Grădina fermecată (vol 1 din „Familia Waverley”)

 Un mix de sensibilitate, magie și scene poetice superbe și clișee telenovelistice, personaje lipsite de substanță (chiar agasante pe alocuri) și stângăcii. Am anticipat un „film Hallmark” pe hârtie (resimțeam nevoia unei atmosfere cozy). Inițial cartea (semnată de Sarah Addison Allen) m-a surprins în sens pozitiv depășindu-mi așteptările, însă pe parcurs m-a plictisit, sâcâit sau dezamăgit pe alocuri deși nu și-a pierdut întrutotul farmecul.

Mi-au plăcut Claire, Evanelle și Bay. Genială ideea cu oferitul obiectelor „random” care ajung să aibă o însemnătate mare în viața celor care le primesc de la Evanelle. Bătrâna nu prevede propriu-zis viitorul, ci doar are o intuiție intensă că anumite lucruri trebuie să ajungă la anumiți oameni. Viețile acestora se schimbă, de regulă, la 180 de grade în urma acceptării darului aparent fără sens.

Tyler e destul de lispit de mister și substanță. E un soi de artist macho cu replici penibile de agățat. Scenele de dragoste, în schimb, mi-au plăcut, purtând amprenta magiei din familia Waverley, una aflată în veșnică legătura cu natura și plantele.

Fred e relativ lispit de contur. Drama lui nu are destulă forță să se remarce sau să emoționeze. Este, ce-i drept, și o carte micuță cu numeroase povești secundare...

Aș fi vrut să fie dezvoltate mult mai mult poveștile femeilor vrăjitoare, ale înzestrărilor lor, să avem o perspectivă mai amplă și clară asupra relației lor cu magia și cu locuința care răspunde emoțiilor lor (scenele alea sunt printre preferatele mele), precum și asupra istoriei pomului psihopat care arată viiorul – de cele mai multe ori ce vezi îți creează o traumă majoră dar deh, el te „iubește”, vezi doamne... Pe bune, nu înțeleg de ce femeile alea nu îl taie. Eu zic că ar face tuturor un bine.

Sydney are și ea niște puteri magice, dar care sunt prezentate mult prea superficial. Alt personaj după care nu m-am omorât. Fostă escroacă (nu am emaptie pentru hoți, sorry), a trăit cu bărbați periculoși, în prezent și-a regăsit fericirea înapoi acăsică.

Avem și niște personaje obsedate de sex și foarte puerile (vezi Emma, veșnica adolescentă răzbunătoare) și în general autoarea pare să încerce să își facă personajele interesante prin prisma apetitului lor sexual (cringy așa treaba asta). O forțare de notă dintr-o nesiguranță de sine ca scriitoare, cam așa am resimțit acest aspect. Overcompensating, cum se spune în engleză... Și chiar nu are de ce, e talentată, dar alternanța asta între proză bună și telenovelă îmi arată că ea nu se percepe așa (just a feeling).

Foarte frumoasă scena în care visul lui Bay devine realitate – de-a dreptul magică. :)

Deși o recomand, datorită minusurilor, nu am curiozitatea de a citi și al doilea volum.

3 steluțe pe Goodreads

Ciuleandra - jocul blestemat al iubirii

Cutremurător de frumos romanul lui Rebreanu! Poate unul dintre cele mai valoroase din literatura română din toate timpurile... și unul realmente subestimat! Ar merita mult mai multă atenție decât „Ion” și alte cărți din programa școlară (și nu numai)... Introspecția psihologică de o finețe aparte, pe alocuri „usturătoare”, insinuantă, revelatorie, dramele pătrunzătoare ale personajelor, realismul zgrunțuros împletit pasional cu poezia emoției descrise atât de subtil - toate acestea sunt ingrediente de bază în rețeta literară a lui Rebreanu.

„Ciuleandra” te sfâșie în multe bucăți de suflet. Ajungi să crezi sau să simți că nu există, de fapt, niciun vinovat, doar hazard nemilos. Puiu mi se pare un personaj extrem de complex, fascinant. Rebreanu îl îmbracă în nuanțe sufletești când grosoane, când rafinate, aproape translucide. Mai că îți transpare ca un înger decăzut pe măsură ce drama sa ți se relevă pas cu pas, emoție cu emoție, dezvăluire cu dezvăluire.

Într-adevăr, cum spunea cineva într-o recenzie de pe Goodreads, scena dansului este una din cele mai frumoase scrise vreodată de un roman... absolut supebă, dureros de grăitoare și nuanțată. Iată o parte din ea:

„Porneşte ca o horă oarecare, foarte lent, foarte cumpătat. Jucătorii se adună, se înşiră, se îmbină, probabil după simpatii, ori la întâmplare, indiferent. Pe urmă, când se pare că oamenii s-au încins puţin, muzica prinde a se agita şi a se iuţi. Ritmul jocului se accelerează, fireşte. Jucătorii, cuprinşi după mijloc, formează un zid compact de corpuri care se mlădie, se îndoaie, se răsuceşte şi tresaltă cum poruncesc lăutarii.”

Dansul Ciulendrei îl hipnotizează pe boierul Puiu Faranga asemeni unei Fata Morgana dezlănțuite. Vrea să posede, să îmblânzească un fragment strălucitor și nestăvilit de viață rurală, el, orășeanul dandy căruia femeile (și toți ceilalți) îi cad la picioare. Mădălina este întruchiparea unui ideal care îi scapă printre degete cu atât mai mult cu cât se încăpățânează să îl muleze după propriile reguli, să îl „toarne” în ghipsul rigid al înaltei societăți. Dar Madelene joacă după propria muzică...și asta îl determină să o ucidă (nu e spoiler, evenimentul se petrece chiar în deschiderea cărții).

Neobișnuită este și alegerea lui Rebreanu de a construi un thriller psihologic care începe cu o crimă, cititorul fiind invitat să afle nu CINE, ci DE CE?

Liviu Rebreanu a fost un vizionar, înaintea timpului său, abordând teme și idei tabu, îndrăznețe, neobișnuite (diferența de vârstă scandaloasă dintre Mădălina și bărbații care au iubit-o, problemele psihice, etc). Strecoară cu har elementul de destin în scrierile sale. Tind să cred că a avut înclinații spirituale/oculte.

De văzut ecranizarea romanului în regia lui Sergiu Nicolaescu! Minunat film!

Rareori plâng citind o carte – am făcut-o către finalul romanului din care cu greu m-am „trezit.

 

Straniile și minunatele amărăciuni ale Avei Lavender (impresii)

 O carte care te bântuie....răvășitor de frumoasă, tulburătoare, fascinantă, cu „greutate” și totuși delicată ca o pană... Cupidonul-Cărților-Care-Îți-Rămân-Pe-Veci-În-Suflet m-a săgetat încă de când am auzit de romanul de debut al lui Leslye Walton și de realismul său magic care transpare aproape din fiecare pagină. Are de toate: dramatism, tragedie, umor dulce-amărui (în doze mici), prăjituri (în doze mari), iubire, fantezie, suspans, mister, fantome, secrete, ficțiune istorică, personaje cu totul neobișnuite. Simbolismul este superb presărat în această rețetă literară de excepție, cu o subtilitate de pictor impresionist. 

Ava Lavender s-a născut cu aripi. Nimeni nu știe de ce. Are un frate geamăn care nu vorbește decât foarte rar și cifrat și adoră să deseneze harta cartierului ori de câte ori are ocazia. 

Ava este vocea care ne istorisește poveștile triste ale familiei sale, de la străbunica sa și până la cea care i-a dat naștere. Multe iubiri tragice marchează destinul celor din familia inocentei Ava, care încearcă să-și înțeleagă originea și „anomalia”. În poveștile ei regăsim un frenolog francez care tânjește după Visul American, un Don Juan care le blagoslovește pe numeroasele sale amante câte un copil cu un ochi albastru și celălalt verde, o fată care se preschimbă într-un canar după o dezamăgire în dragoste, o alta care piere cu o gaură în inimă din același motiv, o mamă care dispare până se transformă în cenușă albastră din amărăciune, o femeie care poate mirosi emoțiile oamenilor (și ploile prevestitoare de rele) și o suită de spirite binevoitoare. Mai sunt și alte personaje inedite, dar mă opresc aici. 

Voi face însă o mențiune încercând să nu dezvălui prea multe. Nu mi-a plăcut deloc trecerea de la „înger” la „demon” a lui Nathaniel. Destul de abruptă și nejustificată având în vedere efectul pe care acesta l-a avut dintotdeauna asupra oamenilor care de cum îl vedeau, erau inspirați să-și schimbe viața în bine. Nathanial practic are aproape o aură de sfânt, ala cum reiese din spusele naratoarei. Sigur, poți induce în eroare, dar... de unde și până unde un om cu un asemenea efect magic și serafic asupra altora se „transformă” dintr-o dată într-un monstru? Dacă ar fi fost descris ceva mai ambiguu acest personaj, de exemplu ca un tânăr introvertit căruia îi place să scrie în jurnal, atunci dezvăluirea adevăratei sale personalități dubioase ar fi avut efectul scontat și s-ar fi justificat mai bine urmările nefericite ale respectivei întâlniri... Mi s-a părut stângaci executată partea asta și am oftat cu dezamăgire, dar mi-am revenit pentru că romanul compensează cu numeroase  elementele minunate și se încheie frumos și neașteptat.

Traducerea în română (și corectura, dacă a fost...) puteau fi mai reușite (pe alocuri unele frazări/exprimări sună tare ciudățel), însă farmecul cărții s-a făcut simțit oricum și eu îi sunt recunoscătoare traducătorului că a făcut cunoscută și românilor această micuță capodoperă.

4,5/5 steluțe pe Goodreads

Ce s-a întâmplat de fapt cu Robbie Hunter

Nu vă spun. Va trebui să parcurgeți romanul până la final. :)

Sfârșind de lecturat „Casa de la Riverton”, capodopera lui Kate Morton, mă regăsesc la granița dintre două lumi. Pe de o parte, trecutul îmi învăluie simțurile asemeni mirosului de naftalină dintr-un șifonier vechi - fermecător prin lipsa lui de pretenții și mustind a clipe uitate, de un dramatism reținut. De cealaltă parte, prezentul se chinuie să mă îmbie înapoi în sânul realității. „Mai lasă-mă puțin cu Hannah și cu Robbie Hunter, mai lasă umbrele poveștii lor triste să mă bântuie”, îi spun. 

Este al treilea roman de Kate Morton pe care îl citesc și nu pentru că ar fi un bestseller, eticheta asta mă lasă rece în general, fiind destul de pretențioasă în ceea ce privește cărțile în general. Mă bucur mult că a ajuns să fie apreciată la nivel mondial, merită din plin din punctul meu de vedere. M-a atras parfumul cărților ei… miros de secol trecut, de secrete strecurate subtil pe sub ușa timpului, ca o aripă de fluture între două frunze, aerul boem de serate organizate în vile grandioase vizitate acum doar de fantomele pașilor de altădată, muzica ce răzbate dintr-un gramofon, nostalgia dureroasă în care se împletește timid speranța renașterii. 

Kate Morton are o măiestrie aparte, își desfășoară ghemul poveștii astfel încât la final descoperi că el nu provine dintr-o rochie deșirată, cum credeai, ci dintr-o întreagă garderobă. Cărțile ei au o rețetă asemănătoare – nu lipsesc secretele și răsturnările de situație de la final care te fac să exclami cu voce tare: „Băăi, deci nu se poate așa ceva!” (ok, poate doar eu fac așa). Însă ingredientele principale nu sunt singurii piloni pe care se sprijină frumusețea acestei rețete de succes (na, că am dat-o în clișee). 

Kate este totodată o fină cunoscătoare a diverselor mecanisme psihologice care pun în mișcare destinele personajelor sale de-a lungul a zeci de ani. Uneori, cum se întâmplă în „Păzitoarea tainei”, ea mânuiește excepțional trei planuri narative, pendulând între două trecuturi și un prezent, dar fără să te piardă sau să creeze confuzie. La un moment dat, nici nu mai contează că anticipezi deja o surpriză la final. Sunt atâtea alte aspecte care te fură, încât te bucuri de călătorie, te lași mângâiat de cuvinte, așteptând totodată, cu sufletul la gură, deliciul deznodământului neașteptat – încununarea unui periplu splendid printre amintiri și taine. 

Celor ce iubesc în taină

Ziua se frânge sub apăsarea nopții 
Ca un grăunte de nisip strălucitor 
Vântul dansează pe-o geană de lumină
Clipa oftează pe-un gând rătăcitor.

Iar în odaia veche, o tânără fecioară
Își despletește timpul pe-un umăr sidefiu
Cu anii tinereții își împresoară trupul
Eternitatea-și cântă cu glas trandafiriu.

Căci tânăra-i născută din vuiete de stâncă
Și neasemuite împreunări de valuri
Din strigăte de ape și lacrimi înspumate
Din șoapte de iubire uitate lângă maluri.

Sfios, de la fereastră, un tânăr o privește,
Cu ochii de tăciune și suflet pustiit
Pe frunte i se stinge o candelă de vise
De gene îi anină un dor neostoit.

În taină îi sărută cochilia urechii
Și pieptul îi tresare când îi zărește chipul
Din umbra ei se-nfruptă cu sete-amețitoare
Din depărtări îl cheamă nepieritor nisipul.

Dar tânăra craiasă a mărilor măiastre
Suspină și se frânge la țărmul amăgirii
Un altul o-nfioară și-i tulbură adâncul
De dragul lui și-ar vinde povara nemuririi.

***
Noaptea se așterne la căpătâiul zilei
Singurătatea ațipește-ntr-o odaie 
O fată și-un băiat își caută somnul 
Iubirea nu-i decât un joc de paie.

(Teodora Gheorghe, 14.01.2019)

Seara poemelor de dragoste la Fabrica de poezie

13 februarie a fost zi cu noroc. M-am alăturat şi altor iubitori de versuri în cadrul unui eveniment cultural tare drăguţ. La Fabrica de poezie am sărbătorit iubirea citind poeme scrise de noi sau de alţii. Din ele s-au ridicat încet şi au călătorit spre sufletul nostru duhurile iubirilor vesele şi triste, melancolice sau jucăuşe. Aşa ca în prag de Valentine’s Day.  Fiecare a adus o nuanţă proprie, un fior, o emoţie ştiută, poate, doar de el sau de ea. Voci tinere şi voci consacrate, toate au contribuit la o seară dedicată sentimentului datorită căruia există poezie. Ce-ar mai fi făcut Eminescu fără tresăririle inimii? N-am mai fi avut nici „Luceafărul”, nici „Floarea albastră”.

Voi enumera doar câţiva dintre cei prezenţi miercuri, 13 februarie, în Club Fabrica: doamna Liliana Popa, jurnalist la BucureştiFM, Emanuel Pătrăşcioiu, poet (inclus în volumul de poezie contemporană „CarTe diem”) şi Alexandra Medaru, scriitoare şi critic literar, care a lecturat câteva poeme din volumul „Demoni şi demurgi” (ed. Eikon).

Cât despre mine, am ales să prezint povestea unei iubiri, una începută cu vis şi dorinţă şi sfârşită în dor şi freamăt. Uneori mă bucur că inima mea a cunoscut tumulturi pentru că aşa mi-a venit inspiraţia unor creaţii deosebite. Am selectat câteva poezii din volumul meu de debut „Moartea era un iepure şchiop” (ed. Karth), dar şi unele din viitorul meu volum de poezii. Cristina m-a acompaniat, dând tonul fiecărui capitol din istorioara iubirii. O talentată ilustratoare, are şi o pagină de Facebook, Zinzolina's Art, unde îi puteţi descoperi creaţiile.

Gazda evenimentului a fost Georgiana Mihăilă, bloggeriţă de succes, alias O pisică neagră. Cum i-a venit ideea Fabricii de poezie? Ne spune chiar ea pe blog:

În urmă cu ceva timp, mă tot gândeam să organizez un eveniment dedicat poeziei. De fapt, nu aș spune chiar „eveniment”, ci mai degrabă „întâlnire”. Voiam să ne strângem câțiva oameni ce scriu versuri și să povestim. Alături de alți oameni, eventual, care să ne fie public. După câteva participări sporadice pe la alte evenimente de acest tip, dar care îmi păreau prea rare, într-o seară obișnuită de joi, ce nu anunța absolut nimic ieșit din comun, am fost omul potrivit la locul potrivit. Mi-am discutat ideea, iar ea a început să prindă contur. Așa a luat ființă „primul volum” Fabrica de poezie, o întâlnire programată pe 15 ianuarie, odată cu ziua lui Eminescu, declarată și Ziua Culturii Naționale.

Georgiana pregăteşte câte un eveniment lunar marca Fabrica de poezie; unul tematic, ceea ce înfrumuseţează, cu siguranţă, peisajul liric de pe la noi.

Legenda copilei din lună

Copila din Lună aşteaptă sfioasă
O veste purtată pe-o rază albastră.
Ia cerul în braţe că tare-i e dor
De-un nor singuratic, de-un nor călător
Ce-n cale, demult, nechemat i-a ieşit
Iar ea, neîntinată, pe loc l-a îndrăgit.
Pe-o buză de noapte cei doi s-au iubit
O fată din lună şi-un mândru sortit
Vorbit-au de-o nuntă în Calea Lactee
Cu aştri de vază, ghirlande şi zmeie
Cu trenă din pulbere fină de stele,
Din lacrimi de îngeri ţesute mărgele,
Cu-alai de comete, nuntaşi meteori,
Veniţi din abisuri, o mie de sori,
Ca-ntreg universul pe loc să se-aprindă
Crăiasa şi norul în joc să se prindă
Şi-apoi dintr-un pântec rotund să răsară
Un mugur de viaţă cu chip de fecioară
S-o cheme Nalia şi-n părul ei brun
Să-adoarmă luceferi cu ochii de fum.
Şi dragoste vie să-şi jure mereu
Ea Una să-i fie, el – unicul zeu.

Dar norul privea în zare pierdut
Cu păsări în suflet şi gândul tăcut.
Zărise o fată cu mult mai frumoasă
Cu buze de foc, de sorginte lumească.
Iar el a chemat-o cu glas de furtună
Cuprins de-o iubire cu totul nebună.
Domniţa-minune degrabă păşea
Şi tot mai plăpândă la trup se făcea,
Pe norul din ceruri ea nu-l auzea
În lumi neştiute şi reci se topea.
O, dulce himeră, încotro ai plecat?
A spus călătorul – şi-atunci a plouat.
Trei zile-nşirate pe-al timpului pas
Din norul pribeag niciun strop n-a rămas...

„Vai, dar ce soartă!” toţi aştrii au plâns
Şi-n jurul iubitului lunii s-au strâns.

Azi blânda copilă cu inima frântă
Cu glas de-ntuneric tristeţea îşi cântă.
Îi pare că cel ce mai ieri îi şoptea:
Eşti cea mai frumoasă, eşti numai a mea
O strigă din neguri, pe-o umbră de moarte
Şi-alaiul de nuntă răsună departe...

Circul nopții - magie, puzzle-uri, iubire dureroasă, un pact bizar

Circul nopţii de Erin Morgenstern - O carte care m-a răscolit până dincolo de simțuri... O capodoperă literară de la prima și până la ultima literă, în care magia este personajul principal. Un misterios circ al nopții în care minunile se petrec doar în alb și negru. Un joc ciudat, o competiție între doi magicieni, al cărei deznodământ este le fel de enigmatic precum păpușarii ce mânuiesc din umbră regulile volatile ale spectacolului. 

O poveste de iubire dureroasă și redată atât de diafan, precum aripa unui fluture care îți atinge obrazul când nici nu te aștepți. 

Am impresia că autoarea și-a calculat atent fiecare cuvânt, povestea este alcătuită inteligent din piese de puzzle care formează o imagine clară (sau cel puțin te păcălesc) abia la final. Și totuși fiecare piesă poate exista fără ajutorul celorlalte și dacă o privești, descoperi că în ea se ascund și alte piese. 

Nu e atât de complicat pe cât sună. Nu trebuie să înțelegi cum se realizează trucurile magice a acestei superbe mașinării literare, ci e de ajuns să te așezi frumos în sală și să te bucuri de spectacol. Eu așa am făcut.

Am găsit și comandat cartea direct în engleză, întrucât în România deja stocurile sunt epuizate. Nu degeaba îi spune bestseller internațional. Mai jos am cules câteva citate care vorbesc despre magia circului, despre iluzii și secrete:

* “The circus arrives without warning. No announcements precede it. It is simply there, when yesterday it was not.” 

* “People see what they wish to see. And in most cases, what they are told that they see.” 

* “Secrets have power. And that power diminishes when they are shared, so they are best kept and kept well. Sharing secrets, real secrets, important ones, with even one other person, will change them. Writing them down is worse, because who can tell how many eyes might see them inscribed on paper, no matter how careful you might be with it. So it's really best to keep your secrets when you have them, for their own good, as well as yours.” 

“The most difficult thing to read is time. Maybe because it changes so many things.” 

Derapaje – Viciul lui era dragostea

Când ştii cu adevărat că existenţa ta s-a desprins de propria liniaritate? Uneori, e de ajuns o clipă damnată ca să-ţi vinzi sufletul unei obsesii care te va urmări o viaţă întreagă: doi ochi negri, două buze şi un trup unde te pierzi ca în pântecul unui peşte mort. În mod paradoxal, animalul încă mai înoată împotriva curentului.

„Derapaje” este un thriller psihologic conceput de celebrul dramaturg Neil LaBute şi pus în scenă de Iris Spiridon. Un monolog impresionant pe care e bine să îl parcurgeţi cu centurile de siguranţă, ca nu cumva să sfidaţi direcţia de mers a adevărului.  

Radu Iacoban îmbracă hainele de doliu ale unui personaj de o complexitate neaşteptată. Din mărturia lui se conturează, în linii mai întâi diafane, apoi insinuante, portretul femeii iubite, misterioasa Deborah Carr. Actualmente trecută în nefiinţă (spectatorii sunt invitaţi la un priveghi), Debbie ni se dezvăluie atât din cuvinte, cât şi din fotografii vechi – un chip de o frumuseţe boemă, care nu se vrea însă descoperită, ci mai curând zăvorâtă. 

Ni se spune că Deborah a fost „prea iubită”. S-a învelit cu dragostea unui bărbat cu şaisprezece ani mai mic, aşteptându-şi, într-un final, moartea, în acelaşi pat. A îndrăgit cuvântul „decent”, ţesându-şi din el o mască pe care a purtat-o mereu cu o demnitate glacială în faţa celorlalţi. De el, Eddie, nu s-a ascuns. Decât o dată. A fost singurul lui viciu. Ea şi ţigările. 

Povestea are farmecul unei enigme şerpuitoare, al unui puzzle ce-şi dăruieşte piesele cu zgârcenie, părând a şopti spectatorului: Ce, credeai că că m-ai desluşit? Încă nu ştii nimic. Protagonistul ne strecoară indicii subtile, fără a-şi propune însă un joc al nervilor, ci mai degrabă o confesiune menită să-l absolve de o vină necunoscută. Aici intervine inteligenţa discursului său, în care trecutul şi prezentul se pândesc reciproc, gustând fiecare din carnea celuilalt. Amintirile nu urmează o ordine cronologică, ci una emoţională. 

Radu Iacoban, devenit preţ de o oră un real maestru al umbrelor sufleteşti, surprinde excelent toate curbele destinului a doi oameni care s-au iubit prea mult... oare? Este cinic şi romantic deopotrivă, urăşte clişeele şi convenţiile sociale, dar se supune lor, probabil din aceeaşi „decenţă” cu care Debbie şi-a acoperit, odinioară, suferinţa surdă. Fumează ca să nu înnebunească şi înnebuneşte dacă nu-şi aprinde o ţigară. Nu se teme să plângă. Sinceritatea poveştii lui se lasă atât de greu cucerită, încât începe să semene cu o minciună poleită. 

Radu Iacoban e natural şi minunat de sarcastic. Te convinge cu o pricepere de scamator de adevărul lui, ca mai apoi să te arunce din nou în incertitudine. Gesturile lui febrile şi cromatica oscilantă a glasului poartă cu sine o permanentă aluzie la un secret înfiorător.

Vă provoc să-l descoperiţi în one-man show-ul „Derapaje”, un spectacol halucinant, care o să vă conducă în cele mai sumbre cotloane ale psihologiei umane. Iar twist-ul de la final e... vedeţi voi, nu vă spun. 

Fotografii: Mihaela Petre 

Scrisoare către un necunoscut

Unii oameni îţi par atât de cunoscuţi, încât ai impresia că ai petrecut în compania lor sute de vieţi. Te uiţi în ochii lor şi te vezi încrustat în irisul lor, ca un basorelief imitând viaţa din forme imprecise. Ai vrea să le strecori un bilet pe sub uşă în timp ce dorm şi acolo să le mărturiseşti secretul tău, al vostru. Dar ei nu te văd. Sunt prea preocupaţi să citească ziarul şi să admire vitrinele. 

Când în sfârşit te zăresc cu coada ochiului, îţi zâmbesc laconic şi-ţi adresează o întrebare din vârful genelor: Noi ne-am mai întâlnit vreodată?

“Da, ne-am născut din acelaşi fragment de lumină şi am călătorit mii de vieţi împreună. Am trăit în peşteri, am învăţat secretul focului, am fost negustori, soţi, fraţi, surori; am populat Franţa, Grecia, Egipt, India; am urcat pe cele mai înalte creste, am căzut, ne-am înălţat; am învăţat să iubim, să ne urâm, să dorim, să pictăm, să facem calcule, să dăm naştere, sa construim oraşe, să dărâmăm imperii. Când credeam că ne-am uitat, ne-am regăsit la un colţ de stradă prin Anglia secolului XII. Erai un tânăr care cerşea pe marginea unui drum. Ți-am picurat o monedă în palma prăfuită şi atunci ţi-am văzut sclipirea din ochii albaştri, ca doi nasturi decupaţi dintr-o fâşie de cer senin. Mă recunoşteai, deşi nu mă văzuseşi niciodată. Au urmat şi alte vieţi în care nu s-au întâlnit decât umbrele noastre pe câte un trotuar.”

Asta i-ai răspunde străinului care crede că v-aţi mai cunoscut cândva. Dar nu poţi. E prea... teatral. În schimb îi zâmbeşti tâmp şi îi spui că ai o figură comună. Într-o zi o să vină din nou timpul vostru, dar până atunci trebuie să păstrezi secretul  și să-ți bei liniștită cafeaua. 

                                           Un superb short film despre o dragoste la prima vedere....

Povestea pantofilor care se iubeau fără să se cunoască

Mai mulţi oameni şi-au lăsat paşii în zăpadă. Am călcat pe urmele lor sperând să simt ceva despre ei, dacă le plac pantofii roşii sau dacă se tem de sfârşitul lumii…

Nu am simţit nimic în afară de parfumul nins al absenţei lor. Mi-am lăsat şi eu paşii în zăpadă. Poate că cineva mi-i va găsi şi-mi va citi sufletul oglindit în ei… Într-o zi mă voi trezi că un străin îmi bate la uşă. Eu îi voi deschide şi el îmi va spune: domnişoară, v-am găsit paşii…

image source: http://sonworshiper.files.wordpress.com

           Sper că nu vă supăraţi, dar mi-am permis să mă odihnesc puţin la umbra lor. Mi-au povestit multe, despre cum iubiţi luna şi cum scrieţi poezii când sunteţi melancolică. Despre cum vă e teamă de oameni uneori. 

      Dacă  nu cer prea mult, aş vrea să vă las pe covoraş, în faţa uşii, paşii mei. Au să vă spună câteva lucruri despre mine. Poate cândva, paşii noştri se vor întâlni pe un drum lăturalnic, în bătaia vântului, şi se vor recunoaşte. 

Feminin

braţele ei se întind pe două continente

sub degetele ei se alintă vârfuri de brazi şi cai sălbatici

uneori unghia ei sidefie sapă morminte

în golfuri cu nume uitate

unde oasele zeiţelor îşi dansează moartea

cu genele mângâie norii şi străpunge curcubeul

în pletele ei se poartă războaie şi se zidesc epoci

din trupul ei se înalţă zmee

pentru îngeri

pe coapsele ei parfumate sunt scrise

numele tuturor femeilor

şi câteva nume de flori

sânii ei tresar la atingerea timpului

cu buzele sărută luna de două ori înainte de culcare

iar umerii ei nasc noi constelaţii

Nimic nu e mai frumos decât aceste braţe

îmbrăţişând universul când nimeni nu se uită

şi tălpile ce străbat carnea bărbaţilor osteniţi

de-a lungul a mii de ani lumină…

ea nu plânge niciodată

de teama unui potop

ea se crede Dumnezeu

şi nu poartă şosete iarna

ea e alfa pentru că îi place litera A de la adam

ea e iubire, ură, formă şi lumină.

Acest text a fost conceput de îngeri sub titlul Femeia ideală

însă din greşeală atotputernicul i-a dat delete

înainte să fie pus în practică.

 a painting by one of my favorite painters, Jim Warren