Piesă pentru frate şi soră – „Este o casă mică. Şi trăim în ea dintotdeauna.”

Sâmbătă am fost să văd „Piesă pentru frate şi soră” la TNB. Voiam demult să parcurg această poveste, ca şi când m-aş plimba pe duşumeaua prăfuită a unui pod părăsit, lovind din când în când cu vârful piciorului câte o jucărie stricată.

Pentru cei care nu cunosc universul teatral al regizoarei Iris Spiridon, vi-l voi descrie în câteva cuvinte: păpuşi uitate într-un colţ al camerei, o moarte plictisită de ea însăşi, care se insinuează subtil în oameni-fantomă (sau fantome-oameni), iubiri interzise, iubiri bolnave, clar-obscur, acorduri nostalgice de cutie muzicală, trecutul care se adăposteşte în pântecul lăsat la prezentului şi dialoguri întretăiate de sentimente tulburătoare. 

„Piesă pentru frate şi soră” are la bază opera autobiografică a lui Tennessee Williams The Two Character Play, cunoscută şi sub titlul Out Cry. Williams a lucrat la ea de-a lungul a zece ani. Nici nu s-ar fi putut naşte altfel, pentru că ea a mers în paralel cu existenţa învolburată a autorului. Dramaturgul american a cunoscut tristeţea în cele mai negre adâncimi ale sale. Sora lui, Rose, s-a aruncat destul de devreme în braţele nebuniei. Boala ei l-a marcat pe fratele care   s-a simţit mereu dator să-i ofere cea mai atentă îngrijire. „Voi nu o cunoaşteţi pe Rose şi nu o veţi putea cunoaşte decât prin intermediul operei mele. De aceea o voi aşeza pentru voi în raftul de cărţi, sau pe scena teatrului”, a declarat cândva Tennessee Williams.

Amintind întrucâtva de „Aşteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett, drama îi are ca protagonişti pe Felice (Istvan Teglas) şi Clare (Ioana Mărcoiu), frate şi soră, actori într-o sală fără spectatori. După ce trupa lor a plecat (asta dacă a existat vreodată), cei doi îşi propun să pună în scenă un spectacol, însă unica lor recuzită este imaginaţia. Refuzul realităţii îi aruncă într-un absurd sinistru, în care se amestecă deopotrivă frânturi de fericire perimată, disperare, speranţe iluzorii şi un dispreţ străveziu, prin care poţi distinge dragostea de la început.

Într-un alt plan, pe o altă ramificaţie a delirului, Felice şi Clare se regăsesc prizonieri în propria casă pe care le e teamă să o părăsească – un tărâm claustrant al coşmarurilor eterne: „Este o casă mică. Şi trăim în ea dintotdeauna.” Frica pândeşte din umbră, din camera unde nu se mai face niciodată ziuă. Acolo s-a petrecut cândva o tragedie în urma căreia părinţii lor au pierit. Şi totuşi, vocea tatălui încă mai răsună din pereţi. Copiii bătrâni spânzură de clipa când au încetat să mai creadă în ei înşişi. Însingurarea lor muşcă din carnea lucidităţii, sfărâmând oasele care se ascund sub învelişul ei fragil. În timpul care parcă li se prelinge printre degete, singura constantă este haosul: „Apoi a fost lumină, apoi întuneric, apoi iar lumină...”

Relaţia frate-soră este viciată, miroase a aer stătut, se topeşte într-o voluptate a dezastrului. Felice şi Clare au nevoie unul de celălalt, ca nu cumva să existe în lumea de dincolo de uşă, unde îi amenință pericolul conștientizării. Se iubesc şi se urăsc în aceeaşi măsură în care sunt fraţi şi amanţi. Tot ce fac, spun şi gândesc despre spectacolul-invizibil poartă amprenta artificialului: „Haideţi să ne prefacem!” strigă fratele, cu un zâmbet pictat lugubru pe buze. Simbioza dintre ei generează o atmosferă de clădire abandonată, aflată în ruine. Deşi uneori pare „cel normal”, Felice nu face decât să-şi sprijine psihozele de umerii surorii sale, dintr-un egoism dezumanizant. Naivitatea ei maladivă îi serveşte drept pernă de căpătâi, confirmându-i că se află într-o colivie din care nu mai poate scăpa. Amândoi sunt condamnaţi la o tristă dezintergrare a sinelui.

 

Istvan Teglas îşi îmbrăţişează personajul atât de strâns, încât îi aude îndeaproape bătăile inimii. Abia intră pe scenă, că ochii i se umezesc de lacrimi. Îi simţi apăsarea a o mie de vieţi netrăite şi încă o mie la care visează în zadar. Felice este nervos şi dedat unui sarcasm istovit, cu nuanțe filosofice. Ioana Mărcoiu reuşeşte un joc febril, ilustrând periplul tragic al lui Clare prin hăţişurile nebuniei. Este când euforică, privind cu pupilele mari la un miraj din depărtări, când speriată şi labilă, asemenea unui animal hăituit.  

Scenografia semnată de Cristina Milea este de-a dreptul genială, sporind farmecul înnegurat al piesei. Machetele stil pop-up 3D le oferă actorilor prilejul să-şi schimbe singuri decorul, călătorind în timp, trecând dintr-o amintire într-alta. Luminile se sting şi locuinţa se preface în malul mării şi scoicile presărate pe nisip. Altă dată, din beznă se ivește un lan de floarea-soarelui. Universul lor de hârtie pare să se spulbere în orice moment. În miezul casei se împletesc imagini ce-ţi dau fiori: abur, fum, plase de păienjen, fotografii vechi şi fluturi morţi. Veşmintele celor doi poartă cu sine ecoul mucegăit al epocii elisabetane, ilustrând inutilitatea dorinţei lor de a reveni pe scena (vieţii).

„Piesă pentru frate şi soră” este mai mult decât o piesă dramatică splendid construită. Este un urlet în tăcerea nopţii, este zgomotul asurzitor al unui zid care se prăbuşeşte peste oamenii dinăuntru. 

Sursă fotografii din piesă Senso Tv  

Când moare un actor

Moartea unui actor îmi crează mereu senzaţia unui spectacol de magie încheiat prea curând, când iepurii încă mai trebuie să iasă din joben. Dintr-un egoism elitist, uneori îmi imaginez că actorii au dreptul la un dram de eternitate. Mă trezesc din reveria mea cu iz legendar pentru că simt atingerea unor degete scheletice pe umăr – e doamna Realitate, care îmi aminteşte că toţi ne naştem cu un termen de expirare lipit pe un colţ de suflet. 

theatrecollection.net

                                                                                     

Un actor se poate considera, totuşi, puţin mai noroc decât alţii – el trăieşte mai multe vieţi. Cam ca pisicile, doar că şoarecii pe care-i prinde sunt de toate culorile şi le trebuie o momeală specială, ţesută cu har din mii se fâşii de umanitate.  

Ieri l-am văzut pe Nae Lăzărescu la tv într-una din ultimele înregistrări. Trupul i se îngustase, parcă dispărea încet-încet de pe scena destinului. Umorul lui spumos îi pierise în cutele desenate pe chip. Boala e fandosită, nu prea se gâdilă cu una, cu două, păreau să spună ochii trişti. Ştia că în curând va îmbrăca straiele unui rol după care nu vor exista aplauze, un rol pentru care îţi trebuie cea mai sârguincioasă pregătire şi oricâte repetiţii ai face, nu e de-ajuns. Din păcate, Nae a salutat publicul cu un zâmbet nostalgic şi s-a retras în culise, dincolo de cortina vieţii. 

cinemarx.ro

Pentru Peter O’Toole ceasul a încetat să mai ticăie la 81 de ani. Cred că s-a şi-a făcut ieşirea în spiritul cinismului aristocratic care l-a însoţit mereu. Precis i-ar fi plăcut să joace postmortem într-un film ca High Spirits (1988), pe post de strigoi flegmatic care fumează ţigări scumpe îmbrăcat într-un halat roşu. Gândurile m-au dus în continuare la Gheorghe Dinică, pe care nu l-am văzut niciodată pe scenă. M-au răscolit din nou regretele. Omul ăsta era atât de sarcastic, încât mă mir cum de n-a fentat dudia cu coasa printr-o replică acidă, ca: “Când joci un personaj negativ, poţi să îl joci cum vrei, pentru că cei ai dracului trebuie eliminaţi şi ţi se dă voie să mori în toate felurile. Iar posibilităţile pentru actori sunt mult mai interesante.” 

biography.com

Mi-am amintit apoi de un vis ciudat avut în urmă cu mai mulţi ani (deh, am îmbătrânit şi eu). Dem Rădulescu, unul din actorii mei preferaţi, se afla pe un fotoliu, într-o cameră aproape goală. Eram uşor suprinsă că trăia (ştiam din realitate că nu poate fi adevărat). L-am întrebat: de ce ai revenit? A zâmbit nostalgic şi mi-a răspuns: Mai am un rol de jucat. Nu mă lasă ăştia să ies la pensie. Eu am râs înfundat şi l-am chestionat: Totuşi, tu nu ai murit acum ceva vreme? Dem a oftat, s-a ridicat şi s-a evaporat în spatele unei uşi.

Când moare un actor, se spun lucruri ca: a trecut în nefiinţă, a pierit o stea, s-a dus o generaţie, sau dezolantul: “fie-i ţărâna uşoară”. Jurnalişti şi colegi de breaslă de-ai defunctului se adună sub un cortegiu de cuvinte mai mult sau mai puţin oneste. Mă întreb, câţi dintre cei care ţin mici discursuri l-au cunoscut cu adevărat? Câţi au fost de faţă când şi-a lăsat de-o parte măştile purtate pe scenă şi a rămas gol, dezbrăcat de fard, mimică, trucuri şi contorsionări ale firii? Care dintre vieţile trăite de actor este comemorată când trupul lui priveşte cerul dintr-o cutie de unică folosinţă? Poate că nici măcar actorul însuşi nu a pătruns în sine îndeajuns de adânc pentru a-şi descoperi eul preferat...