O librărie invizibilă, un copac ce rodește cărți, trei destine îngemănate

📚 A fost dragoste la prima vedere...a copertei, apoi a celei dintâi pagini din Librăria pierdută de Evie Woods. Am citit-o pe nerăsuflate. O carte pentru bibliofili și nu numai. Un roman magic care-mi amintește întrucâtva de cărțile a doi dintre scriitorii mei preferați, Kate Morton și Carlos Ruiz Zafón. 

Câteva din ingredientele principale ale acestui tort literar multistratificat: o librărie invizibilă (sau care nu se arată decât celor aleși?), un copac ivit în mod enigmatic dintr-un perete și care „rodește” cărți adevărate, o căutare avidă a celui de-al doilea manuscris al lui Emily Brontë, la fel de misterios și de inaccesibil ca și doamna Bowden pentru care lucrează Martha, victimă a unui soț abuziv, la fel de inexplicabil ca și cuvintele pe care aceasta din urmă simte să și le tatueze pe spate, sau ca destinul tragic și fascinant al lui Opaline, care ni se dezvăluie în paralel cu poveștile celorlalți doi protagoniști.

Avem de-a face cu perspective multiple, însă stilul autoarei este accesibil, nu te pierzi în detalii. Poate doar te rătăcești în mod plăcut în labirintul căutărilor unor lucruri pierdute...și regăsite în cele mai neașteptate locuri. 

Librăria pierdută este refugiul visătorilor, al celor care cred că și-au pierdut sensul, speranța, voința, sau chiar pe sine... Nu lipsește nici romantismul – aici am trecut peste unele stângăcii asociate poveștii dintre Martha și Henry (ușor tărăgănată/trasă de păr pe alocuri). Cei doi se comportă uneori infantil deși sunt personaje frumos alcătuite în esență. Parcă autoarea a căutat să tragă de povestea lor de iubire până la elucidarea celorlalte fire narative.

Martha este un personaj feminin deosebit prin complexitatea ascunsă în cutele unei aparente banalități. Și-a înăbușit darul „citirii” oamenilor (cu care sunt și eu familiarizată, ehem, ehem) și nu a fost niciodată o mare cititoare, dar viața ei se schimbă când se angajează ca menajeră în casa doamnei vârstnice Bowden. Un mesaj tainic o cheamă pe Martha de dincolo de negura timpului. Trecutul lui Opaline (anii 1920), care fuge la Paris pentru a scăpa de o căsătorie aranjată și devine negustor de cărți, se împletește într-o manieră atemporală cu prezentul Marthei și al lui Henry.

Evie Woods „atacă”, de asemenea, problema empancipării femeilor la începutul secolului XX, alături de alte nedreptăți mari prin care au trecut acestea. Aflăm despre femei curajoase și avangadiste care au sfidat rigiditatea patriarhatului. Nu absentează din acest roman nici războiul, cu traumele și golul lăsat în urmă.

Autoarea lasă și câteva mistere nedeslușite, rămânând să le oferim noi o interpretare, poate într-o după-amiază când și din peretele nostru va crește un copac roditor de cărți magice. 🙂

Avem de toate, câte ceva pentru fiecare cititor: dragoste, mister, realism magic, imaginație, referințe literare, locuri magice, tragedie, istorie, dramatism, despărțiri, revederi și...vă las pe voi să descoperiți restul.

4,5/5 ⭐⭐⭐ ⭐  pe Goodreads

Circul Mirandus - chemarea unui miracol promis...

 *𝒔𝒆 𝒂𝒖𝒅𝒆 𝒐 𝒎𝒖𝒛𝒊𝒄𝒂̆  𝒎𝒊𝒔𝒕𝒆𝒓𝒊𝒐𝒂𝒔𝒂̆ 𝒅𝒆 𝒄𝒊𝒓𝒄 𝒅𝒊𝒏 𝒅𝒆𝒑𝒂̆𝒓𝒕𝒂𝒓𝒆* 

Absolut superbă cartea asta! Mi-a adus aminte întrucâtva de „Circul de la miezul nopții” (Erin Morgenstern), însă „Circul Mirandus” de Cassie Beasley mi-a plăcut și mai mult. Deși este destinată copiilor, poate la fel de bine să ajungă la inima celor mari pentru că MAGIA te cheamă veșnic, dincolo de timp și de vârstă...

Cum aș putea vorbi despre acest roman fără să-i deconspir farmecul catifelat? Poate voi reveni asupra recenziei. Deocamdată las câteva impresii la cald la finalul unei lecturi excepționale, care mi-a întors sufletul la 180 de grade și a făcut acrobații cu emoțiile mele. I-am iertat câteva mici scăpări (din punctul meu de vedere). Per total, o micuță capodoperă literară menită să retrezească inocența și spiritul magiei din fiecare din noi.

Dar tu? Auzi chemarea Circului Mirandus? Poate te îmbie Jonglerul de Lumini cu iluziile lui nemaipomenite, sau vrei să simți mângâierea unui tigru invizibil... sau poate vrei s-o admiri pe Femeia Pasăre cântând melodii angelice în timp ce execută în aer dansuri nemaivăzute alături de păsările care o urmează.

Povestea lui Micah se desprinde din trunchiul poveștii mai vechi a bunicului Ephraim, în prezent grav bolnav. Cândva, demult, i s-a promis un miracol. L-a tot amânat. De ce? I se va îndeplini dorința? Ce secrete mai ascunde enigmaticul Circ Mirandus pe care doar copiii îl pot vedea?

p.s. și cum să nu ador o carte în care circul nu presupune animale închise în cuști pentru amuzamentul sinistru al oamenilor

Un oraș al gunoaielor, un minunat coșmar gotic cu oameni-obiecte

 „Casa Heap”, prima carte dintr-o trilogie, este unul din cele mai bizare, sumbre și fascinante romane pe care le-am citit vreodată. 

Serios, Polirom și alte edituri, NU mai categorisiți cartea asta ca fiind pentru copii! Pot rămâne traumatizați... Dincolo de numeroase substraturi și tematici mature, sunt mai multe scene de abuz/violență (asta nu mi-a plăcut deloc, deși în contextul de față au sens...se putea totuși dat „volumul” mai mic la bușeală). Un 16+ ar fi indicat pentru „Casa Heap”. Este destul de greu de digerat și pentru mulți adulți. Nu recomand citit noaptea...decât cu toate luminile aprinse. :))

O rara avis cu ecou în scrierile gotice din era victoriană, un „Charles Dickens on crack”, o lectură mirosind a disperare și groază, a mormane de gunoi și a obiecte vorbitoare, a castel construit din fragmente de deșeuri (fragmente din foste uzine, gări, burlane, etc), a obiceiuri și tradiții aiuristice (exemplu: băieții Iremongeri își schimbă tipul de pantaloni la 15 ani când se și căsătoresc).

Este un roman tare ciudățel, înțesat cu umor negru delicios și imaginație elucubrantă, cu imagini de neuitat, idei trăznite și fantastice. Un roman genial despre dezumanizare și nedreptate socială tradusă într-un decor terifiant, suprarealist și cu ceva accente streampunk.

Mi-a plăcut să descopăr diferite obiecte din perioade de mult apuse, despre care nici nu știam că există, de exemplu stricla de încălzit patul sau grătarul de pantofi. Există un element de antropomofizare în legătură cu numeroasele obiecte amintite în carte, dar vă las pe voi să descoperiți despre ce e vorba.

Edward Carey a mărturisit că s-a inspirat din scrierile lui Dickens și din poveștile de viață adevărate, documentate, ale unor oameni aparținând claselor sociale socotite „inferioare”din era victoriană. Din păcate muncitorii erau tratați cumplit, copiii erau puși să lucreze în condiții inumane, etc.

Am mai citit, de asemenea, volumul doi din serie („Orașul gunoaielor”) care mi-a plăcut chiar mai mult decât acesta. Probabil că trilogia nu a prins pe la noi, pentru că din păcate nu a fost tradus și al treilea roman care leagă fire și aduce concluzii/rezolvări. Engleza britanică este, pentru mine cel puțin, destul de greoaie, așa că nu mă încumet prea curând să parcurg volumul în original, plus că se cam lungește Carey și nu sutn deloc o fană a seriilor.

Ambele volume sunt însoțite de ilustrațiile autorului, superbe și...creepy. :) Enjoy! Muhaha.

Fata din curcubeu – viaţa care nu bate filmul

Recunosc că în general nu am aşteptări atât de mari de la un one-man show aşa cum am de la o piesă ce reuneşte mai multe personaje. Un singur actor „umple” scena mai greu, uneori e nevoie să se dividă, să-şi întindă vocea până atinge şi ultimul spectator, să-şi contorsioneze firea artistică astfel încât să nu te lase să aştepţi „următoarea scenă”. 

Marcela Motoc a reuşit să nu mă facă să aştept, deşi am stat cu sufletul la gură pe măsură ce mi s-a dezvăluit povestea tulburătoare a unei femei pentru care curcubeul se desenează în nuanţele morţii şi ale deznădejdii. Din când în când, culorile fericirii de odinioară îi sclipesc în ochi. Zâmbeşte cu un surâs frânt, amintindu-şi de părinţii ei, două figuri blânde scufundate în negura unui unui timp stătut.

Din spatele paravanului de umbre se iveşte şi Vera, sora ei geamănă, jumătatea pe care a pierdut-o. Toţi trei o strigă în surdină cu glas de cerb rănit. Fetiţa de odinioară ar vrea să le răspundă, dar cuvintele ei se pierd în frânturi de melodii ce ne poartă în cartierul în care cândva a locuit Edith Piaf. Vocea splendidă a Marcelei Motoc te străpunge cu forţa omului care se agaţă de existenţă cu ultimele zvâcniri ale fiinţei. Şansonetele ei te înalţă în mirajul filmelor de dragoste şi te coboară în mahalale.

Universul femeii de moravuri uşoare (sau grele, cum le consideră ea) se întinde pe două scaune, cu numerele 13 şi 14 din Cinema Curcubeu. Acolo se consumă acte amoroase sterile, în timp ce pe ecranul uriaş curg idile vesele şi melancolice. Fata din curcubeu se visează uneori Julia Roberts în „Pretty Woman”. Richard Gere îi spune că o iubeşte şi o smulge vieţii de stradă. Ce poate fi mai minunat de atât? Alteori e Giulietta Masina în „Nopţile Cabiriei”, doar că nu la fel de inocentă.

Dincolo de alura obosită şi sarcasmul în care îşi înfăşoară discursul se ascunde fetiţa care îşi dorea să devină balerină. Se întrevede femeia elegantă, cu mânuşi de dantelă şi rochie de mătase. Delicateţe şi silă, suferinţă şi speranţă – toate se regăsesc în acelaşi trup unde stă zăvorât un suflet chinuit. Fata din curcubeu nu trezeşte milă decât dacă refuzi să îi vezi frumuseţea şi curajul. Ea ne invită să o descoperim într-un emoţionant periplu printre amintiri, aletrnând cu realitatea brută.

Textul și regia piesei "Fata din curcubeu" sunt semnate de Lia Bugnar. În 2013 Marcela Motoc a jucat în „La fille de l’arc en ciel”, versiunea în francează a acestui spectacol, la Teatrul de l’Orme, în arondismentul 19 al Parisului, unde îi puteai întâlni demult pe Jacques Brel și Edith Piaf. Pe scena Teatrului de Artă din Bucureşti a adus cu ea aerul nostalgic, dar şi forţa nestăvilită a interpretării. 

Happy-End – şi au trăit până la sfârşit bătrâneţi...

„Happy-end”, în regia lui Alexandru Bogdan, este o comedie neagră în care speranţa de a iubi şi de a fi iubită este spulberată de fiecare dată cât ai zice... „peşte”. 

Cel mai probabil vă va surprinde, dar doar la început, până-i prindeţi mecanismul. Apoi aşteptaţi-vă la o plimbare febrilă, dar şi plină de haz, într-un montagne russe al al vieţii şi al morţii. 

Mi-e greu să vorbesc despre piesă fără să o deconspir. O să încerc să merg cu subtilitate şi paşi diafani pe tărâmul poveşti. Îmi voi alege cuvintele cu atenţia unui ceasornicar dedicat. Voi extrage esenţa, astfel încât „bombele” plasate de regizor de-a lungul piesei să rămână un secret.

Liz (Raluca Aprodu) are 30 de ani. A trăit 10 din ei având grijă de o bătrână. Existenţa ei nu s-a dezbrăcat niciodată de hainele banalităţii. După moartea femeii, singurătatea a început să-i dea târcoale lui Liz, care a realizat că are o mare dorinţă: vrea un bărbat. Pretenţii nu prea are, doar să întâlnească pe cineva care să-i fie alături în căsuţa ei izolată de lume. Are multe de oferit, este zâmbitoare și blândă, doar că norocul în dragoste nu prea îi surâde.

Şapte bărbaţi (interpretaţi superb de versatilul Tudor Aaron Istodor) îi trec pragul lui Liz. Toţi atâţia îl părăsesc întro manieră neaşteptată.

Carl este la fel de sensibil ca o scândură de călcat. În afara preferinţelor gastronomice ce frizează excentricitatea, nu are nicio trăsătură nobilă. E necioplit şi o aduce obsesiv în discuţie pe fosta lui soţie care a trecut în nefiinţă.

Lui Ludvic îi e teamă şi de propria lui umbră. Se bâlbâie, tremură din toate încheieturile şi specialitatea lui e autosabotajul. Traiul alături de o femeie se dovedeşte a fi prea mult pentru firea lui hiper...sensibilă.

Henrik e emokid-ul clasic, cu plete care curg în râuri negre şi care cugetă fără încetare la dezastrele şi calamităţile care vor paşte planeta Pământ în viitorii zeci de ani.

Poetul, care se prezintă cu părul cărunt şi într-un halat, e vecin cu nebunia şi un pic (şi destul de relativ) cu magia. Speră că Liz îi va fi muză sau ceva asemănător. Sau...

Henry e instalator. Nu unul foarte priceput şi nici un bărbat prea galant sau cult. De fapt, şi el recunoaşte că femeile îl consideră necioplit. După câteva pahare de băutură, el şi Liz par să-şi fi găsit perechea. Par...

Nicolas e noul nume pe care Liz i-l dă unui boschetar cae nu se poate exprima decât prin mormăieli care aduc foarte vag cu un glas uman. Vrea să facă om din el, cum s-ar zice, numai că socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de acasă.

Ultimul pretendent e un tip îmbrăcat la costum. E cel mai deosebit dintre toţi, dar mai multe nu vă spun.

Gata? V-am făcut curioşi? Atunci mergeţi de vedeţi spectacolul la Godot Cafe Teatru. 

Fotografii: Oana Monica Nae

Desculţ în parc – o atmosferă incendiară în plin februarie

Comedia romantică „Desculț în parc” a fost şi va rămâne cea mai celebră piesă a lui Neil Simon. Între 1963-1967 a avut nici mai mult nici mai puţin de 1530 de reprezentații pe Broadway. Lumea s-a îmbulzit încă de acum câteva decenii să urmărească povestea avocatului Paul şi a proaspetei sale soţii Corie, pe cât de diferiţi, pe atât de îndrăgostiţi unul de celălalt.  

Ieri am fost la spectacolul „Desculț în parc” regizat de multitalentatul Ştefan Bănică Jr., care este totodată şi protagonistul piesei. O altă distribuție, același zvâc umoristic. În incinta Teatrului de pe Lipscani s-a dezlănţuit o comedie explozivă, alcătuită din artificii regizorale şi actoriceşti care au strălucit savuros. Mi s-a părut haioasă ironia ţesută în sală încălzită de vara toridă, în contrast cu frigul sugerat de-a lungul piesei (acţiunea se petrece într-un februarie geros). 

Avocatul Paul Bratter (Ştefan Bănică), este ceea ce americanul ar numi un workaholic. Sobru şi scorţos, cum îl caracterizează chiar consoarta sa, el pare indiferent la farmecele tinerei şi proaspetei sale soţii Corie Bratter (Diana Cavallioti). Preocupat peste măsură de primul său proces, el o ignoră cu desăvârşire pe Corie, care se îmbracă provocator, dansează, chiuie, doar-doar l-o prinde în mrejele dragostei înflăcărate. 

Cei doi s-au mutat de curând în apartamentul pe care îl visaseră. Numai că visul şi realitatea nu coincid întotdeauna. „Casa dulce casă” e mică, nu conţine cadă, are un dormitor în care patul este aproape o imposibilitate şi conţine o gaură în tavan. Noroc cu domnul Pepper (Șerban Georgevici) care le montează telefonul şi băieţii care aduc mobila, executând un dans simpatic.

Căsnicia nu e un rai, deşi tavanul micuţului apartament e aproape de cer. Paul şi Corie descoperă că sunt mai diferiţi decât ar fi crezut. Lui îi e în permanenţă frig, ea se încălzeşte la focul iubirii. El se plânge că are de urcat 9 etaje pe scări, ei îi place să vorbească tare şi să socializeze, îndeosebi cu extravagantul Victor Velasco (Răzvan Vasilescu), vecinul falit şi boem care îşi face mereu apariţia ca un maestru de ceremonii. Când mama-soacră (Ileana Cernat) intră în peisaj, se complică treaba şi mai tare. 

„Desculț în parc” te cucereşte de la prima scenă. Este un spectacol în care comicul de situaţie, decorul şi interpretarea fac o echipă de zile mari. Ecoul conturează în mintea spectatorului impresia spaţiului presupus de o scară de bloc, în timp ce imaginea întipărită pe fereastră creează senzaţia forfotei oraşului şi a înălţimii. 

Intervenţiile inoportune ale reparatorului de telefoane se completează perfect cu momentele hilare în care Velasco ia cu asalt apartamentul tinerilor, cerând mereu câte ceva, dar şi cu ifosele mamei-soacre. Răzvan Vasilescu îmbracă excelent hainele personajului său, umplând scena cu gesturile de fante demodat şi cu replicile marcate de o intonaţie pedantă. 

În varianta aceasta a piesei, Ştefan Bănică îi ştirbeşte puţin lui Paul din închistarea sa, preferând să introducă elemente de noutate şi improvizaţie, menite să ancoreze piesa în actualitate. Umorul devine puţin mai piperat ca cel meşteşugit de Neil Simon, iar Paul se apropie pe alocuri de firea temperamentală a lui Corie. Diana Cavallioti este ca un titirez care nu conteneşte să se învârtă, impresionând prin toate culorile sale vii. Ea reuşeşte să ilustreze mai bine vivacitatea personajului feminin decât a făcut-o Oana Ioachim în acelaşi rol. 

Merită să vă delectaţi cu „Desculț în parc” şi nu pentru că „e cu Bănică”, ci pentru că e o comedie ingenios structurată, care pune pe tavă atât cu haz, cât şi cu realism, povestea unei căsnicii aflate la început de drum, cu bune şi cu rele. 

Surse fotografii 1, 4: aici 2, 3 aici (realizate de Judy Florescu)

Derapaje – Viciul lui era dragostea

Când ştii cu adevărat că existenţa ta s-a desprins de propria liniaritate? Uneori, e de ajuns o clipă damnată ca să-ţi vinzi sufletul unei obsesii care te va urmări o viaţă întreagă: doi ochi negri, două buze şi un trup unde te pierzi ca în pântecul unui peşte mort. În mod paradoxal, animalul încă mai înoată împotriva curentului.

„Derapaje” este un thriller psihologic conceput de celebrul dramaturg Neil LaBute şi pus în scenă de Iris Spiridon. Un monolog impresionant pe care e bine să îl parcurgeţi cu centurile de siguranţă, ca nu cumva să sfidaţi direcţia de mers a adevărului.  

Radu Iacoban îmbracă hainele de doliu ale unui personaj de o complexitate neaşteptată. Din mărturia lui se conturează, în linii mai întâi diafane, apoi insinuante, portretul femeii iubite, misterioasa Deborah Carr. Actualmente trecută în nefiinţă (spectatorii sunt invitaţi la un priveghi), Debbie ni se dezvăluie atât din cuvinte, cât şi din fotografii vechi – un chip de o frumuseţe boemă, care nu se vrea însă descoperită, ci mai curând zăvorâtă. 

Ni se spune că Deborah a fost „prea iubită”. S-a învelit cu dragostea unui bărbat cu şaisprezece ani mai mic, aşteptându-şi, într-un final, moartea, în acelaşi pat. A îndrăgit cuvântul „decent”, ţesându-şi din el o mască pe care a purtat-o mereu cu o demnitate glacială în faţa celorlalţi. De el, Eddie, nu s-a ascuns. Decât o dată. A fost singurul lui viciu. Ea şi ţigările. 

Povestea are farmecul unei enigme şerpuitoare, al unui puzzle ce-şi dăruieşte piesele cu zgârcenie, părând a şopti spectatorului: Ce, credeai că că m-ai desluşit? Încă nu ştii nimic. Protagonistul ne strecoară indicii subtile, fără a-şi propune însă un joc al nervilor, ci mai degrabă o confesiune menită să-l absolve de o vină necunoscută. Aici intervine inteligenţa discursului său, în care trecutul şi prezentul se pândesc reciproc, gustând fiecare din carnea celuilalt. Amintirile nu urmează o ordine cronologică, ci una emoţională. 

Radu Iacoban, devenit preţ de o oră un real maestru al umbrelor sufleteşti, surprinde excelent toate curbele destinului a doi oameni care s-au iubit prea mult... oare? Este cinic şi romantic deopotrivă, urăşte clişeele şi convenţiile sociale, dar se supune lor, probabil din aceeaşi „decenţă” cu care Debbie şi-a acoperit, odinioară, suferinţa surdă. Fumează ca să nu înnebunească şi înnebuneşte dacă nu-şi aprinde o ţigară. Nu se teme să plângă. Sinceritatea poveştii lui se lasă atât de greu cucerită, încât începe să semene cu o minciună poleită. 

Radu Iacoban e natural şi minunat de sarcastic. Te convinge cu o pricepere de scamator de adevărul lui, ca mai apoi să te arunce din nou în incertitudine. Gesturile lui febrile şi cromatica oscilantă a glasului poartă cu sine o permanentă aluzie la un secret înfiorător.

Vă provoc să-l descoperiţi în one-man show-ul „Derapaje”, un spectacol halucinant, care o să vă conducă în cele mai sumbre cotloane ale psihologiei umane. Iar twist-ul de la final e... vedeţi voi, nu vă spun. 

Fotografii: Mihaela Petre 

Scriitoarele din grădina Verona

Marţi, 17 martie, Clubul Scriitoarelor, împreună cu librăria Cărtureşti, a găzduit un eveniment literar inedit, în grădina Verona, care a devenit, preţ de două ceasuri, micul eden al cărţilor: unele uitate în ceaţa anilor trecuţi, altele proaspăt ieşite din cuptorul editurilor. Toate la fel de preţioase.

Seara a fost dedicată femeilor și, în special, scriitoarelor, în cadrul campaniei inițiate de Cărturești în perioada 8-25 martie - Femeia la carte! Membrele Clubului Scriitoarelor, împreună cu preşedintele fondator al Clubului, Erika Ciuică și invitata lor specială, scriitoarea Ana Barton, ne-au încântat cu lecturi din cărțile lor preferate scrise de femei.

foto: Ioana Buzoianu

Totuşi, nu se poate spune că a fost exclusiv o seară a femeilor. După cum a remarcat Ana Barton, în grădină au fost prezenţi şi bărbaţi. Cum altfel? Doar ei le-au inspirat pe domniţe să scrie atât de frumos. Femei şi bărbaţi – feţe ale aceleiaşi monede valoroase – umanitatea. 

Ana Barton a citit din cartea Ruxandrei Cesereanu California (pe Someș), un volum de poezie pe care ni l-a recomandat cu drag. 

  <<(...) scriitoarea nu mai vorbeşte direct despre delir, despre halucinaţie, despre extaz (constituite, însă, de la bun început ca ţesuturi vitale ale poemului), ci despre "execuţia somnului" (legat poate de mediumnitatea inerentă comportamentului poetic), despre "avalanşă", despre ochiul din mijlocul frunţii care nici nu se închide, nici nu se mai desface înăuntru, ci este "o cameră de filmat care se rostogoleşte", un fel de visual memory în mai multe dimensiuni, un organ-aparat care percepe insuficienţele cronologiei ("noi trăim începutul şi sfârşitul în ordine inversă"; "se zvonise că poezia izbutise extincţia spaţio-temporală").>> Florin Balotescu, în cronica sa de pe LiterNet. 

Foto: Ioana Buzoianu

Cât despre membrele Clubului Scriitoarelor, ele au citit după cum urmează:

Erika Ciuică din Eseuri alese - Portrete în oglindă de Virginia Woolf

„(...) autoarea ne invită să privim lumea dintr-o perspectivă polemică, nonconformistă şi să participăm la spectacolul uman, eliberaţi de prejudecăţile şi constrângerile impuse de rigorile academice.” Monica Pillat

Ania Vilal din Maladia morții de Marguerite Duras

„Un bărbat plăteşte o femeie să-şi petreacă nopţile alături de el, într-o casă de pe ţărmul mării. Femeia e frumoasă, ademenitoare, dar nu are nici chip, nici nume - o enigmă. Cu ajutorul ei, bărbatul va încerca să descifreze un mister şi mai adânc, acela al dragostei şi al complicatei mecanici sexuale dintre doi oameni.” (sursa citatului: aici)

Ana Maria Codescu  din Henry și June de Anais Nin

„Anais Nin iubeşte pasional, dincolo de convenţii şi pudori moştenite. Îl iubeşte pe Henry Miller pentru geniul şi senzualitatea lui. Pe June Miller pentru frumuseţe şi mister. Pe Hugo, soţul ei, pentru tandreţea cu care o protejează. Pe Eduardo, vărul de care a fost îndrăgostită în copilărie, pentru farmecul lui de efeb. În jurnal, fantasmele se întâlnesc cu luciditatea, iar rezultatul este o viziune unică asupra erotismului şi fidelităţii.” (sursa citatului: aici)

Yulia Alma din În intimitatea secolului 19 de Ioana Pârvulescu

Steamer (foto: Yulia Alma)

„Autoarea volumului Întoarcere în Bucureştiul interbelic îşi continuă călătoria în timp. De data aceasta ea poposeşte în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, în România de după venirea lui Carol I, într-o pasionantă lume aurorală. Citind cartea Ioanei Pârvulescu, veţi avea senzaţia că trăiţi acolo, în Bucureştiul în care statuia lui Mihai Viteazul abia a fost aşezată în faţa Universităţii, în care lumina electrică e o mare noutate, telefonul tocmai s-a inventat, iar în Cişmigiu doamne în rochii lungi şi bărbaţi cu pălărie tare patinează pe lacul îngheţat.” (sursa citatului: aici)

Yulia ne-a invitat ea însăși într-o mică și delicată călătorie în timp, aducând câteva jucării din secolul XIX: o bicicletă de buzunar (atât de mică, încât o poți băga în buzunar), un steamer și două maimuțele. 

Alina Cezarina Nicolae din Cortul Roșu de Anita Diamant

<<Anita Diamant a avut intuiţia să aleagă din multitudinea de personaje care populează Biblia o femeie cu o apariţie mai degrabă episodică, a cărei viaţă este, aşa cum spune ea însăşi în Prolog, „o mică paranteză între faimoasa poveste a tatălui meu, Iacob, şi glorioasa cronică a fratelui meu, Iosif”. Sărăcia detaliilor biblice despre Dina, fata Leei şi a lui Iacob şi nepoata frumoasei Rahela, lasă câmp deschis imaginaţiei Anitei Diamant, prin intermediul căreia o femeie îşi regăseşte azi glasul, într-o reconstrucţie literar-istorică ingenioasă şi plină de culoare.>> (sursa citatului: aici)

Ana Groszler din Magazinul magic de jucării de Angela Carter

„După moartea neaşteptată a părinţilor, Melanie, eroina romanului Magazinul magic de jucării, împreuna cu cei doi fraţi ai săi rămân în grija unchiului Philip, un personaj excentric, un păpuşar tiranic şi straniu, care trăieşte în sudul Londrei. Aflată la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă, forţată să pătrundă într-un univers straniu şi necunoscut, Melanie îşi urmează parcursul iniţiatic, devenind conştientă de propriile sale trăiri, de propria sexualitate, precum şi de lumea din jurul ei.” (sursa citatului: aici)

Cristina Stavri, care s-a anunţat a avea o lectură surpriză, ne-a citit un fragment din Mamifer, cel mai recent roman al Anei Barton, apărut la editura Herg Benet.

„Ana Barton suflă viaţă unei galerii de personaje şi istorii pe care le înfige în lumea lor caldă, posibilă şi miraculoasă. Este o carte a unui mod rar de raportare la existenţă şi este cartea unei mari răbdări. A unui timp care nu mai mărșăluiește şi nu mai ticăie furibund, o galerie a vârstelor, de la cele amniotice la cele din urmă. Există în prozele reunite în Mamifer o ştiinţă a observaţiei şi o maturitate a trăirii fascinante.” Nora Pavel

În încheierea serii, Erika ne-a lansat o invitație în Clubul Scriitoarelor, într-o atmosferă cu parfum de cărți și redescoperire a sinelui. 

Piesă pentru frate şi soră – „Este o casă mică. Şi trăim în ea dintotdeauna.”

Sâmbătă am fost să văd „Piesă pentru frate şi soră” la TNB. Voiam demult să parcurg această poveste, ca şi când m-aş plimba pe duşumeaua prăfuită a unui pod părăsit, lovind din când în când cu vârful piciorului câte o jucărie stricată.

Pentru cei care nu cunosc universul teatral al regizoarei Iris Spiridon, vi-l voi descrie în câteva cuvinte: păpuşi uitate într-un colţ al camerei, o moarte plictisită de ea însăşi, care se insinuează subtil în oameni-fantomă (sau fantome-oameni), iubiri interzise, iubiri bolnave, clar-obscur, acorduri nostalgice de cutie muzicală, trecutul care se adăposteşte în pântecul lăsat la prezentului şi dialoguri întretăiate de sentimente tulburătoare. 

„Piesă pentru frate şi soră” are la bază opera autobiografică a lui Tennessee Williams The Two Character Play, cunoscută şi sub titlul Out Cry. Williams a lucrat la ea de-a lungul a zece ani. Nici nu s-ar fi putut naşte altfel, pentru că ea a mers în paralel cu existenţa învolburată a autorului. Dramaturgul american a cunoscut tristeţea în cele mai negre adâncimi ale sale. Sora lui, Rose, s-a aruncat destul de devreme în braţele nebuniei. Boala ei l-a marcat pe fratele care   s-a simţit mereu dator să-i ofere cea mai atentă îngrijire. „Voi nu o cunoaşteţi pe Rose şi nu o veţi putea cunoaşte decât prin intermediul operei mele. De aceea o voi aşeza pentru voi în raftul de cărţi, sau pe scena teatrului”, a declarat cândva Tennessee Williams.

Amintind întrucâtva de „Aşteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett, drama îi are ca protagonişti pe Felice (Istvan Teglas) şi Clare (Ioana Mărcoiu), frate şi soră, actori într-o sală fără spectatori. După ce trupa lor a plecat (asta dacă a existat vreodată), cei doi îşi propun să pună în scenă un spectacol, însă unica lor recuzită este imaginaţia. Refuzul realităţii îi aruncă într-un absurd sinistru, în care se amestecă deopotrivă frânturi de fericire perimată, disperare, speranţe iluzorii şi un dispreţ străveziu, prin care poţi distinge dragostea de la început.

Într-un alt plan, pe o altă ramificaţie a delirului, Felice şi Clare se regăsesc prizonieri în propria casă pe care le e teamă să o părăsească – un tărâm claustrant al coşmarurilor eterne: „Este o casă mică. Şi trăim în ea dintotdeauna.” Frica pândeşte din umbră, din camera unde nu se mai face niciodată ziuă. Acolo s-a petrecut cândva o tragedie în urma căreia părinţii lor au pierit. Şi totuşi, vocea tatălui încă mai răsună din pereţi. Copiii bătrâni spânzură de clipa când au încetat să mai creadă în ei înşişi. Însingurarea lor muşcă din carnea lucidităţii, sfărâmând oasele care se ascund sub învelişul ei fragil. În timpul care parcă li se prelinge printre degete, singura constantă este haosul: „Apoi a fost lumină, apoi întuneric, apoi iar lumină...”

Relaţia frate-soră este viciată, miroase a aer stătut, se topeşte într-o voluptate a dezastrului. Felice şi Clare au nevoie unul de celălalt, ca nu cumva să existe în lumea de dincolo de uşă, unde îi amenință pericolul conștientizării. Se iubesc şi se urăsc în aceeaşi măsură în care sunt fraţi şi amanţi. Tot ce fac, spun şi gândesc despre spectacolul-invizibil poartă amprenta artificialului: „Haideţi să ne prefacem!” strigă fratele, cu un zâmbet pictat lugubru pe buze. Simbioza dintre ei generează o atmosferă de clădire abandonată, aflată în ruine. Deşi uneori pare „cel normal”, Felice nu face decât să-şi sprijine psihozele de umerii surorii sale, dintr-un egoism dezumanizant. Naivitatea ei maladivă îi serveşte drept pernă de căpătâi, confirmându-i că se află într-o colivie din care nu mai poate scăpa. Amândoi sunt condamnaţi la o tristă dezintergrare a sinelui.

 

Istvan Teglas îşi îmbrăţişează personajul atât de strâns, încât îi aude îndeaproape bătăile inimii. Abia intră pe scenă, că ochii i se umezesc de lacrimi. Îi simţi apăsarea a o mie de vieţi netrăite şi încă o mie la care visează în zadar. Felice este nervos şi dedat unui sarcasm istovit, cu nuanțe filosofice. Ioana Mărcoiu reuşeşte un joc febril, ilustrând periplul tragic al lui Clare prin hăţişurile nebuniei. Este când euforică, privind cu pupilele mari la un miraj din depărtări, când speriată şi labilă, asemenea unui animal hăituit.  

Scenografia semnată de Cristina Milea este de-a dreptul genială, sporind farmecul înnegurat al piesei. Machetele stil pop-up 3D le oferă actorilor prilejul să-şi schimbe singuri decorul, călătorind în timp, trecând dintr-o amintire într-alta. Luminile se sting şi locuinţa se preface în malul mării şi scoicile presărate pe nisip. Altă dată, din beznă se ivește un lan de floarea-soarelui. Universul lor de hârtie pare să se spulbere în orice moment. În miezul casei se împletesc imagini ce-ţi dau fiori: abur, fum, plase de păienjen, fotografii vechi şi fluturi morţi. Veşmintele celor doi poartă cu sine ecoul mucegăit al epocii elisabetane, ilustrând inutilitatea dorinţei lor de a reveni pe scena (vieţii).

„Piesă pentru frate şi soră” este mai mult decât o piesă dramatică splendid construită. Este un urlet în tăcerea nopţii, este zgomotul asurzitor al unui zid care se prăbuşeşte peste oamenii dinăuntru. 

Sursă fotografii din piesă Senso Tv  

Prestez servicii artistice – o frumoasă nepiesă

De curȃnd am făcut cunoștință cu cea mai recentă piesă scrisă și regizată de Chris Simion, Prestez servicii artistice. Un spectacol care o să vă surprindă tocmai prin ceea ce NU este.

  

M-am așezat la una dintre măsuțele de la Godot Cafe, așteptȃndu-mă la altceva. Bate gongul de cȃteva ori, anunțȃndu-ne că vom pătrunde ȋn altă lume. Dintr-o dată, Dan Rădulescu se ȋnfățișează ȋnaintea noastră, cu o veste proastă: nu se mai ține niciun spectacol pentru că pur și simplu nu se mai poate ȋnțelege cu actorii. Ni se prezintă. E un regizor venit tocmai din America pentru a monta ceva mișto pe o scenă romȃnească.

Apar și actorii, "recuzita" (din nefericire au mai scăzut ȋn grad odată cu noul val): Valentin Teodosiu (da, vocea de la PRO Tv), Manuela Hărăbor (da, Pădureanca) și Diana Dumitrescu (corect, Cristina din Ȋngeri pierduți). Mai tȃrziu gașca va fi completată de o apariție explozivă, Corina Moise.

Ȋmpreună, cei cinci cavaleri ai apoca-lipsei ne dezvăluie o lume mai puțin cunoscută, pitită ȋn spatele cortinei... o lume a orgoliilor și tristeților, a tradiției amenințate de modernitate și a viselor ȋnfrȃnte de ambiții.

Și, după cum v-am obișnuit, vă ofer o particică din cronica de la acest spectacol care mi-a făcut seara mai frumoasă:

Acesta nu este o cronică de teatru pentru că nu există nicio piesă. Actorii au decis să părăsească scena, iar regizorul a rămas singur să anunțe spectatorii, cu părere de rău, că au dat banii degeaba. Evenimentul s-a anulat. Motivul? Nu mai are cu cine lucra, prea multe fițe.

Ce se ȋntȃmplă ȋn continuare sfidează orice așteptare. Pătrundem direct ȋn culisele unui spectacol, pe urmele creatorilor săi. Ȋn micul univers din spatele cortinei, protagoniștii ne invită să descoperim suișurile și coborȃșurile din viața oamenilor care ne mint frumos, ascunși dincolo de măștile vesele și triste.

Continuarea aici. 

Poze de pe: facebook, http://pelateatru.blogspot.ro/

Cum am învăţat să conduc – lecții de șofat și iubire interzisă

N-am carnet de conducere, nici nu cred că o să am vreodată, dar ȋmi place să visez. :)

Din fericire, le pot face pe amȃndouă ȋn „Cum am învăţat să conduc”, o piesă regizată de mai tȃnărul și talentatul Eugen Gyemant și prezentată publicului ȋntr-o superbă atmosferă retro. Un spectacol care ȋmi amintește de Lolita și aventura ei toridă cu profesorul Humber, dar ceva mai reținută și mai romantică. 

Aici, povestea este privită prin ochii protagonistei, Mititica, un copil matur care crește ȋn umbra unei epoci ȋn care regretele trecutului și extravaganța viitorului se ȋntȃlnesc ȋntr-un prezent incert. Unchiul Peck ȋi este prieten, tată și amant deopotrivă. Ȋmpreună, ȋnvață să conducă prudent pe drumul Vieții. Uneori motorul se ȋncinge, alteori mașina rămȃne blocată la intersecția dintre Dorință și Moralitate. Totuși, de fiecare dată călătoria este magică.

Dacă nu aș fi știut cine este „vinovat” pentru regia piesei, aș fi crezut cu siguranță că e vorba de un om trecut de prima tinerețe, un suflet bătrȃn care a călătorit el ȋnsuși prin meandrele (nu ale concretului, ce credeați?) destinului, ca mai apoi să culeagă roadele și să le ȋngăduie să-l inspire pe scena unui teatru. Ȋnainte de toate, Eugen Gyemant știe să extragă frumusețe din seva trecutului și să o strecoare prin propria sensibilitate artistică.

„Cum am învăţat să conduc” este un manual de instrucţiuni pentru utilizarea Vieţii. Dar, ca orice manual, se uită şi rămâne suspendat în negura timpului, mai precis prin anii ’60.

Sentimentul unei nostalgii dureroase străbate întreaga poveste. Maşina devine un simbol al destinelor încrucişate la răspântia dintre moarte şi iluzia fericirii. Nu destinaţia contează, ci micro-universurile create acolo.

Mititica (Ioana Anastasia Anton) şi unchiul Peck (Şerban Pavlu) se întâlnesc în secret în singurul loc unde inocenţa nu-şi cere dreptul. Sunt condamnaţi pentru că s-au născut la sfârşitul propriei vieţi – copii bătrâni cu vise frânte. Valsează pe marginea prăpastiei minţindu-se că nu vor cădea niciodată.”

Mai multe impresii despre piesă citiți ȋn continuare ȋn Ziarul Metropolis. 

Surse foto: revistateatrala.radioromaniacultural.ro  cotidianul.ro