzilor din Detroit,
o minunată fantomă în carne, oase și corzi de chitară.

Searching for Sugar Man este un film-documentar absolut fascinant, care decojește treptat și nostalgic crusta de mister în care s-a învălulit dintotdeauna Sixto, un talent ascuns în umbra unei existențe lipsite de pretenția celebrității... 

"He's like a wise man, a prophet. Way beyond just being a musical artist."

Selfie - despre noi toți

Se vorbește multe despre selfie-uri. Cum au ajuns oamenii să creeze acest termen sau, ȋndrăznesc să-l numesc mit urban?

 S-au uitat ȋn jurul lor și au descoperit alți oameni care ȋși fac poze cu buze țuguiate și pieptul adus ȋn față, ȋntinzȃndu-și brațul către infinit pentru a genera distanța necesară pozei, alegȃnd haine colorate sau refugiindu-se ȋn intimitatea toaletei.

Pȃnă acum cȃțiva ani și eu rȃdeam de aceste persoane, dar am ȋncetat să o fac cȃnd am realizat că și eu adăpostesc ȋn mine un selfie. De ce să le criticăm pe fetele care ȋși fac poze ȋn baie sau pe băieții care se imortalizează cu ochelari negri de soare? Ȋn fond și la urma urmei, nu-și doresc decȃt să fie văzuți.

Toți ne dorim ȋntr-un fel sau altul să fim văzuți, ascultați, ȋnțeleși. Și ei, ca și mine, ca și majoritatea populației de pe terra, sunt nesiguri și prea puțini conștienți de propria valoare, de comorile care mocnesc ȋn interiorul ființei lor, de esența divină. Simt nevoia să epateze. Da, poate sunt caraghioși și prezentarea lor nu este cea mai reușită, dar cine n-are măcar o poză ȋn care nu e fotogenic, care ȋi arată defectele, sau o poză a cărei unică menire este să impresioneze pe cineva? Diferă doar ambalajul.


Selfie-ul este o invitație nostimă la apropiere și (re)cunoaștere: „uită-te la mine, sunt AICI, sunt viu. Vreau să mă cunoști.” Iar timpul trece oricum. Anii se scurg, dar selfie-urile rămȃn. Figuri zȃmbitoare, ironice, suple, rotunde, pătrate, rombice, triste, netede, aspre, ȋn baie, ȋn sufragerie, ȋn parc, la perete, pe plajă, ȋn iarbă, la muzeu... toate vorbesc despre momente vii, despre felii de viață ȋn care am trăit bucuria de a fi aici, pe pămȃnt, de a ȋnvăța noi lecții, de a face mișto de noi ȋnșine. Eu zic să le prețuim așa cum sunt pentru că numai prin impefecțiune putem cunoaște frumusețea perfecțiunii.

Pics source:
http://hammerandnigel.com/
http://amazing-creature.blogspot.ro/