„Era una din acele zile când nici ceasul nu mai sună, nici soarele nu mai răsare, şi nici măcar apa nu se mai oboseşte să coboare din robinet, pentru că e sălcie şi suferă. Şi eu eram unul dintre acei oameni pentru care timpul îşi luase un concediu prelungit, lăsând toată treaba pe mâna unui suplinitor ratat: apatia. Pământul se învârtea şi eu cu el, ca o bilă la ruletă. Urechile îmi ţiuiau ca un tren iar creierul avea mici tresăriri de conştiinţă, aproape concretizate în gânduri.
 |
| sursa foto aici |
Mă mânca în palma dreaptă – o pişcătură de ţânţar anofel (ieri murisem de malarie, dar stadiul ăsta de inerţie mă plictisise, jurându-mi că altă dată n-am să mai fac tâmpenia asta). Îmi plimb ochii pe tavan vertical, orizontal şi paralelipipedic, doar-doar oi găsi o aripă de molie roz sau o membrană de liliac sau de ce nu chiar un ochi de păun. Dar ioc. Nimic. Un tavan alb ca o anemie. Punct şi de la capăt. Care capăt? Ăla de jos sau cel de sus? Tigri decoloraţi, maimuţe îmbrăcate cu sacou, fazani cu cap de cal, un claun fără trompetă… şase că vine vecinul, v-aţi-ascunselea cu câteva brioşe, sare şi piper. Adormeam din nou, îmi cădeau pleoapele greeeele, ca o cremă încinsă pe un aluat nedospit. Dar o chemare dintr-un univers îndepărtat şi necunoscut, o adiere poruncitoare, îmi lipeşte ditamai scatoalca şi mă trezesc. (...)” Continuarea în Revista EgoPhobia.
Secretul Domnului Wally
 |
„Îi zărea şi acum trupul moale, străbătut de un ultim fior al groazei. Era atât de tânără şi părea că zâmbeşte când degetele lui groase i s-au înfăşurat pe gât. S-a stins repede, ca un fluture. Nu-şi închipuise că cineva poate muri atât de uşor, de natural. Acum era enervant de tăcută. Tăcerea ei voluptoasă răsuna din cufărul ascuns în pod; vibra în oasele lui.
Se aşeză pe sofaua vişinie. Mâinile îi tremurau. Îl aşteptau mâine la muncă. I-ar fi fost imposibil să ţină evidenţa sumelor în condiţiile astea. Un contabil lucrează cu responsabilitate şi siguranţă – aşa i s-a spus şi aşa făcuse de şase ani de când era angajat la S.M. Accounting. Şase ani în care domnişoara Silvia abia dacă schimbase cu el câteva cuvinte. Şi de ce ar fi fost altfel? Ea era frumoasă, cu părul blond prins într-o coadă împletită şi buzele roşii dezvăluind doi dinţi seducători. Trecea pe lângă el cu nonşalanţă, ca şi cum ar fi vrut să îi demonstreze că este o creatură divină din visele lui. (...)” Continuarea pe LITERNET
Lumea întreagă și două portocale
„De cȃteva zile se petreceau lucruri ciudate ȋn Bucureşti. Patiserul a fost primul care a observat că norii se ȋnclină ȋntr-o parte şi se strȃng unul ȋntr-altul, părȃnd să alunece ȋntr-o gaură din cer. Mai curios e că dispăruse fȃntȃna de la Universitate şi nu se auzise nimic pe la ştiri.
 |
| sursă foto: pinterest |
– Nu ȋi doare pe ei de cultură, mormăia bosumflat ȋn faţa unei halbe de bere şi a unei porţii dolofane de mici. Numai crime şi politică.
Amicii lui se amuzau mereu pe seama tovarăşului lor de orgii culinare.
– Eşti un filosof nedescoperit, frăţioare, ȋl ȋnghiontea cu subȋnţeles cȃte unul din ei.
– Dacă vă spun că e ceva necurat la mijloc, medita el scărpinȃndu-şi bărbia. Cum să dispară o fȃntȃnă aşa, fără urmă?
Patiserul nu era singurul care plonjase ȋn cazanul cu ȋntrebări incomode. Printre locuitorii capitalei s-au iscat zvonuri nenumărate, jonglȃnd cu explicaţii mai mult sau mai puţin plauzibile, de la interese ascunse ale diferitelor tabere politice şi pȃnă la profanatori de embleme culturale. Fiecare venea cu un răspuns, cu o ȋncercare de a suplini lipsa de interes a autorităţilor şi dubioasa neimplicare a jurnaliştilor, acaparaţi de vizita celui mai ȋnalt om din lume, un indian din Goa. Acesta urma să se cazeze la Hotel Intercontinental şi ceruse ȋn mod expres să i se găurească tavanul camerei pentru a nu se apleca. (...)”
Continuarea pe LITERNET
NISIPUL DIN SANDALE
„ – Ai bănuit că o să te aduc aici?
– Nu. E atât de frumos...
Siluetele pescarilor se amestecau cu marea, care-i înghiţea preţ de câteva minute, apoi îi reda ţărmului, plictisită. Fata avea ochii umezi, iar eşarfa i se încolăcea tot mai tare în jurul gâtului, ca un boa flămând. Simţea că se micşorează până la dimensiunea buzunarelor lui. Îl privea şi acum tot pe furiş, abia reuşind să-i desluşească ochii. O intimida până şi medalionul de la gâtul lui. Pentru prima dată, mergea în picioarele goale pe nisip, fără să-i fie frică de mustrarea mamei, al cărei glas răsuna acum stins, dintr-o scoică: Nu aşa. Pune şosete, ai să răceşti.
– Nu trebuie să ne fie teamă de singurătate.
Doamne, ce aiurea sună vocea lui, parcă ar veni de la capătul lumii.
– Eu nu mă tem de nimic.
S-a îmbujorat, iar eşarfa a strȃns-o şi mai mult. A făcut cȃteva calcule. El era prea mare şi ea prea mică. Amândoi nu încăpeau într-o coajă de cocos.
A tras-o uşor către el. Din nou, acel miros familiar de alge. L-a întrebat odată dacă s-a parfumat, dar el a ridicat din umeri spunând că vine din altă parte.
De ce nu sunt şi eu mai înaltă şi mai cultă?
Au ajuns în faţa unui dig. Scrutând orizontul, a văzut digul cum se scutură fioros, şi deschide o gură imensă, cu dinţi din stalactite şi smalţ. Dacă n-ar fi fost ţărmul, ar fi înaintat cu siguranţă spre ei. Intuia că are un plan. În fond, o momise până aici. Retrăia momentele întâlnirii la gară, apoi ale călătoriei cu trenul. Nu ştia dacă visase, ori fusese aievea atingerea timidă a unor buze reci pe fruntea sa. Se jena de roşeaţa din obraji, pe care el i-o studia cu blândeţe. Cândva, şi-a atins obrazul, sperând că rotocolul trandafiriu de emoţie se va lua. În schimb în palmă a zărit doar o pată violet.
– De ce eşti atât de secretos?
Braţul lui s-a retras pentru câteva clipe. Era enervant când cădea pe gânduri minute în şir. Cred că n-am ştiut niciodată ce are în cap, dacă sunt paie, ghemotoace sau bijuterii. Pentru o fracţiune de secundă, o peliculă semi-compactă l-a învăluit şi întregul lui trup a devenit o hologramă bruiată de straturi de ceaţă. Fata a clipit înfricoşată şi a închis ochii. Când şi-a ridicat pleoapele, era la fel de material ca primă dată când îl întâlnise, sprijinit de un zid, fluierând a pagubă. (...)”
Continuarea aici.
Balerina pierdută
„O adiere catifelată i-a mângâiat bărbia. Un stol de păsări s-a cuibărit în ţesătura cerului. Avea palmele transpirate. Stătea acolo, ghemuit, la adăpostul mărăcinilor. O licărire ciudată îi gâdila fruntea, în timp ce apusul senzual îşi lua adio de la acea zi.
De cât timp era acolo? Un teritoriu nou şi neexplorat i se înfăţişa înainte, asemenea unei cobre leneşe. Mintea lui săpa după fantome de amintiri. Ceva îl îndemna să părăsească liniştea înşelătoare a pădurii, dar a ignorat pornirea. S-a ridicat în picioare. Oriunde se uita, singurul lucru pe care îl dibuia era o învălmăşeală interminabilă de copaci - maiestuoşi, înalţi, pitici, găunoşi, copaci cu fructe mici şi scoarţă acoperită de muşchi, copaci care semănau cu nişte uriaşi cocoşaţi, tot soiul de arbuşti şi trunchiuri. A inspirat adânc. Soarele aproape se scufundase în hăul pădurii.
Unde sunt? Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e câmpul... Nu, apartamentul meu, în după-amiaza plecării mele. Doamne, cred că mi-am pierdut minţile. Locul ăsta tâmpit e de vină.
Dintr-o dată, o melodie din depărtări i s-a furişat în ureche. Era melancolică dantelată şi dantelată, ca de cutie muzicală. (...)”
Continuarea aici.
NISIPUL DIN SANDALE
„ – Ai bănuit că o să te aduc aici?
– Nu. E atât de frumos...
Siluetele pescarilor se amestecau cu marea, care-i înghiţea preţ de câteva minute, apoi îi reda ţărmului, plictisită. Fata avea ochii umezi, iar eşarfa i se încolăcea tot mai tare în jurul gâtului, ca un boa flămând. Simţea că se micşorează până la dimensiunea buzunarelor lui. Îl privea şi acum tot pe furiş, abia reuşind să-i desluşească ochii. O intimida până şi medalionul de la gâtul lui. Pentru prima dată, mergea în picioarele goale pe nisip, fără să-i fie frică de mustrarea mamei, al cărei glas răsuna acum stins, dintr-o scoică: Nu aşa. Pune şosete, ai să răceşti.
 |
| pictură realizată de Balcomb Greene |
– Nu trebuie să ne fie teamă de singurătate.
Doamne, ce aiurea sună vocea lui, parcă ar veni de la capătul lumii.
– Eu nu mă tem de nimic.
S-a îmbujorat, iar eşarfa a strȃns-o şi mai mult. A făcut cȃteva calcule. El era prea mare şi ea prea mică. Amândoi nu încăpeau într-o coajă de cocos.
A tras-o uşor către el. Din nou, acel miros familiar de alge. L-a întrebat odată dacă s-a parfumat, dar el a ridicat din umeri spunând că vine din altă parte.
De ce nu sunt şi eu mai înaltă şi mai cultă?
Au ajuns în faţa unui dig. Scrutând orizontul, a văzut digul cum se scutură fioros, şi deschide o gură imensă, cu dinţi din stalactite şi smalţ. Dacă n-ar fi fost ţărmul, ar fi înaintat cu siguranţă spre ei. Intuia că are un plan. În fond, o momise până aici. Retrăia momentele întâlnirii la gară, apoi ale călătoriei cu trenul. Nu ştia dacă visase, ori fusese aievea atingerea timidă a unor buze reci pe fruntea sa. Se jena de roşeaţa din obraji, pe care el i-o studia cu blândeţe. Cândva, şi-a atins obrazul, sperând că rotocolul trandafiriu de emoţie se va lua. În schimb în palmă a zărit doar o pată violet.
– De ce eşti atât de secretos?
Braţul lui s-a retras pentru câteva clipe. Era enervant când cădea pe gânduri minute în şir. Cred că n-am ştiut niciodată ce are în cap, dacă sunt paie, ghemotoace sau bijuterii. Pentru o fracţiune de secundă, o peliculă semi-compactă l-a învăluit şi întregul lui trup a devenit o hologramă bruiată de straturi de ceaţă. Fata a clipit înfricoşată şi a închis ochii. Când şi-a ridicat pleoapele, era la fel de material ca primă dată când îl întâlnise, sprijinit de un zid, fluierând a pagubă. (...)”
Continuarea aici.
Balerina pierdută
„O adiere catifelată i-a mângâiat bărbia. Un stol de păsări s-a cuibărit în ţesătura cerului. Avea palmele transpirate. Stătea acolo, ghemuit, la adăpostul mărăcinilor. O licărire ciudată îi gâdila fruntea, în timp ce apusul senzual îşi lua adio de la acea zi.
De cât timp era acolo? Un teritoriu nou şi neexplorat i se înfăţişa înainte, asemenea unei cobre leneşe. Mintea lui săpa după fantome de amintiri. Ceva îl îndemna să părăsească liniştea înşelătoare a pădurii, dar a ignorat pornirea. S-a ridicat în picioare. Oriunde se uita, singurul lucru pe care îl dibuia era o învălmăşeală interminabilă de copaci - maiestuoşi, înalţi, pitici, găunoşi, copaci cu fructe mici şi scoarţă acoperită de muşchi, copaci care semănau cu nişte uriaşi cocoşaţi, tot soiul de arbuşti şi trunchiuri. A inspirat adânc. Soarele aproape se scufundase în hăul pădurii.
Unde sunt? Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e câmpul... Nu, apartamentul meu, în după-amiaza plecării mele. Doamne, cred că mi-am pierdut minţile. Locul ăsta tâmpit e de vină.
Dintr-o dată, o melodie din depărtări i s-a furişat în ureche. Era melancolică dantelată şi dantelată, ca de cutie muzicală. (...)”
Continuarea aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.