Versuri pestriţe

Eu sunt primul volum al Teodorei. M-am născut acum mulţi ani, dar până să mă adun a durat ceva. Autoarea mea a fost mereu o fire cam timidă şi visătoare, prea visătoare dacă e să mă întrebaţi pe mine. Mi s-a pus un nume ciudat, pe care încă mă străduiesc să îl pricep. Cuprinsul meu pare că ştie ceva, dar se face că plouă de când a început să flirteze cu două poeme mai îndrăzneţe. Bănuiesc că are legătură cu vreo fascinaţie morbidă, dar mai bine nu mă mai gândesc la asta, altfel o să mi se îngălbenească paginile înainte de vreme. 

Ce să vă mai spun despre mine? Sunt sănătos, am o copertă trăznet (se mai foloseşte cuvântul ăsta?) şi sunt misterios. Vă invit să îmi descoperiţi demonii interiori (sau iepurii mai degrabă). Vă promit că n-o să regretaţi, sunt destul de interesant. Sau cel puţin aşa sper. Nu m-am citit încă.

 *volum nominalizat la Premiile Naționale „Mircea Ivănescu”

Câteva poezii din volum:

Atemporal


Prima oară când te-am văzut
erai făcut din timpi morţi
şi moţăiai pe limbile străine ale unui ceas.
Tic-tac, tic-tac
Tu tic şi eu tac
pentru că nu s-au inventat cuvintele
în această lume a noastră
numai secundele
primele
care mi-au spus numele tău
un, doi, trei, patru,cinci
Ţi-am spus pe scurt Undoi
numele meu era Mai-trei
născută primăvara
dintr-o floare de tei.
De câtă vreme eşti aici? 
te-am întrebat
numărând pe degete clipele somnului tău
Tac-tic, tac-tic ai susurat
iar eu te-am crezut pe cuvânt
şi pe timp.


Omul care a plecat să cumpere pâine şi nu s-a mai întors


Au trecut zece ani 
de când ai plecat să cumperi pâine
şi ţi-au găsit zâmbetul în parc
uitat pe o bancă
lângă o poză dintr-un calendar cu femei goale.

Te-au căutat cu lanterna 
prin subsoluri
în căsuţele şobolanilor cu otravă roz la intrare
în semn de bun-venit
şi în scorburile copacilor
unde se mai ascund uneori soţii înşelaţi.

nici urmă de tine.

În serile de vară fluier la fereastră
doar-doar oi apărea cu o franzelă sub braţ
în salopeta de muncitor respectabil
cu o barbă lungă până la brutărie
ca să nu te mai pierd altă dată.  

Mă aşez pe calea ferată 
ca să te aud venind spre casă 
dar vântul îmi şopteşte încet:
du-te, femeie, acasă şi fă-ţi singură pâine.


Feminin

braţele ei se întind pe două continente

sub degetele ei se alintă vârfuri de brazi şi cai sălbatici

uneori unghia ei sidefie sapă morminte

în golfuri cu nume uitate

unde oasele zeiţelor îşi dansează moartea

cu genele mângâie norii şi străpunge curcubeul

în pletele ei se poartă războaie şi se zidesc epoci

din trupul ei se înalţă zmee

pentru îngeri

pe coapsele ei parfumate sunt scrise

numele tuturor femeilor

şi câteva nume de flori

sânii ei tresar la atingerea timpului

cu buzele sărută luna de două ori înainte de culcare

iar umerii ei nasc noi constelaţii

Nimic nu e mai frumos decât aceste braţe

îmbrăţişând universul când nimeni nu se uită

şi tălpile ce străbat carnea bărbaţilor osteniţi

de-a lungul a mii de ani lumină…

ea nu plânge niciodată

de teama unui potop

ea se crede Dumnezeu

şi nu poartă şosete iarna

ea e alfa pentru că îi place litera A de la adam

ea e iubire, ură, formă şi lumină.

Acest text a fost conceput de îngeri sub titlul Femeia ideală

însă din greşeală atotputernicul i-a dat delete

înainte să fie pus în practică.

Tigrul

îmbrăţişarea tigrului din vis

m-a durut atât de mult că 
dungile lui mi s-au întipărit pe trup.

împreună am format un totem

oamenii ne-au adus ofrande

fumul a trecut prin noi

ca un cuţit prin miezul pâinii

şi s-a ridicat spre moalele cerului.

lângă tălpile noastre de lut

s-au iubit fiarele pădurii

şi s-au cununat destine

s-au rostit rugi deşănţate

pentru zei obosiţi de nefiinţă

copiii şi-au îngropat bătrânii

în pământul din care-am crescut

animal-femeie, femeie-animal

simetrie sublimă în formă fecundă.

tigrul din vis mă cheamă la el

aş vrea să îl urmez

să creăm din nou universul

dar soarele îmi deschide pleoapele

şi se strecoară în ochii mei

ca un intrus amintindu-mi

că e dimineaţă.

Adiere


Zmeul meu a zburat
printre genele tale
până ce l-ai înghiţit
din greşeală
şi ai zburat şi tu
în ţările calde.


Ultima iarnă de pe strada fără nume


A nins mult
pe catifeaua vişinie ce seamănă a sânge de lebădă
a nins fioros, cu dinţi de tigru şi solzi
cine ştie de cât timp tot ninge
pe cadavrul din faţa casei mele…

E vânt şi cineva îşi usucă eşarfa la un geam albastru
miroase a soare mort şi toţi dorm sub zăpadă.
O mână de copil se iveşte de sub nămeţi
ţinând un cornet de îngheţată.
Oare e cu aromă de cireşe?
un câine caută oase dar nu găseşte decât pleoape închise
e frig, frig, frig
şi nu e nimeni care să m-ajute să-mi găsesc ochelarii
sub zăpadă, printre cărţile marilor scriitori.

A nins mult şi trist
pe catifeaua vişinie ce seamănă a sânge de lebădă
ieri s-a stins cineva în fotoliul de  lângă sobă
a trosnit un ţurţure în semn de dezamăgire
şi eu mi-am scris numele în zăpadă
ca să nu-l uit.

A nins peste tot oraşul
nimeni nu mai ştie când a început
e viscol, viscol, v…
gulerul de blană al femeii cu unghii mov
s-a prefăcut într-o vulpe albă şi a fugit.
dar cui îi pasă?

totul e sarcastic de alb
şi imaculat de sobru
ochelarii mei s-au pierdut desigur.
Ninge, ninge, ninge…
cine ştie de cât timp tot ninge
pe cadavrul din faţa casei mele.


Apocalipsa


Intelectele noastre se vor iubi,
în timp ce din trupurile noastre 
va ieşi fum
ca dintr-o biblie arsă.


A dispărut Nelu Ionescu


A dispărut Nelu Ionescu
avea datoriile plătite la zi şi mustaţă cenuşie de la praful din casă
femeia lui lucra la fabrica de textile câteodată fura o cămaşă dar numai dacă mirosea a fân cosit
ca în copilărie la ţară
se numea Gina dar el o striga Mara i se părea mai rural probabil dormeau în paturi separate să nu-i găsească moartea în acelaşi timp.
A dispărut Nelu Ionescu zis şi Nelu Frunză 
au pus afişuri pe stâlpii de telegraf şi în câteva cofetării  
nu seamănă cu el e o fotografie mai veche de când avea treizecişiunpic 
încă mai spera că va îmbătrâni frumos 
cu o mână de femeie ghemuită în palma lui uriaşă de zidar
Nelu Ionescu nu a avut copii nici prieteni doar o umbră de mamă aşezată  pe un perete 
la care se mai închina seara.

A dispărut Nelu Ionescu şi nimeni nu ştie unde e
nu l-a văzut nimeni de sâmbătă seara de fapt nu l-au văzut niciodată 
poate doar Gina numai că Gina a murit acum trei ani
i-au găsit cămăşile furate ascunse într-o crăpătură din tavan…
Nelu a ridicat un castel pentru un om de afaceri şi acum respiră printre cărămizi
afară pe un stâlp flutură în vânt o mustaţă cenuşie.


Fără cuvinte


Erai un cuvânt necioplit
am luat dalta şi am făcut din tine o propoziţie fără sens
nu ţi-a convenit 
ai strâmbat din substantiv şi te-ai rezemat de o literă mare.
Am găsit un creion colorat şi ţi-am dat înţeles
atunci i-ai învăţat pe toţi să te scrie caligrafic
ca să te lauzi că ai încăput pe mâini de poet.
M-ai uitat repede cum se uită rumeguşul în ascuţitoare
ai plecat în ţări străine 
te-ai cazat în agenda unui ambasador
ai dormit în jurnalele adolescenţilor printre fraze fără sens
cum ai fost şi tu cândva
te-au numit cavaler de onoare la nunta cuvintelor de iubire.
Ai devenit al tuturor doar al meu nu
m-ai lăsat fără cuvinte.

sper că vei înţelege, aşadar
de ce am plătit un asasin literar
să-ţi curme viaţa într-un roman prost. 


Despărţiri şi alte întâmplări


Zâmbetul meu a rămas orfan
de când ai plecat
mi-ai reproşat că te fac să te simţi mic
şi ai ieşit prin gaura cheii. 

Uneori îţi văd umbra fluturând
e pusă la uscat de o femeie străină 
care te citeşte ca pe-o carte deschisă.

Mi-am uitat fericirea
într-o valiză în tren
am strigat să oprească
dar era prea târziu
era zece jumate.

M-au trimis la obiecte pierdute 
n-am găsit decât un bilet de adio
semnat de conductor:
am ajuns la capătul liniei
vă mulţumesc pentru călătorie.

De când ai plecat totul îmi iese pe dos
până şi sufletul
îl întorc pe cealaltă faţă şi-l duc la curăţătorie
să-l spele de iluzii.

Să pieri în somn strivit de propria greutate
ăsta e blestmeul meu pentru tine, iubite
dar dacă te întorci acasă vezi că ţi-am pregătit 
un sadvici cu gem de piersici
şi o cafea caldă.

Tablou suprarealist
lui Dali

mustaţa lui Dali agăţată într-un cui
trei ceasuri prelinse pe duşumea 
o buză pictată pe frunte ca un cucui
o girafă în flăcări prin sufragerie
un ou fiert cu un om înăuntru
pe aragaz în bucătărie
mai mulţi ochi albaştri cusuţi în perdea
un receptor fără furcă pe-o farfurie
un cap de mort pe cercevea
o femeie şi doi tigri în dormitor
somnul de-amiază sprijinit de-un chibrit
fluturi de praf în aspirator
picioare gigant ieşind prin tavan
elefantul-trompetă pe canapea
un zâmbet după-un paravan
la fereastră o fată cu gândul întors
simetria păgână a trupului sferic
şi-o felie de măr aruncată pe jos.

Și la final, tot un poem din carte, dar într-o formă mai aparte (na, că am făcut și rimă): 

                  POEZII CU RIMĂ

Am adorat mereu rima. Recunosc, îmi este mult mai simplu să scriu cu vers alb, dar am rămas fidelă rimei și muzicalității versurilor.

LUNA PLINĂ


Din ţeasta nopţii picură pucioasă
Strigoii umblă-ncet pe-acoperişuri
O aripă se zbate la fereastră
Un freamăt surd răsună în desişuri.

E o lună plină ca un pântec rece
Din orologiu clipa dă să iasă
Pe fruntea vremii somnul trece
Furând fâşii subţiri de viaţă.

În crâng doi tineri îşi ascund iubirea
El îi recită versuri desuete
Ea îi sărută glasul cu privirea
În jurul lor se ţes dorinţi secrete.

Iar luna-i vede şi suspină
Ar vrea să-şi părăsească cerul
De dragoste să fie plină
Să-şi întâlnească-n codrii cavalerul.

Dar soarta nu-i îngăduie să fie
Mai mult decât o strajă-nsingurată
Pe catifeaua nopţii o stafie
Sădind mister cu inima-ngheţată.

(8 mai, 2019)

ZĂDĂRNICIE


Genune arzătoare în care-mi nasc orbirea
Mi-e azi singurătatea, zburdalnică fantasmă.
Pe seară geana morții ca o cometă stinsă
Ascunde nemurirea cu-o grea catapeteasmă.

Căci m-am pierdut pe mine în faldurile firii
Și timpul din clepsidră a început să scurme
La rădăcina arsă a nebuniei mele
Crestând pe fruntea-mi rece neîmpăcate urme.

Rătăcitoare umbră ce viețuiește-n lacuri
Îmi cântă întristarea din searbăd nai de nufăr
Pe-o aripă de lună un înger împietrește
Îl chem, dar nu mă-aude, eu în tăcere sufăr.

O, zei săpați în stâncă de marea infinită
Zădărnicindu-mi crezul cu palide ispite
Veniți și luați-mi trupul, și-l îngropați în valuri
Din alge moi să-mi țeseți iubiri închipuite.


CELOR CE IUBESC IN TAINĂ

Ziua se frânge sub apăsarea nopții
Ca un grăunte de nisip strălucitor
Vântul dansează pe-o geană de lumină
Clipa oftează pe-un gând rătăcitor.

Iar în odaia veche, o tânără fecioară
Își despletește timpul pe-un umăr sidefiu
Cu anii tinereții își împresoară trupul
Eternitatea-și cântă cu glas trandafiriu.

Căci tânăra-i născută din vuiete de stâncă
Și neasemuite împreunări de valuri
Din strigăte de ape și lacrimi înspumate
Din șoapte de iubire uitate lângă maluri.

Sfios, de la fereastră, un tânăr o privește,
Cu ochii de tăciune și suflet pustiit
Pe frunte i se stinge o candelă de vise
De gene îi anină un dor neostoit.

În taină îi sărută cochilia urechii
Și pieptul îi tresare când îi zărește chipul
Din umbra ei se-nfruptă cu sete-amețitoare
Din depărtări îl cheamă nepieritor nisipul.

Dar tânăra crăiasă a mărilor măiastre
Suspină și se frânge la țărmul amăgirii
Un altul o-nfioară și-i tulbură adâncul
De dragul lui și-ar vinde povara nemuririi.

***

Noaptea se așterne la căpătâiul zilei
Singurătatea ațipește-ntr-o odaie
O fată și-un băiat își caută somnul
Iubirea nu-i decât un joc de paie.

(14.01.2019)


TIMPUL CARE A COBORÂT DIN CEAS


Timpul care a coborât din ceas
Din ceasul cu pendulă se coboară
Un timp cu braţe lungi şi pălărie
Îmi face semn aşa, într-o doară
Cu ochi vântoşi şi umblet de stafie.

Măi, timpule, spre ce eternitate
Ai apucat-o aşa de dimineaţă
Cu ore negre-n spate înşirate
Săltând în mers ca o paiaţă?

Îmi trage o ocheadă pişicherul
De zici că i-a îngheţat secunda
Se-ndoaie plopii, se înclină cerul
Oceanele îşi pleacă unda.

Om trist şi gol pe dinăuntru
Ce-ţi pasă ţie unde-mi port eu clipa
cu ce singurătate gri îmi umplu
apăsător şi falnic pripa?

De secole întregi îţi stau alături
Şi te veghez ca pe-o icoană
Dar tu mereu mă dai în lături
Preocupat de-o veche rană.

Eu îţi ofer aici, acum şi Este
Tu mă înşeli cu ieri şi niciodată
Aştepţi o neîntoarsă veste
În stânci de nicăieri săpată. 

Te părăsesc, monşer, îmi spune
Şi-mi face semn cu pălăria
De-acum sunt un copil pribeag în lume

Mă duc la Dumnezeu să-mi iau simbria!


Balada viorii uitate

Am trup de vioară
mă cântă vântul spre seară
în mine se frământă o simfonie
suavă nebunie
o tragedie
preludiu stins de mare înspumată
de mare visată.
Pe corzile mele se înfăşoară trestii
minunate, fantastice bestii
cu chip de nălucă
pe mal să mă ducă.
Acolo se înalţă un paltin tăcut
din fratele lui zice-se m-am născut
de-asta am trup de vioară
mă cântă vântul spre seară...
Ah, de ce n-am har de poet
să-mi scriu cu arcuşul un sonet
ca de înmormântare
patetică, tristă cântare
în trei catrene şi-un cuplet
să pier citind încet, încet
cum dintr-un lemn m-a zămislit
un geniu blând, dar cam smintit
cum m-a învelit în catifea
şi m-a numit comoara mea
mi-a smuls din pântec simfonii
răvăşitoare elegii
ca mai apoi să se vorbească
pe-ascuns cu-a lui pocită soaţă
cu trupul meu să se încălzească
când focu-n sobă o să crească
iar eu voi fi cenuşă moartă
o biată umbră înşelată
şi nimeni n-o să mă mai ştie
c-am fost aleasă dintr-o mie
când pe vătrai un cheia sol
va-nchide pleoapele domol.


         Alte poeme...



Vântul din gânduri


Vântul acesta îmi va sufla paşii pe drumuri neştiute
îi voi căuta printre cochilii de melci şi ambalajele de napolitane;
Îmi va împleti gândurile în codiţe de idei năstruşnice
şi-mi va mângâia umerii cu aripi de păpădie.
E încă iarnă dar din mine răsar muguri
îmi acoperă sânii, coapsele, dorul
mă preschimb într-o zână a pădurilor
îmi scutur genele de ultimii fulgi de zăpadă
şi mă pitesc într-o scorbură.
aţipesc o clipă, apoi zăresc o umbră de om pe cărare
flutură uşor, pare că vrea să-mi spună ceva.
Ies şi dau s-o culeg; umbra rămâne.
Atunci mă întind deasupra ei şi îi sărut inconsistenţa.
Vântul ne suflă pe amândoi deasupra arborilor
e atât de ușor totul, atât de nicăieri...
păsările își vorbesc în versuri din care nu înțeleg
decât unele silabe ce-mi seamănă cu valurile mării.
Plutim ca două zmeie uitate
din când în când umbra îmi susură ceva în ureche
pare că deslușesc un șuierat de locomotivă
și valsul mecanic al mașinii de scris.
Se înserează.
Silueta mă ia de mână
mi se înfăşoară tandru în jurul taliei
într-o ultimă îmbrăţişare neomenească.
Deschid ochii. Vântul îmi zâmbeşte, agăţat de un felinar:
Ţi-a plăcut călătoria?

Visul în care ne-am întâlnit

Am adormit cu gândurile întredeschise
şi genele puţin răsucite spre moarte.
Te-am visat
trăgeai după tine un ghem din fir invizibil
în părul tău se jucau două molii
semn că începeai să îmbătrâneşti prea devreme
mâinile tale miroseau a cerneală şi a rotocoale de ceaţă
aveai picioarele goale umblai ca şi când
paşii tăi ar fi rescris istoria popoarelor migratoare.
Te-am strigat, dar în loc de glas dintre buze
mi-a zburat un roi de fluturi
unul ţi s-a aşezat pe umăr 
atunci te-ai întors spre mine.
Ne-am întâlnit la jumătatea ghemului
cu ochii plin de jăratic
ne-am îmbrăţişat atât de strâns
încât ne-am auzit tăcerile respirând acelaşi anotimp
atât de strâns încât
inimile ni s-au rostogolit din piept
ca doi tăciuni stinşi. 


Dansul unei nopţi de vară


Trupurile noastre şi-au dat întâlnire într-o vară
tiptil 
şi-au ieşit din suflet 
au dansat pe cornul lunii
la început s-au călcat pe vârfuri 
trupul meu a strigat Au!
trupul tău a şoptit Bau!
Apoi au alunecat 
împreună
tocmai pe o bancă 
într-un parc.
Un câine a lătrat.
Au căzut unul în braţele celuilalt 
pământul a tremurat.
s-au rostogolit mai apoi 
într-un aşternut 
trupul meu a spus Nu!
trupul tău a spus Tu!

Simbioză


Când râzi 
din obraji îţi răsar trandafiri.

Când bei
pe sâni mi se iscă furtuni.

Când oftezi
pe buze îmi flutură un evantai. 

Când dormi 
mă trezesc în visele tale.

Când pleci 
în mine se închide o uşă.

Elefantul cu portocale


În spațiul dintre gândurile tale s-a strecurat un elefant
e puțin bizar și deloc explicabil
de-a dreptul abominabil
îţi ocupă liniştea într-un fel care mă irită
face acrobaţii cu o portocală 
o cabală.
Îmi ghiceşte trecutul într-o damă de pică
de unde ştie atâtea despre mine 
e un elefant mic, dar le zice bine.
Dacă ţi-l imaginezi devine real
de-asta ţi-e frică, n-ai unde să-l ţii
ai putea să-l scrii
zic eu. da, spui tu, bună idee
şi începi să scrii un poem despre un elefant
care jonglează cu portocale
şi face cabale.
Acum ne uităm amândoi la el 
cum se zbenguie pe hârtie
frumoasă nebunie!