Cerşetorul şi cartea

             Privind la ninsoarea de afară în anul care s-a scurs nu demult, mi-am amintit de o întâmplare din copilărie. Era sfârşitul verii şi împreună cu o prietenă am trecut pe lângă un om al străzii care stătea jos, sprijinit de un gard, cu ochii în jos, pierduţi. Am trecut de câteva ori pe lângă el cu un entuziasm reţinut, chicotind, ca şi cum îl angajasem şi pe el într-un joc de-al nostru. Voiam să vedem dacă reacţionează, dacă se mişcă.  Eram curioasă ce poveste ascunde acel bărbat îmbrăcat în zdrenţe care nu vorbea, nu privea în jur, nu dădea vreun semn că mai vrea să facă parte din viaţa în care intrase parcă fără voia lui.

       Nimic. Niciun semn. Nicio tresărire. Eram invizibile pentru omul-umbră. Alergând în partea cealaltă a gardului, am văzut amândouă o carte aruncată în grădina împrejmuită. Ne-a străfulgerat acelaşi gând: ce-ar fi dacă am lua cartea de acolo să i-o oferim cerşetorului? Ne-am chinuit să pescuim obiectul cu un băţ şi până la urmă am adus lângă noi cartea părăsită. Acum aveam un plan şi ne era teamă. În fond nu ştiam cum avea să reacţioneze necunoscutul misterios. Am făcut câţiva paşi timizi până am ajuns la un metru de el, apoi am zbughit-o, aruncând repede cartea.

        La un moment dat m-am oprit din fugă şi m-am uitat înapoi… Bărbatul luase cartea în mână şi o răsfoia cu fineţe. Apoi s-a uitat fix la mine, zâmbind. Ţin minte şi acum că avea dinţii albi, strălucitori chiar. Sau poate aşa păreau luminaţi de bucuria lui. N-am să uit niciodată acel zâmbet viu, izvorât de nicăieri. Nu vrusese nimic altceva, nici nu ne înjurase că i-am oferit o carte în loc de bani. Gestul unor copii trezise în el un sentiment demult uitat, de aparteneţă la această lume din care el nu mai făcea parte. Ochii îi radiau şi îmi străbăteau inima, căutând în mine ceva secret, dar familiar. Aproape că mi-am retras privirea. Era ca atunci când te uiţi la ceva atât de luminos, încât te dor ochii.

       Şi acum mă frământă zeci de întrebări când trec pe lângă un om al străzii care nu îmi cere nimic, pentru că a încet demult să mai spere că poate trăi din nou. Mă întreb unde e omul-umbră, omul care mi-a zâmbit atât de frumos în ziua acelui sfârşit de vară …

Comedia eroilor la Teatrul Masca

Mărturisesc că m-a fascinat încă din copilărie teatrul gestual, de aceea am găsit mereu în “Masca” un minunat refugiu din calea monotoniei.

“Comedia erorilor” este un spectacol inovativ ce reuneşte teatrul, dansul, muzica şi acrobaţia. Sub bagheta lui Mihai Mălaimare, personajele lui Shakespeare ne stârnesc amuzamentul într-un context modern, unde comicul de situaţie este perfect condimentat de impresionante artificii regizorale.

Soarta îi poartă pe doi fraţi gemeni (Valentin Mihalache), despărţiţi la naştere, în oraşul  Efes. În timp ce unul dintre frați îşi duce traiul în Siracuza, este căsătorit şi se bucură de respectul tuturor, celălalt este un visător care îşi preţuieşte libertatea şi călătoreşte alături de servitorul său. Încurcăturile se ţin lanţ de protagonişti, pe măsură ce rudele şi apropiaţii se arată tot mai nedumeriţi de faptele scandaloase ale celor pe care credeau că îi cunosc.

Spectatorii pot urmări piesa din toate cele patru direcţii ale scenei, lăsându-se invadaţi de poveste. Scenografia lui Puiu Antemir face posibilă o interacţiune spectaculoasă între actori şi sală. Eroii se avântă îndrăzneţ pe treptele existente în dreapta şi în stânga şi te fac să îţi întorci privirile într-un ritm ameţitor, ca nu cumva să rătăceşti vreun personaj. Efectul este similar cu cel obţinut prin jocul camerei într-un film de acţiune. Paşii răsună zgomotos, la fel şi vocile care par a ni se adresa direct, ba cerându-ne sfatul, ba confesându-se. Pentru că am stat în rândul al doilea, am avut surpriza ca cineva să îmi ofere o cameră digitală pe care am păstrat-o câteva minute, nutrind chiar gândul vinovat că am primit un cadou. Într-un episod antrenant şi inedit, am fost invitaţi să scandăm lozinci despre femei şi bărbaţi. Pentru neiniţiaţi, această nouă manieră de abordare teatrală poate atinge un nonconformism intimidant, însă umorul spumos reuşeşte să fure zâmbete chiar şi celor mai sobri.

Introducerea corului este o semi-parodie la adresa tragediilor antice şi îndeplineşte rolul interactiv, generând şi dinamismul care traversează spectacolul de la un capăt la altul. Liderul de grup (Emilia Manea) reuşeşte pe alocuri să tulbure intenţiile umoristice printr-o impulsivitate nepotrivită, părând mai degrabă un personaj caricatural. Deşi complexitatea artistică are farmecul ei, maniera de îmbinare a diferitelor arte riscă să producă oarece confuzie. Scenele de acrobaţie intervin abrupt în desfăşurarea evenimentelor, deconectând privitorul de la logica acţiunii. Conflictele principale generează intrigi adiacente care spre final îngreunează înţelegerea poveştii. Măiestria interpretării şi dialogul cu spectatorii compensează însă pentru micile scăpări.

De remarcat sunt şi costumele realizate de Unda Pop, ce urmăresc stiluri diferite, alternând de la clasic la modern, combinând entuziasmul culorilor cu sobrietatea nuanţelor închise.

 Distribuţia numeroasă este atent presărată în peisajul comediei. Emilia Manea, Grațiela Bădescu, Iulia Dumitru, Andreea Cauc şi Oana Dragnea sunt numai câteva nume din componenţa corului. Să nu-i uităm nici pe Aurel Sandu, Cosmin Creţu, Anamaria Pîslaru şi Dora Iftode (în rolul soţiilor).

“Comedia erorilor” vă va suprinde, poate chiar vă va şoca, dar cu siguranţă este o experienţă pe care nu o veţi uita curând.

Povestea pantofilor care se iubeau fără să se cunoască

Mai mulţi oameni şi-au lăsat paşii în zăpadă. Am călcat pe urmele lor sperând să simt ceva despre ei, dacă le plac pantofii roşii sau dacă se tem de sfârşitul lumii…

Nu am simţit nimic în afară de parfumul nins al absenţei lor. Mi-am lăsat şi eu paşii în zăpadă. Poate că cineva mi-i va găsi şi-mi va citi sufletul oglindit în ei… Într-o zi mă voi trezi că un străin îmi bate la uşă. Eu îi voi deschide şi el îmi va spune: domnişoară, v-am găsit paşii…

image source: http://sonworshiper.files.wordpress.com

           Sper că nu vă supăraţi, dar mi-am permis să mă odihnesc puţin la umbra lor. Mi-au povestit multe, despre cum iubiţi luna şi cum scrieţi poezii când sunteţi melancolică. Despre cum vă e teamă de oameni uneori. 

      Dacă  nu cer prea mult, aş vrea să vă las pe covoraş, în faţa uşii, paşii mei. Au să vă spună câteva lucruri despre mine. Poate cândva, paşii noştri se vor întâlni pe un drum lăturalnic, în bătaia vântului, şi se vor recunoaşte. 

Despre Radu Beligan în EGOISTUL

     Văzând “Egoistul” ieri, m-au copleşit nişte emoţii apăsătoare…Râdeam şi în acelaşi timp îmi simţeam ochii încercaţi de lacrimi şi inima strânsă, ca atunci când ştii că în viaţa ta ceva se va schimba pentru totdeauna, că eşti martorul unui fenomen irepetabil.

          La 94 de ani, Radu Beligan păşeşte anevoie pe scenă, sprijinit de zeci de ani de carieră. Are glasul slăbit, uneori invizibil urechilor, dar articulează replicile cu aceeaşi eleganţă şi supleţe. Iubeşte fiecare cuvânt pe care îl rosteşte ca şi cum s-ar fi născut direct din pieptul său, ca un copil al universului. Umorul lui nu se teme de modernitate pentru că Radu Beligan ştie să râdă frumos în orice secol. 

La sfârşitul spectacolului rămâne timid pe un scaun, ostenit după o altă reprezentaţie, însă inconfundabila lui siluetă  domină întreaga sală. Se ridică într-un final şi se pregăteşte să iasă pe uşă, dar trupul pare că se încăpăţânează să rămână în prag, uşor nesigur pe forţa sa de a înainta. Braţele ating conturul uşii, căutând să acopere mica slăbiciune. Apoi artistul face cu mâna publicului, zâmbind, şi se evaporă în culise.

      Am aplaudat, dar nu-mi mai simţeam mâinile. Mi-am reţinut cu greu lacrimile care mi-ar fi inundat cu siguranţă obrajii. M-am gândit la cum mă plâng de multe ori şi cum îmi văd viaţa în nuanţe sumbre şi m-am ruşinat… Omul din faţa mea era un adevărat exemplu de putere, optimism talent şi dragoste de viaţă.

     Demult nu am mai simţit o asemenea emoţie şi admiraţie pentru cineva!

SemneBune anul are

Pe 8 ianuarie am început colaborarea cu SemneBune.ro, un site de cultură care merită promovat. Aici cărţile sunt la loc de cinste. La fel şi preocupările intelectuale şi creaţiile literare.

Acest spaţiu virtual vă oferă un bilet de călătorie într-o mulţime de “excursii” cu iz cultural.

Ce citim?

        Cronici editoriale – lansări de carte, cronici şi recenzii, concursuri, promoţii, titluri de colecţie, 

        Edituri – susţinerea proiectelor culturale şi literare

        Interviuri – cu scriiori, editori, librari şi bibliotecari

        Peniţe adânci – texte cu mesaj social

        Repere culturale (evenimente) – management&marketing cultural şi nu numai

        Trop de joi – promovarea creaţiilor jurizate în cadrul Incubatorului de condeie

        Vizual – galerie foto, înregistrări video

SemneBune ne face cunoştinţă de asemenea cu proiectul AddLittera, care deține unica agenție culturală dedicată exclusiv cărţii. 

 Mai jos puteţi citi poemele mele de la rubrica Peniţe adânci (to be continued):

Nu lăsaţi bătrânii să moară de tineri

S-a deschis un azil de bătrâni vizavi de Colentina

unii spun că au văzut fantome ieşind pe poartă în halate de baie

în ziua în care au adus un mini stepper pentru sala de kinetoterapie şi i-au dat numele C.J. Parker

ca în serialul ăla cu femei frumoase pe malul mării

da, da, în Baywatch nu sunt bătrâni trişti

acolo pielea nu se zgârceşte să îmbrace obrajii şi sânii încă-şi amintesc cum să atârne frumos.

S-a deschis un azil de bătrâni vizavi de Colentina

au tv LCD şi sistem audio, biciclete, benzi de toate

au şi bătrâni chiar

îi reciclează după ce-i găsesc aruncaţi în staţiile de autobuz cu un ziar tras peste suflet şi câteva cuvinte înfăşurate în jurul degetului cu aţă roşie ca să nu uite:

eu nu mai pot să-l cresc a devenit prea mic pentru sufrageria mea cu parchet laminat

în curând o să nască nevastă-mea şi ei nu-i plac antichităţile vrem să renovăm mâine vin băieţii

vi l-am lăsat în bune condiţii e puţin defect pe alocuri dar vă trimit bani pentru reparaţii.

La radio cântă o piesă nouă cu baby baby

eu mă uit la bunica mea şi mă gândesc că s-a deschis un azil de bătrâni vizavi de Colentina

o strâng în braţe şi iubirea ei mi se lipeşte de oase ca o reţetă de medicamente.

Azi un bătrân aţipeşte la o altă adresă pe o altă stradă învelit în cearşafuri cu miros proaspăt de singurătate

visează că demult s-a născut din el un fel de om care acum se uită la tv şi răsuflă uşurat că sufrageria e mai aerisită.

Când nimeni nu vede îşi dezgroapă de sub pernă moartea

o are de ani buni dar o ţine ascunsă pentru că pacienţii n-au voie cu bagaje grele.

Am schimbat postul de radio – e o melodie pe care am mai auzit-o parcă undeva:

Nu mai construiţi palate pentru regi făr’ de regate

Nu lăsaţi bătrânii să moară de tineri…

Pe strada Mântuleasa

Pe strada Mântuleasa sunt trei ţigănci

vând timp la jumătate de preţ

şi dansează pe umbrele bărbaţilor

cu tălpile goale.

Cineva cântă la pian dar rămâne fără clape

dogoreşte

şi pielea îmi alunecă de  pe oase

devin invizibil

intru în hora ţigăncilor de pe strada Mântuleasa

în faţa bisericii unde bat clopote mici

ca cele agăţate de buricul grecoaicei.

Cât costă o oră de fericire, zic

dar ovreica îşi scutură talia

ca o partitură în vânt

şi-mi scrie în cărbune pe un zid:

timpul nostru se măsoară în vise

aşa începe totul, nu ştiai

altă dată, frumosule,

şi ţigăncile dispar într-o curte.

Pe strada Mântuleasa e linişte

acum

că am deschis ochii.

A dispărut Nelu Ionescu

A dispărut Nelu Ionescu

avea datoriile plătite la zi şi mustaţă cenuşie de la praful din casă

femeia lui lucra la fabrica de textile câteodată fura o cămaşă dar numai dacă mirosea a fân cosit

ca în copilărie la ţară

se numea Gina dar el o striga Mara i se părea mai rural probabil dormeau în paturi separate să nu-i găsească moartea în acelaşi timp.

A dispărut Nelu Ionescu zis şi Nelu Frunză

au pus afişuri pe stâlpii de telegraf şi în câteva cofetării

nu seamănă cu el, e o fotografie mai veche de când avea treizecişiunpic

încă mai spera că va îmbătrâni frumos

cu o mână de femeie ghemuită în palma lui uriaşă de zidar

Nelu Ionescu nu a avut copii nici prieteni doar o umbră de mamă aşezată  pe un perete

la care se mai închina seara.

A dispărut Nelu Ionescu şi nimeni nu ştie unde e

nu l-a văzut nimeni de sâmbătă seara de fapt nu l-au văzut niciodată

poate doar Gina numai că Gina a murit acum trei ani

i-au găsit cămăşile furate ascunse într-o crăpătură din tavan…

Nelu a ridicat un castel pentru un om de afaceri şi acum respiră printre cărămizi

afară pe un stâlp flutură în vânt o mustaţă cenuşie.

Urmează staţia

Uneori metroul înghite oameni

le mestecă sufletul în bezna stomacului

la sfârşit când se aprinde lumina

le deşartă cochiliile pe peron.

Sub pământ grijile mele aleargă

totul e o goană spre următoarea staţie

tristeţea mea a coborât la Dristor

fericirea mă aşteaptă  la Gara de Nord

dar mi-am uitat bagajele ca de obicei.

Aş vrea să sun alarma, un buton mare roşu

dar unu îmi zice că-i bomboană şi renunţ.

Ieri s-a aruncat o femeie în faţa metroului

i-am simţit viaţa sub tălpi

m-a gâdilat prin pantofii noi

nu i-au găsit decât inima au ascuns-o în automat

acum poţi să comanzi o cartelă de unu călătorii spre moarte.

Impresiile fetei din lună în Gazeta SF

Pe la sfârşitul lui septembrie, Sagy mi-a propus să ţin o rubrică în Gazeta SF (http://fanzin.clubsf.ro/). M-am simţit onorată şi am acceptat. Astfel am scris despre proza din Revista de suspans (http://revistadesuspans.ro/), o revistă care m-a atras în mrejele ei, eu însămi fiind o împătimită a genului horror/fantasy. Mircea Pricăjan a reuşit să colecţioneze cele mai înfiorătoare scrieri de la colaboratori vechi şi noi, invitându-i pe cititori să se delecteze (sau înspăimânte, după caz) cu istorisiri desprinse din tărâmuri de coşmar.

Am avut ocazia să lecturez povestiri care îşi merită cu prisosinţă locul pe piedestalul suspansului. Aprecierile mele nu au urmat neapărat un anumit şablon critic. Am încropit la rândul meu mici “poveşti” inspirate din ce am citit.

În numărul 25 al Gazetei SF am adus în discuţie şi Revista de povestiri (http://www.revistadepovestiri.ro/), de care m-am înamorat la prima copertă (şi unde apare şi povestioara mea “Obsesia”, în nr.8). Iaca am trecut de la groază la joc şi hohoteli.

Le urez tuturor revistelor ca paginile lor să prindă aripi, zburând mereu în lumea visurilor noastre. Şi… sunt cu ochii pe voi :)

Despre numărul 1 al Revistei de suspans: 

Primul număr al Revistei de Suspans a sosit pe 1 octombrie şi a adus fiori, aventură, groază şi, desigur, mult, mult suspans. Editoriale, recenzii, interviuri, filme, poezie – sunt numai câteva din ingredientele de succes ce alcătuiesc paginile virtuale ale revistei. Mă voi opri însă la povestirile de la rubrica Proză.

 În Praf scânteietor şi filamente, aparţinându-i Dianei Alzner, suspansul se construieşte în jurul obsesiilor. Angela îşi ţine soţul sechestrat într-o ciupercărie, pe motiv că acesta este nebun de legat, în timp ce bărbatul este încredinţat că se confruntă cu un plan malefic de reducere a populaţiei. Psihoza cifrată a femeii, cauzată în aparenţă de povara unui soţ bolnav, atinge dimensiuni bizare, culminând cu aversiunea sufocantă faţă de un gândac mai mult sau mai puţin real. O lectură interesantă, care te aruncă în faţa întrebării: cine este nebunul?

Eugen Ovidiu Chirovici ne oferă un fragment din romanul său O amintire de la Paris, care mi-a stârnit interesul vizavi de profunzimile nebănuite ale psihicului uman. Autorul abordează subiectul hipnozei şi al percepţiei subiective a realităţii. Cu siguranţă un roman pe care mi-aş dori să îl parcurg.

Florin Irimia ne adresează o chemare Sus, într-o cameră de hotel, unde protagonistul se zbate între vis şi realitate, chinuit de o amintire căreia mai devreme sau mai târziu va trebui să îi facă faţă… sau să îi întoarcă spatele. O atmosferă de clar-obscur, în decorul căreia creşte teama confruntării cu “bau-bau-ul” din baie. Secretul pe care îl ascunde se înalţă treptat din negura subconştientului, ajungându-l din urmă.

În Scrum, A. R. Deleanu trasează cu luciditate şi dramatism apăsător portretul unui personaj dominat de obsesia focului. Ig (poate nu întâmplător ales acest nume, ducându-ne cu gândul la “ignis” – “foc” în latină) poartă pretutindeni după el amintirea tragică a exploziei în care s-a stins prietenul său. Casa în care locuieşte devine tot mai des scena unui spectacol grotesc de fum şi flăcări, care i se insinuează diabolic în minte. Psihoza personajului oscilează între confortul iubirii pentru Cami, soţia sa şi violenţa focului ce ameninţă să îi înghită pe amândoi.

Violeta Bălan îşi imaginează o lume în care criza mondială a creat schimbări dezastroase. Regiuni întregi din ţările lumii sunt vândute, iar teritoriile devin kreisse-re. Nici în România situaţia nu este prea roz, întrucât Club B a cumpărat Dobrogea pentru a salva ţara. Romanul său, din care putem citit doar un fragment, se numeşte Al 8-lea Kreisset.

Bogdan Onin este un bun povestitor. De la Moş Goangă şi Badea Rădescu aflăm o istorioară ce sfidează tărâmul realităţii, rămânând în acelaşi timp ancorată în el. Povestirea are alura unui mini-reportaj, în care autorul le ia “interviu” celor doi, un adevărat “cuplu de scenă”, după cum îi numeşte chiar el cu simpatie. Întâmplarea care le-a rămas întipărită în minte bătrânilor se petrece în timpul celui de-al doilea Război Mondial, când Moş Goangă se ocupa de întreţinerea cailor din unitate şi Badea Rădescu era căpitan. Am remarcat aerul de autenticitate bine impregnat în atmosfera de basm.

În Uluyan Taşlar – Pietrele care urlă de Alin Dărângă, protagonistul parcurge cu ochii minţii călătoria iniţiatică a profesorului său de latină, după ce îi citeşte manuscrisele şi află despre ruinele cetăţii Uluyan Taşlar. Deşi o figură atât de familiară lui, profesorul i se dezvăluie într-o nouă lumină pe cât de misterioasă, pe atât de tulburătoare.  Şi cum fiecare veche cetate îşi are secretele ei bine îngropate în cenuşa timpului, tânărul descoperă un lucru nebănuit despre cel pe care credea că îl cunoaşte. Alin Dărângă încântă prin stilul fluid, care alunecă printre cuvinte, sensibilizând şi creând lumi umbroase şi enigmatice.

Pe undele Istriei de Alexandra Nicuale am plutit într-o poveste care mă duce cu gândul la romanele bine-cunoscutului Stephen King. Aflat la prima vizită în casa logodnicei sale, un tânăr capătă o pasiune hipnotizantă pentru un radio vechi Istria. Pe măsură ce reparaţia obiectului îi ocupă tot mai mult timp, fata realizează cu stupoare că logodnicul ei şi-a găsit… o nouă iubită. Suspansul cunoaşte o gradare excelentă iar finalul are efectul-şoc scontat demn de Revista de suspans.

Phaedra este o poveste fascinantă, aparţinându-i Cătălinei Fometici, care ne-a obişnuit deja cu tematica de inspiraţie mitologică. De data aceasta, firul poveştii urmăreşte destinul tragic al Phaedrei, care s-a născut din unirea Pasiphei cu Taurul Sacru, Minos. Prinţul Theseus îi cere mâna de la regina Pasiphe, pentru a înăbuşi războiul dintre regatele lor. În ciuda oponenţei acesteaia, mâhnită de uciderea fiului său şi pierderea fiicei Ariadna – de care se face răspunzător Theseus – eroul reuşeşte să îşi impună voinţa în faţa tuturor. Pasiphe are însă un plan de răzbunare.  Phaedra te învăluie de la început într-de farmec desăvârşit, dovedind o sensibilitate aparte şi un lirism catifelat.

Nicolae Cornescian ne onorează cu prima parte a foiletonului Extreme. Ajuns în casa unde i se spune că locuiesc soţia şi fiica sa, protagonistul realizează că nu îşi aminteşte aproape nimic despre vechea sa existenţă. El revede locuri familiare ce par a-i oferi indicii importante, dar obscure despre identitatea-fantomă pe care a lăsat-o în urmă. Curând, realitatea se cufundă în mrejele unei noi dimensiuni a conştiinţei. Însufleţit de o chemare ce răzbate din paginile unei reviste, bărbatul este atras magnetic de o femeie misterioasă, care i se relevă din amintiri îndepărtate, dar vii. Autorul ne vorbeşte în limbajul viselor şi al timpului din afara timpului, ţesând lumi care se întrepătrund, se completează şi se resping totodată. Un stil diafan care m-a purtat pe aripile unei poveşti enigmatice. Aştept cu interes continuarea.

În Looking for a job, Radu Ilarion Munteanu satirizează conflictele generate de prezenţa rromilor în Europa, dar şi naţionalismul scoţian. Jeffrey se trezeşte urmărit de vigili, din rândul cărora face parte şi prietenul său Vasile. O aventură cu un final neaşteptat, istorisită într-o manieră comică şi dinamică.

În crâmpeiul pe care îl putem citi din Închipuire, Cristian Lisandru ne poartă într-un univers sumbru, unde magia nopţii se împleteşte cu vrăjile şi blestemele. Urmărim drumul sinuos al unei caleşti trase de licorni, în timp ce o copilă se zbate în chinurile unei boli smulse din braţele întunericului. Un drumeţ misterios se îndreaptă spre fată şi pruncul nou-născut. O prinţesă este promisă unui dragon, iar un flăcău curajos se luptă cu fiara pentru iubirea ei. Povestea este spusă, sau mai bine zis recitată într-un stil dinamic, precipitat, ca o fugă înspre necunoscut. Avem de-a face cu o proză lirică prin excelenţă.

Oare care este viaţa unei umbre? este întrebarea pe care ne-o adresează cu graţie Elena Potocean în Povestea umbrei. Scormonind în cotloanele întunecate ale existenţei, autoarea caută să surprindă intimitatea unui suflet damnat, împreună cu drumul parcurs de la carne la o rămăşiţă nostalgică de om. O poveste cu tentă filozofică, de o sensibilitate cuceritoare, în care personajul principal ni se confesează, vorbind, în aceleaşi timp ca pentru sine, într-un timp uitat de toţi. La sfârşitul incursiunii, vom afla, poate, că umbra sălăşluieşte în fiecare dintre noi, aşteptând cu jind o nouă invitaţie la lumină.

Am scris Secretul domnului Wally având în gând un personaj tragic, uşor ridicol şi umil, dar capabil de lucruri monstruoase. Nu degeaba se spune “Apele liniştite sunt adânci”. Domnul Wally îşi ţine secretul bine ascuns în pod. El primeşte o vizită total nedorită de la un copil agasant din vecini, care dă semne că ar şti despre ce e vorba dincolo de uşile închise. Începe jocul nervilor şi odată cu el, se derulează filmul amintirilor lui Wally, unde se conturează figura Silviei, femeia pentru care omuleţul scund şi chel a făcut o pasiune… mortală.

Un crâmpei de lumină de Lena Kart urmăreşte o întâmplare unde suspansul se simte la el acasă. În decorul unei atmosfere de ceaţă stufoasă, Caleb rememorează amintiri din copilărie, când copiii din vecini îl ocoleau, pârându-l pentru glumele morbide şi adresându-i porecle jignitoare. În prezent, bărbatul se încumetă să se aventureze la Gârla Mortului, un loc de temut, unde are parte de o surpriză la care nu s-ar fi aşteptat.

În Noaptea de la noapte, Nicolette Orghidan surprinde complexa lume interioară a unei femei condamnate să îşi petreacă timpul pe patul unui spital, în urma unui eveniment care nu-i îngăduie să-şi amintească ce i s-a întâmplat. Nu se poate exprima decât în frânturi de cuvinte, iar trupul îi este şi el prizonier al unei inerţii terifiante. Pentru că nu poate dormi, îşi umple clipele grele numărând stelele, singura oază de libertate pe care şi-o permite. Astfel, ea devine un observator pe alocuri cinic al propriei vieţi, în care converg chipurile familiare ale prietenilor şi profesionalismul sec al personalului din spital.

Îngeri sălbatici (I) de Aurelia Chircu se anunţă o poveste cu intrigi captivante, asemenea unui labirint unde îţi doreşti să te pierzi. Dorayan se află în biroul psihologului Leo, care încearcă să îl convingă pe tânărul cu personalitate disociată să renunţe la “dublul” său Florenţa. El este conectat telepatic la trările fratelui său Mariusz, putând chiar vizualiza situaţiile în care se găseşte acesta. Preşedintele unei companii dubioase, Mariuzs primeşte vizita a două “vânătoare” angajate să îl împiedice să ucidă pe cineva din cauza puterilor lui latente. Pe măsură ce noi secrete ies la iveală din negura conspiraţiilor, descoperim că fiecare personaj este, la rândul său, înger şi demon. Aventură, mister, puteri supranaturale – nu lipseşte niciun ingredient.

Raluca Băceanu ne provoacă să pătrundem în mrejele unui veritabil thriller poliţist, în Proprietarul, o continuare a “Misterelor de la 417 D” – se preconizează o serie incitantă.  Robert Stănescu, un fost detectiv care lucrează pe cont propriu, colaborează cu Raluca (autoarea intră cu succes în pielea propriului personaj) pentru a prinde un criminal sadic. Ea trebuie să se inflitreze într-o agenţie imobiliară unde simpaticul detectiv bănuieşte că poate da de urma omului căutat. Suspansul atinge cote maxime când Raluca realizează că se află chiar în casa criminalului, fără niciun ajutor. O proză care s-ar putea transforma foarte bine într-un film, sădind cu iscusinţă fiori pe şira spinării şi goluri în stomac.

Lady A. de Ioana Cătălina Dorojan este o poveste suavă care mă duce cu gândul la acordurile melancolice ale unui pian vechi dintr-un castel părăsit. Lady A., o tânără bogată şi sofisticată, îşi aşteaptă logodnicul plecat în război, păstrându-l aproape de ea prin scrisori. Comunicarea dintre cei doi se petrece doar în miezul cuvintelor aşternute pe hârtie, părând că autorii lor se află la câteva lumi distanţă. Când Eric îşi face apariţia asemenei unei umbre lângă fereastră, visul se apropie de sfârşit.

Karel Cispic zugrăveşte un frumos Zbor, de-a lungul căruia are loc metamorfoza personajului principal. Sergiu Miron este un pianist care se bucură de o carieră strălucitoare.      În ciuda admiraţiei pe care o trezeşte în critici, tânărul constată că nu a cunoscut niciodată cu adevărat fericirea. Întoarcerea la Paris, menită să-i limpezească sufletul, îl aduce în faţa unei întâlniri mistice cu o ghicitoare pe nume Lola. Când pianistul suferă un accident de maşină, cuvintele femeii – o adevărată revelaţie mascată – încep să îl bântuie: “Vulturii nu cad niciodată”. Şi totuşi Sergiu cade, ajungând într-un spital de psihiatrie, înrobit de obsesia că nu mai poate cânta. Dar se ridică, într-un final, cum fac toţi vulturii.

Străinul (I) lui James R. Blaise, amintind de “Faust”, ne spune povestea unui suflet damnat. Drumul de la om la demon este descris prin prisma unor profunde meditaţii fiosofice care ne poartă subtil la graniţa dintre viaţă şi moarte şi până dincolo de nefiinţă. Un fost agricultor cu o soţie frumoasă, protagonistul ne vorbeşte din universul umbrelor, mărturisind că şi-a pierdut sufletul în urma unui joc de table cu un străin enigmatic. Acum, el este acela care fură sufletele altora în schimbul îndeplinirii dorinţelor cu care muritorii vin la el. Ceva se schimbă însă când îl cunoaşte pe Neal Mcintyre, un băieţel sărac şi invalid din Kansas. Aştept cu nerăbdare continuarea.

Obsesie codificată de Andra Pavel se centrează pe misiunea periculoasă pe care şi-o asumă Crina, aflată pe urmele asasinului Thomas, pe care îl suspectează că l-a omorât pe Matei, un prieten bun de-al ei. Cei doi amanţi se adâncesc fiecare într-un joc periculos. Crina este preocupată obsesiv de descifrarea unor coduri secrete care i-ar putea aduce rezolvarea cazului,  în timp ce Thomas cade în capcana iubirii.

Raniţa de soldat de Mihai Hafia Traistă este o poveste spusă parcă la gura sobei. Andrei al lui Frunză poposeşte sub deal, apăsat tot mai mult de greutatea raniţei din spate, dar şi a ploii care nu mai conteneşte. Astfel îşi aminteşte cum a cosit două zile lazul lui Ştefan Pătrovai în schimbul raniţei, un obiect preţios pe care bătrânul îl are din Armata Roşie. După o săptămână, moş Pătrovai se răzgândeşte şi îi cere înapoi raniţa. În prezent, Andrei al lui Frunză îşi continuă drumul şi trecând prin cimitir, descoperă că a fost protagonistul unei întâmplări fabuloase.

În Scurtă întâlnire, Liviu Radu aduce faţă în faţă două personaje aparent opuse: o fetiţă fugită de acasă şi un prădător cu gânduri necurate. Locul? Un supermarket unde bărbatul îşi ocheşte victima, începându-şi jocul malefic, mascat de o inocenţă ludică. Replicile sincere şi naive ale fetei ne fac să tresărim cu groază, aşteptând ca din clipă în clipă să cadă cortina, urmând ca atacatorul să-şi ducă la îndeplinire odiosul plan. Numai că socoteala de-acasă nu se potriveşte mereu cu cea din târg. O poveste curajoasă cu un final greu de anticipat, abordând un subiect căruia puţini scriitori au curajul să îi facă loc în paginile lor.

 http://fanzin.clubsf.ro/2012/10/impresiile-fetei-din-luna/

Despre numărul 2:
: http://fanzin.clubsf.ro/2012/11/impresiile-fetei-din-luna-rs-2/
Despre numărul 3:
http://fanzin.clubsf.ro/2012/12/impresii-rs-3/
Despre numărul 4:
http://fanzin.clubsf.ro/2013/01/impresii-rs-4/
Despre numărul 5:
http://fanzin.clubsf.ro/2013/01/impresii-rs-5/

Incubatorul de condeie 2012 – sau cum am aflat că am câştigat la secţiunea poezie

Am trecut pragul lui 2013 lăsând puţin la naftalină blogul. Am primit de curând un wake-up call de la madam Intuiţie, aşa că m-am reîntors la el cu această postare.

Sfârşitul apocalipticului 2012 mi-a adus poate cel mai frumos cadou dintr-un an de altfel destul de trist pentru mine. M-am apropiat mai mult de visul meu din copilărie, câştigând concursul de debut literar Incubatorul de condeie la secţiunea poezie. Al doilea premiu pe care l-am primit a fost “Best of” şi a constat în 5 cărţi pe care abia aştept să le citesc. Dar cred că cel mai frumos cadou a fost să îmi văd trei dintre poeme în Antologia IDC. :)

 Recunosc că nu mă aşteptam, în ciuda cuvintelor încurajatoare şi laudative pe care le-am primit de-a lungul timpului vizavi de scrierile mele. Dar deh, pesimismul tipic a dat mereu din cap dezaprobator murmurând un: “nu e de ajuns de bine”. În cele din urmă, am primit o frumoasă confirmare a faptului că trebuie să merg mai departe pe drumul scrisului.

Mi-am călcat pe teama de a vorbi în public şi am păşit în faţa unor oameni deosebiţi pe 23 noiembrie, în Energiea Pub. Cred că a fost prima dată când am ţinut în mâini un microfon şi am dat un speech. (sau mă rog, am încercat să dau un speech…) N-o să uit curând uşa care mi s-a deschis fără scârţâieli, cu un sunet melodios, invitându-mă să intru într-o lume la care am aspirat demult.