Cartea cu himere – 19 maeștri ai prozei fantastice (recenzie)

 „Cartea cu himere – 19 maeștri ai prozei fantastice” este o colecție valoroasă de nuvele și povestiri fantasy/horror/realism magic selectate de Diana Crupenschi. 

M-am bucurat să descopăr autori și povestiri inedite pe care nu le voi uita prea curând.

Am râs copios la „Nasul” lui Gogol, dar și la „Micromegas”-ul lui Voltaire. M-au trecut fiori descoperind-o pe „Vera”lui Villiers (absolut superbă scriere gotică, delicată ca un fluture...al morții) și pe diabolica „Venus din Ille” (Mérimée) – statuia ucigașă.

M-am delectat cu macabrul poetic al lui Poe din „Masca Morții Roșii”, i-am mai dat o șansă „Metamorfozei” lui Kafka.

Pe „Moș Ene” (Sandman) îl știam, ca și „Partenerul de dans” al lui Jerome K. Jerome - alte proze bune.

 Surpriza cea mai mare a fost „Funigeii” lui Cortázar, prima povestire a acestui autor care mi-a plăcut (am mai avut tentative eșuate cu el).

Povestea unui NAS cu personalitate (Gogol)

sursă: moonshakebooks.com

Nasul care și-a luat nasul la purtare...dar și-a găsit până la urmă nașul? :))) Genială nuvela asta cu iz suprarealist. De mult nu am mai râs efectiv citind literatură. Nu mulți scriitori, mai ales din secolele trecute, reușesc să aibă efectul ăsta asupra mea. Îmi place umorul absurd care are ceva rădăcini și în realitate.

Deși nu cunosc prea multe despre politică în general și despre lumea contemporană lui Gogol, ideea principală răsare oricum dintre rândurile acestei nuvele - dorința superficială de statut social ca unică marcă a valorii unui om. Gogol ne povestește într-o manieră savuroasă despre cum haina și titlurile NU îl fac pe om... Faptul că a ales nasul ca protagonist al istoriei absurde mă duce cu gândul la imaginea unui individ cu nasul pe sus, arogant și obsedat de propria importanță.

  Metamorfoza lui Kafka – un gândac-fost-funcționar și o familie foarte toxică

Una din cele mai înnegurate lecturi citite vreodată... Inițial când m-am apucat de nuvela asta acum niște ani, nu m-a prins deloc, poate și pentru că mi-a fost greu să o diger. I-am dat o șansă recent și nu am regretat, decât puțin :)))

E genială. Kafka te îmbie cu umor negru înfășurat într-o îmbietoare felie de absurd încă de la primul rând, ca mai apoi să te țină în suspans și pe parcurs să te bage în depresie total.

O poveste tristă (și presărată cu unele detalii scabroase) despre dezumanizare - o dată din perspectiva care l-a obsedat pe Kafka, a funcționarului copleșit de responsbailități și pierdut într-o „corporație” care tratează oamenii ca niște...insecte. A doua oară din perspectiva unei familii care se raportează la el ca la o sursă de venit. Odată ce Gregor nu mai poate produce bani, devine o povară, un gândac (la propriu) zăvorât în propria cameră. Atmosfera claustrantă nu e pentru cititorii „slabi de înger” (și eu mă număr uneori printre ei, depinde de metamorfoza mea sufletească).

„Funigeii” lui Cortázar – fotografia unui secret

Am înțeles că a inspirat filmul "Blow up" (am auzit de el, nu l-am văzut). O scriere scurtă, dar "încărcată", o fascinantă pendulare între perspective - artă/artist, realitate/închipuire, narațiune la persoana I și narațiune la persoana a treia... 

O fotografie care surprinde o tragedie în desfășurare? Un secret voluptos, un tabu ferit de privirile curioșilor și totuși expus lor? Sau poate doar o interpretare eronată și fantezistă...Fotograful devine obsedat de acest cadru din care iese și intră făcând "zoom out" amintirilor sale, adăugând și scăzând detalii, intervenind în povestea celor două personaje imortalizate în fotografie ca un regizor, ca un salvator, poate ca un personaj secundar.

Micromegas – hazul lui Voltaire

Absolut genial! Am râs cu voce tare. Uneori nu-mi vine să cred... Țin în mână cărți al căror conținut a fost conceput în urmă cu sute de ani...Sunt adevărate documente istorice, iar această povestire SF cu tentă filosofică scrisă în secolul al XVII-lea demonstrează din plin o istețimie vie, un umor excelent și o neașteptată și „avangardistă” originalitate. Ar fi putut foarte bine să fie scrisă în secolul XXI.

Oamenii... ego-uri mari, minți... mici – cel puțin în ochii (la propriu) celor doi călători intergalactici de dimensiuni gigantice care au „onoarea” de a schimba idei cu câțiva dintre ei. :) La rândul lor, înțelepții de pe alte planete dovedesc, în mod ironic, o la fel de mare aroganță și un ego gargantuesc.

Masca Roșie – extazul morții și voluptatea ignoranței

Prospero este un prinț cu o lipsă acută de empatie pentru semenii lui care cad ca muștele secerați de „moartea roșie” și posedând un gust aparte pentru lux și petreceri a la „Eyes Wide Shut” varianta vintage. Prințul se retrage într-o mănăstire fortificată, în compania selectă a o mie de curteni cu aceeași ignorață față de epidemia de afară și mari amatori de voie bună.

Cu ocazia balului mascat organizat de  Prospero, m-am delectat și eu, în calitate de musafir invizibil, plimbându-mă prin cele șapte săli de culori diferite (albastru, purpuriu, verde, portocaliu, alb, violet, negru) unde se desfășoară sompuoasa petrecere imaginată de Edgar Allan Poe.  Ultima sală, de culoarea abanosului, având ferestre roșii, este evitată de oaspeți în care trezește fiori neînțeleși. Un vechi orologiu reamintește sumbru de trecerea timpului și de inevitabilitatea Morții.

sursă: scalar.usc.edu

În punctul culminant al povestirii, la miezul nopții, își face apariția un individ bizar, înalt și slab, cu chipul acoperit de o mască cadaverică și hainele purtând pecetea înspăimântătoare a unor pete de sânge (semne aparente ale bolii necruțătoare). Prospero și oaspeții săi vor avea parte de o mare supriză încercând să afle identitatea din spatele măștii...

Superb zugrăvite atmosfera de mister și teroare, dar și periplul oniric pe coridoarele aparent nesfârșite ale palatului. Simbolismul morții cu implicațiile sale umane și filosofice face deliciul acestei povestiri macabre.

                         **** 

În prezent „Cartea cu himere”, apăruta în colecția Cotidianul (ed. Univers), se mai găsește la anticariate.

Tue, uriașul de gheață al Anei Alfianu

 Superbă, la fel ca și "Val și Cetatea Sufletelor"💚🌊Ana Alfianu nu este doar o povestitoare înzestrată, ci și o ilustratoare talentată. Își ilustrează propriile cărți - ce poate fi mai frumos pentru un autor-artist?

"Tue, uriașul de gheață" este un 12+ din punctul meu de vedere. Multe cărți așa-zis pentru copii nu sunt încadrate deloc corespunzător nici de către marile edituri...

Aceasta este și o poveste mai curând pentru adulți și pentru copiii mai mari sau care au maturitatea necesară unei înțelegeri filosofice și chiar spirituale pe teme precum singurătatea, apartenența la un grup, comunicarea de dincolo de cuvinte, credință versus separare, etc.

Este o carte micuță, dar extrem de profundă, poetică și care pe deasupra conține și câteva scene mai violente (sincer nu sunt deloc fană, dar am trecut cu vederea).

Tue nu poate trăi fără oamenii care îi "alimentează" inima (e singurul uriaș de gheață care posedă o inimă) hibernând în galeriile sale și fără solul care îi vorbește limba ciudată doar pe parcursul misiunii sale de a-i comunica ce se petrece pe insulă. Când misiunea solului se încheie, aceasta îi predă ștafeta succesorului său, uitând limba magică a uriașului Tue, care se transferă celuilalt. Vechiul sol redevine un simplu om.

O mai avem pe singuratica Miranda, al cărei unic prieten, tâmplarul Calder, îi meșterește capete de lemn pentru unicii ei prieteni, păpușile din dulap. Odată cu apariția duhului rău Zarar Zimrig, liniștea uriașului Tue și a locuitorilor de care este atât de legat are de suferit.

O poveste în care fantasticul și realismul magic se împletesc într-un dans acvatic de excepție.

Grădina fermecată (vol 1 din „Familia Waverley”)

 Un mix de sensibilitate, magie și scene poetice superbe și clișee telenovelistice, personaje lipsite de substanță (chiar agasante pe alocuri) și stângăcii. Am anticipat un „film Hallmark” pe hârtie (resimțeam nevoia unei atmosfere cozy). Inițial cartea (semnată de Sarah Addison Allen) m-a surprins în sens pozitiv depășindu-mi așteptările, însă pe parcurs m-a plictisit, sâcâit sau dezamăgit pe alocuri deși nu și-a pierdut întrutotul farmecul.

Mi-au plăcut Claire, Evanelle și Bay. Genială ideea cu oferitul obiectelor „random” care ajung să aibă o însemnătate mare în viața celor care le primesc de la Evanelle. Bătrâna nu prevede propriu-zis viitorul, ci doar are o intuiție intensă că anumite lucruri trebuie să ajungă la anumiți oameni. Viețile acestora se schimbă, de regulă, la 180 de grade în urma acceptării darului aparent fără sens.

Tyler e destul de lispit de mister și substanță. E un soi de artist macho cu replici penibile de agățat. Scenele de dragoste, în schimb, mi-au plăcut, purtând amprenta magiei din familia Waverley, una aflată în veșnică legătura cu natura și plantele.

Fred e relativ lispit de contur. Drama lui nu are destulă forță să se remarce sau să emoționeze. Este, ce-i drept, și o carte micuță cu numeroase povești secundare...

Aș fi vrut să fie dezvoltate mult mai mult poveștile femeilor vrăjitoare, ale înzestrărilor lor, să avem o perspectivă mai amplă și clară asupra relației lor cu magia și cu locuința care răspunde emoțiilor lor (scenele alea sunt printre preferatele mele), precum și asupra istoriei pomului psihopat care arată viiorul – de cele mai multe ori ce vezi îți creează o traumă majoră dar deh, el te „iubește”, vezi doamne... Pe bune, nu înțeleg de ce femeile alea nu îl taie. Eu zic că ar face tuturor un bine.

Sydney are și ea niște puteri magice, dar care sunt prezentate mult prea superficial. Alt personaj după care nu m-am omorât. Fostă escroacă (nu am emaptie pentru hoți, sorry), a trăit cu bărbați periculoși, în prezent și-a regăsit fericirea înapoi acăsică.

Avem și niște personaje obsedate de sex și foarte puerile (vezi Emma, veșnica adolescentă răzbunătoare) și în general autoarea pare să încerce să își facă personajele interesante prin prisma apetitului lor sexual (cringy așa treaba asta). O forțare de notă dintr-o nesiguranță de sine ca scriitoare, cam așa am resimțit acest aspect. Overcompensating, cum se spune în engleză... Și chiar nu are de ce, e talentată, dar alternanța asta între proză bună și telenovelă îmi arată că ea nu se percepe așa (just a feeling).

Foarte frumoasă scena în care visul lui Bay devine realitate – de-a dreptul magică. :)

Deși o recomand, datorită minusurilor, nu am curiozitatea de a citi și al doilea volum.

3 steluțe pe Goodreads

Când cerul a coborât pe pământ și bătrânii au redevenit tineri

      L-am descoperit abia recent pe Ștefan Mitroi printr-un basm publicat cam pe când mă nășteam eu. Astfel am ajuns să citesc și alte cărți de-ale autorului teleormănean. În ciuda repertoriului oarecum repetitiv (dar splendid), a devenit unul din autorii mei preferați de pe meleagurile noastre. Se distinge de departe ca stil și mă unge pe suflet cu realismul său magic având adânci rădăcini folclorice.

Pictură: Ștefan Câlția

 Ștefan Mitroi este un mare nostalgic și un scriitor boem, posedând, dincolo de spiritul său ludic, o tulburătoare și frumoasă tristețe. Se întoarce veșnic la protagoniștii trecutului său, la satul unde a copilărit – acolo sădește din semințe de imaginație efervescentă, cum nu am mai întâlnit în proza de pe la noi, povești și personaje dintre cele mai neobișnuite. Inversează anotimpurile, dă timpul înapoi, îi preschimbă pe morți în vii și pe bătrâni în tineri, se joacă exact ca un copil care pictează cu slove și răstălmăcește și deformează realitatea, înlocuind-o cu tot soiul de imposibilități poetice. 

Deși în general nu agreez proza rurală, o ador pe cea a domnului Mitroi, cu fabulosul său, cu atât mai mult cu cât bunica mea a copilărit la sat (Dioști) și în prezent trece prin clipe foarte grele... Astfel că l-am întâlnit pe scriitorul teleormănean la timpul potrivit...un timp al rememorării, al reconstiturii pașilor presărați fantomatic pe drumuri pierdute, al familiei-arbore cu toate ramurile sale de care anină frământări și năzuințe secrete.

Mai jos mă voi referi la patru dintre cărțile lui Ștefan Mitroi:

Jocuri de nenoroc

Preferata mea! În „Jocuri de nenoroc”, Ștefan Mitroi țese povești-vis din fire de lună și lumină, apoi le trece prin sita morții și a renașterii cu grația unui magician. 

O micuță capodoperă literară cusută cu ață de culoarea curcubeului, o grămăjoară de texte-bijuterie de o sensibilitate cu totul și cu totul aparte. Avem de-a face cu o proză poetică presărată cu elemente de fabulos și oniric, una care ți se înfășoară în jurul sufletului ca o icoană prin care privești îngerii zburând (și uneori bând țuică).

Pierderea celor de mult duși doare și acum, însă doare mai puțin când ești zeul propriului univers literar și stăpânul existenței tuturor celor care dăinuie în amintirile tale. Ștefan Mitroi își reconstruiește părinții, buncii și vecinii din bucăți de amintire, țărână și zăpadă de odinioară.

Neobișnuitul umblă fără nicio jenă prin viața sătenilor din copilăria autorului, inversând trecerea timpului, jonglând cu nașterea și moartea pe-nserate, făcând oamenii să meargă prin cer și să doarmă sprijiniți de osia Carului Mare, împletind natura și omul într-o tapiserie delicată, reînviind bunici, făcând părinți să dispară, cusând războaie (cu ace și arme), și aducându-l pe Dumnezeu însuși în podul casei.

Naratorul se joacă de-a moartea și nu câștigă aproape niciodată – decât în vis. Se visează copil, bătrân, copac, pământ, iarbă...

⭐⭐⭐⭐⭐(5 steluțe pe Goodreads)

De ce nu ruginesc peștii

O scurtă antologie de povestiri prea puțin cunoscute din păcate, selectate din volume de proză scurte mai vechi. Splendidul realism magic al lui Ștefan Mitroi este o rara avis în literatura română. Mltă maculatură publicată în zilele noastre și totuși mai găsesc uneori câte o bijuterie, cum este și această carte.

Am o problemă mare cu violența împotriva animalelor care mai apare uneori în scrierile autorului (există și personaje vânători, etc), prefer să nu detaliez, însă per total aceste povestiri, ca și celelalte cărți de Ștefan Mitroi pe care le-am citit, sunt o adevărată comoară, un balsam pentru suflet, de o sensibilitate cum rareori mi-a fost dat să întâlnesc.

În universul neobișnuit din aceste texte, totul este posibil - o uriașă pasăre multicoloră apare în mod misterios pe acoperișul unei case, un bărbat descoperă o lume în oglindă pe fundul unei fântâni, un tren fantomă adăpostește în fiecare compartiment o mamă și fiul ei soldat care doarme (o pauză de la război), în locul sufrageriei unui vecin apare un lac binecunoscut, câțiva soldați se instalează într-un hotel părăsit la finalul războiului, o (h)aralie bizară ia pe sus casele din sat rând pe rând, o noapte se prelungește neașteptat de mult și un bărbat obsedat de un fost munte urcă la cer pe stâncile sale invizibile.

Nu am menționat toate povestirile, dar vă puteți face o idee. :)

Voi reveni cu siguranță la acest volum absolut MAGIC.

⭐⭐⭐⭐(4 steluțe pe Goodreads)

Goarna lui Tuturuz

Un roman foarte sensibil, sub semnul aceluiași superb realism magic de inspirație folclorică întâlnit în majoritatea scrierilor lui Ștefan Mitroi și care mie una îmi place enorm. I-au lipsit niște ingrediente ca să fie „complet” (pe alocuri aduce cu o pictură naivă în proză), însă m-a emoționat nespus călătoria caselor (împreună cu atelierul de tâmplărie, clopotnița și un cocoș de vânt din tablă) din satul natal până la București, în căutarea ultimilor oameni care le-au locuit... O nostalgie aproape dureroasă răzbate din fiecare cuvânt al acestei cărți scrise cu penița înmuiată în amintiri și dor.

Viața secretă a obiectelor, antropomorfizarea sau personificarea lor m-a atras dintotdeuna ca subiect de film/carte, de aceea am întins mâna ca un magnet către acest roman, dar și pentru că sunt deja familiarizată cu farmecul poveștilor țesute de autorul teleormănean.

În „Goarna lui Tuturuz”, o măgură ia forma unui uriaș gânditor pe care prinde rădăcini, casă cu casă, un întreg sătuc. Cu timpul, oamenii care îl locuiesc se împuținează, până ce casele rămân părăsite (alt subiect de interes pentru lumea mea emoțională). Cimitirul are și el ceva de spus pe tema asta, dar și în alte privințe – m-au amuzat unele din dialogurile mormintelor mofluze. Sfinții trăiesc și ei printre săteni (ieșind și reintrând în icoane), iar unul din ei, un fost tânăr deloc înzestrat intelectual, rămâne să vegheze călătoria caselor stinghere pe post de sfânt cu reședința în turla bisericii (care biserică decide să stea pe loc, însă le transmite caselor mesaje pe calea gândurilor).

Pe măsură ce casele și clopotnița înaintează pe drumuri înzăpezite – au ales să plece iarna, prin nămeți înalți, ca să nu fie văzute – aflăm poveștile vechilor oameni, actualmente locatari ai cimitirului abandonat și el. Unele mi-au plăcut mai mult decât altele, iar câteva deloc (implică vânătoarea sau animale chinuite...offf, aici am eu o mare problemă, cam lipsește respectul față de animale).

Magia și imposibilul se nasc adesea în sânul banalului – astfel, unui tâmplar rămas fără un picior își construiește unul din cireș, iar pomul continuă să crească ulterior din mormântul omului; sfântul din turlă se îndrăgostește de umbra unei păsări, iar cerul dispare temporar într-o fântână. Se petrec și alte ciudățenii frumoase, dar vă las pe voi să le descoperiți.

Finalul e superb.

⭐⭐⭐( 3,5 steluțe pe Goodreads)

Pisica surdomută și alte unsprezece povestiri

      Trei povestiri superbe din acest volum:

* Bâlciul - unde un acrobat merge pe rufele puse la uscat și o femeie se căsătorește cu un bărbat cu cap de porc

* Alb - unde ninge cu grâu

* Ziua recoltei - unde filmele proiectate pe un cearșaf mai că nu devin realitate (și o femeie din sat îl caută pe Florin Piersic alias Șapte Cai pe la casele vecinelor mai focoase)

      Două povestiri frumoase:

* Ararat - unde cenușa părinților călătorește spre țara de origine

* Pisica surdomută - unde moartea mamei capătă dimensiunea unei pisici atașate de casa unde a locuit

Restul povestirilor nu au fost pe gustul meu și datorită trigger-ului meu cu animalele chinuite/nerespectate... Mai avem și o duduie care se laudă că răposatul a bătut-o și a iubit-o.

Dincolo de abrutizarea rurală surprinsă în acest volum presărat, de altfel, cu multă poezie și zugrăvit în anunațe fabuloase și suprarealiste, este, per total, carte sensibilă pe care o recomand.

⭐⭐⭐(3 steluțe pe Goodreads)

MAGNUS - băiat, bărbat, ursuleț de pluș, destin fragmentat

 Tulburător de frumoasă carte! M-a sfărâmat într-o mie de fragmente de suflet, emoție, gând, memorie... În general fug mâncând pământul de romane pe tema nazismului /războiului pentru că mă încarcă prea mult, dar Sylvie Germain e un geniu, iar cartea asta e o CAPODOPERĂ care valsează de-a lungul a doar 200 de pagini de proză poetică, vignette, citate, poezii, ecouri filofozice,  construind o poveste pe cât de tristă, pe atât de înnebunitor de fascinantă, țesută din  magnifice imagini vizuale de un farmec diafan și dureros totodată... o simfonie a morții murmurată pe ritmul vieții veșnic roditoare de renașteri sufletești.

Ce să mai, nu am rezistat chemării și am pătruns în universul acestei cărți, știind că mă va face praf și pulbere emoțional... Am pășit în lumea violet-portocaliu-roșiatică a lui Magnus – băiat, bărbat, ursuleț de pluș, în căutarea identității furate, crescut de o familie de adepți ai nazismului și apoi de rudele acestora care nu le împărtășesc deloc convingerile, călătorind și schimbând țări, orașe, identități, femei, locuințe... iubind, urând, tăcând, observând, încercând să-și amintească...un NUME, o mamă. 

Iar eu am stat în umbră și i-am urmărit parcursul, necuvintele, periplurile, mai exclamând cu voce tare un: „Ce-mi faci, femeie? (=autoarea cărții), mai vărsând o lacrimă.

Cine este Magnus, misteriosul nume inscripționat pe baticul de bumbac de la gâtul ursulețului jerpelit, cu ochi chihlimbarii, care pare a fi fost singurul martor la o tragedie de mult îngropată în cenușa vremii? Va reuși bărbatul să afle răspunsul și să facă pace cu trecutul?

p.s.1 mi-am subliniat zeci de pasaje din carte, voi reveni cu câteva citate măcar

p.s.2 în general nu semnalez greșeli observate prin cărți, nu le acord o mare atenție, însă ediția în română are destul de multicele, lipsesc și unele cuvinte/litere. Poate se va reedita având și o va lua la puricat un corector.

5 steluțe pe Goodreads

„Păpușa de porțelan” - un suflet ciobit și o călătorie spre maturitate...

 Cartea asta m-a emoționat până în străfundurile sufletului... cam cum a făcut-o și filmul „Stand By Me”, și a intrat în topul preferatelor mele. Mi-a atins un punct nevralgic („pierderea” copilăriei sub povara maturității) și chiar am vărsat câteva lacrimi către final, ceea ce foarte rar mi se întâmplă cu o carte. Un coming-of-age straniu și extrem de sensibil cum nu am mai citit până acum, poate cu excepția superbului „Vin de păpădie” de Ray Bradbury.

Am ezitat înainte să o cumpăr (și nu doar pentru că bugetul mi-e subțire), temându-mă că o s-o dea în chestii penibile de tipul „Chucky”. Nici gând!! În ciuda elementului de supranatural (ambiguu și el într-o oarecare măsură), „Păpușa de porțelan” de Holly Black își păstrează până la ultima pagină grația, inocența și sensibilitatea cu parfum de copilărie pârguită, peste care se lasă catifeaua grea a următoarei vârste.

Mi-a dat fiori pe ici, pe colo, suspansul este excelent țesut de-a lungul peripețiilor, iar către final am citit în slow-motion, cu sufletul la gură, abia respirând.

Îmi găsesc cu greu cuvintele ca să vorbesc despre cartea asta... aproape că nu pot, nu îndrăznesc... de parcă i-aș spulbera farmecul. Deocamdată voi mi spune doar atât – dacă visați la o aventură inițiatică și misterioasă ai cărei protagoniști sunt trei copii de 12 ani cărora încă le mai place să se joace cu figurine și care se îmbarcă într-o ultimă „misiune” (de a salva sufletul unei fetițe ucise și transformate într-o păpușă de porțelan), atunci ar putea fi o carte pentru voi.

⭐⭐⭐⭐⭐(5 steluțe pe Goodreads)

Prăvăliile de scorțișoară și Sanatoriul sub semnul clepsidrei (impresii)

Câte nuanțe de Întuneric există? În câte ființe și lucruri se poate metamorfoza un Tată? Prin câte faceri și desfaceri ale Timpului se poate strecura o conștiință umană care se dezice de orice regulă a realității?

Aceste povestiri și nuvele, singurele pe care Bruno Schulz a apucat să le scrie înainte de a fi ucis cu sânge rece de un nazist, sunt fabricate din țesături scriitoricești de calitate incontestabilă, de culoarea catifelei negre... Deși s-a inspirat de la Kafka și poate și de la alții, stilul lui Schulz posedă o trăsătură transcedentală aparte. Unii l-ar numi pompos. Eu l-aș numi mai degrabă încărcat, minunat de dureros și metafizic. Nu se citește lin, între două mese, asta e cert. Poți fi un cititor rapid și totuși să nu reușești să-l guști pe Schulz decât dacă zăbovești pe fiecare pagină asemeni unui călător nomad fără țintă, adulmecând fiecare propoziție și îngăduindu-i să se decanteze în pivnița gândurilor tale cu răbdare.

Bruno a fost un erudit, un artist ciudățel, un profesor timid de care se făcea haz. Din erudiția sa a strecurat și în aceste scrieri. Am stat cu dicționarul lângă mine în timp ce îi navigam universurile sordide și fabuloase, însă nu am simțit nicio clipă că s-a vrut intenționat a fi obscur sau inaccesibil. Bruno a fost un tip complicat, chinuit de angoase existențiale cărora nu le putea da decât o formă șerpuitoare și alambicată, aproape labirintică.

În „Prăvăliile de scorțișoară” și „Sanatoriul sub semnul clepsidrei”, autorul polonez a luat crâmpeie din viața reală, amintiri dominate de figura tatălui (și adiacent de alți membri ai familiei și comunității sale) și le-a preschimbat în adevărate lumi fantastice, unde grotescul dansează cu erotismul într-un vals atemporal; unde obiectele prind viață în acordurile unei simfonii infernale a vieții nevăzute și unde un tată poate muri și învia de neumărate ori (asta când nu se preschimbă în păsări sau gândaci).

Povestirile astea au atins niște corzi teribil de sensibile în mine (temeri, traume, chestii, socoteli) și sincer pentru o recenzie care să le facă realmente cinste mi-ar trebui zeci de pagini.

Printre prăvăliile de scorțișoară (este și titlul uneia din povestirile mele preferate) se strecoară, ca o damă a nopții eterne, poezia mizeriei – din ea se multiplică brațe, ochi și urechi la nesfârșit. Cu ajutorul lor naratorul își extrage nectarul inspirației.

Schulz este complicat fără să fie pretențios. Este extrem de senzual fără niciun iz de vulgaritate. Numeroase referiri la fecunditatea vieții, a nopții și a altor elemente din microuniversurile sale generează stări antagonistice – moartea și dragostea fac parte din același totem al existenței plurivalente în care plutesc, pier, renasc și visează personajele sale ciudate. În aceste locuri invizibile, dar cât se poate de insinuante, frumusețea unei femei de stradă constă în defectele ei adorabile – o buză de iepure, o privire „încrucișată”. Stofele din prăvălia tatălui sunt vii și se preschimbă în munți, văi și alte peisaje. Regnul animal și regnul uman se îngemănează în mod suspect (dar asta nu deranjează pe nimeni). Mătușa Perazja se metamorfozează (în urma unei crize de nervi) într-o coajă de cenușă, iar străzile își schimbă total forma și dimensiunea (unele dispar cu totul) astfel încât e greu să-ți găsești drumul înapoi acasă.

Deși nu te-ai aștepta, Schulz are umor – unul negru, subtil, un soi de ironie la adresa instabilității și a bizareriei propriului univers literar.

„Poate fi ceva mai trist decât decât un om metamorfozat într-un furtun de clismă? Ce dezamăgire pentru părinți, ce confuzie a sentimentelor, ce spulberare a speranțelor puse într-un tânăr promițător!”

Apropo, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva Edward Casey s-a inspirat de la Schulz pentru trilogia sa „Iremonger”.

***Câteva citate (o miiiiiiică parte dintr-o multitudine de pasaje preferate):***

„Dormea așa până aproape de amiază, în timp ce pernele se aranjau într-un șes întins, alb și neted, pe care rătăcea acum în somnul lui mai liniștit. (...) Domnul Karol căsca de-i pocneau fălcile, scoțând din genunea trupului său rămășițele zilei precedente.”

„Oricine știe că într-un șir de ani normali, obișnuiți, timpul excentric zămislește uneori din pântecul său alți ani, ani deosebiți, denaturați, cărora într-o bună zi o să le crească – ca un al șaselea deget la mână – o a treisprezecea lună, falsă.”

„Polda și Paulina, cele două croitorese, se făceau comode acolo cu recuzita meseriei lor. Purtată pe brațele lor, în cameră intra o doamnă tăcută, o damă din câlți și din pânză, cu o bilă neagră de lemn în loc de cap. Instalată în colțul camerei, doamna aceea mută devenea stăpâna încăperii”.

„Una dintre curiozitățile acestui cartier sunt birjele fără vizitii care gonesc singure pe străzi. Nu e ca și cum nu ar exista birjari, dar, amestecați în mulțime și preocupați de numeroase alte treburi, nu se sinchisesc de birjele lor”.

„Acolo ședea tata, într-o colivie de păsări, cocoțat pe un taburet înalt, iar porumbarele registrelor foșneau din vrafurile de hârtii și toate cuiburile și scorburile erau pline de ciripitul cifrelor”.

„Acolo, în pădurile de grinzi afumate ale podurilor și acoperișurilor, întunericul începuse să se strice și să fermenteze sălbatic. Acolo începuseră să se întrunească seismurile negre ale oalelor, manifestațiile guralive și zadarnice, bolboroselile sticlelor, gâlgâiturile damigenelor și bidoanelor. Până când, într-o noapte, falangele de oale și sticle umplură spațiul până sub șindrile și se revărsară în formațiune compactă asupra orașului”.

⭐⭐⭐⭐(4 steluțe pe Goodreads)

Circul Mirandus - chemarea unui miracol promis...

 *𝒔𝒆 𝒂𝒖𝒅𝒆 𝒐 𝒎𝒖𝒛𝒊𝒄𝒂̆  𝒎𝒊𝒔𝒕𝒆𝒓𝒊𝒐𝒂𝒔𝒂̆ 𝒅𝒆 𝒄𝒊𝒓𝒄 𝒅𝒊𝒏 𝒅𝒆𝒑𝒂̆𝒓𝒕𝒂𝒓𝒆* 

Absolut superbă cartea asta! Mi-a adus aminte întrucâtva de „Circul de la miezul nopții” (Erin Morgenstern), însă „Circul Mirandus” de Cassie Beasley mi-a plăcut și mai mult. Deși este destinată copiilor, poate la fel de bine să ajungă la inima celor mari pentru că MAGIA te cheamă veșnic, dincolo de timp și de vârstă...

Cum aș putea vorbi despre acest roman fără să-i deconspir farmecul catifelat? Poate voi reveni asupra recenziei. Deocamdată las câteva impresii la cald la finalul unei lecturi excepționale, care mi-a întors sufletul la 180 de grade și a făcut acrobații cu emoțiile mele. I-am iertat câteva mici scăpări (din punctul meu de vedere). Per total, o micuță capodoperă literară menită să retrezească inocența și spiritul magiei din fiecare din noi.

Dar tu? Auzi chemarea Circului Mirandus? Poate te îmbie Jonglerul de Lumini cu iluziile lui nemaipomenite, sau vrei să simți mângâierea unui tigru invizibil... sau poate vrei s-o admiri pe Femeia Pasăre cântând melodii angelice în timp ce execută în aer dansuri nemaivăzute alături de păsările care o urmează.

Povestea lui Micah se desprinde din trunchiul poveștii mai vechi a bunicului Ephraim, în prezent grav bolnav. Cândva, demult, i s-a promis un miracol. L-a tot amânat. De ce? I se va îndeplini dorința? Ce secrete mai ascunde enigmaticul Circ Mirandus pe care doar copiii îl pot vedea?

p.s. și cum să nu ador o carte în care circul nu presupune animale închise în cuști pentru amuzamentul sinistru al oamenilor

Cele 13 1/2 vieți ale căpitanului Urs Albastru

 ...una dintre cele mai țăcănite și mai pline de imaginație cărți citite vreodată. 🤪Moers este un geniu al jocurilor de cuvinte, al aluziilor livrești și al inventării de lucruri, situații și personaje imposibile, hilare, delicios de neobișnuite, de la protagonistul Urs Albastru și până la muguralii din deșert (pe care nimeni nu i-a văzut la față fiind veșnic acoperiți) sau celebrul profesor Privighetorul cel cu șapte creiere.

De-a lungul aventurilor Ursului Albastru (care se trezește într-o zi într-o coajă de nucă, neștiind cum sau când s-a născut) întâlnim o abundență de personaje dintre cele mai insolite. Ca să dau doar câteva exemple, avem de-a face cu dinozauri zburători care salvează ghinioniști sau iubitori de adrenalină fix în ultima clipă, bologi (niște creaturi uriașe care își abandonează capul apoi și-l caută ani de-a rândul), troli de peșteră (disprețuiți pentru viclenia și spiritul lor mincinos și înclinat către trădare), un deșert din zahăr, o namilă care se preschimbă într-o insulă paradisiacă pentru a-și captura prada, o tornadă veșnică în interiorul căreia locuiesc bătrâni, un concurs unde se duelează în vorbe gladiatorii minciunilor, o Fata Morgana semistabilă locuită de fatome (da, fix așa cum am scris, nu „fantome”), un creier uriaș de bolog unde simpaticul Urs Albastru primește ajutor de la o Idee Proastă și totuși... bună și unde învață să fabrice vise pentru căpățâna care îi devine temporar casă (și e cât pe ce să fie azvârlit în Lacul Uitării de către Nebunie).

Nu este o carte pentru copii propriu-zis aș zice, așa cum nu este nici o carte pentru orice adult, fiind destul de stufoasă (nu cred că am citit până acum 800 de pagini de aventuri fantasy cu tot cu ilustrații) și ciudățică. Abia de pe la 16 ani încolo aș zice că puștii ar prinde majoritatea poantelor și aluziilor presărate de-a lungul celor 13 vieți și jumătate ale Ursului Albastru.

Nu toate aventurile m-au vrăjit în aceea și măsură, după 500 de pagini atenția mi s-a diminuat puțin și datorită multelor pasaje citate din enciclopedia Privighetorului, însă nu m-am putut dezlipi ore în șir de romanul zăpăcit al lui Moers. Mereu am găsit ceva nou, inedit, sau amuzant. Am râs cu glas tare de mai multe ori, exclamând chiar: „Doamne, ce nebun!... Ce imaginație nemaipomenită!”. 🙂 Autorul îmbină pe alocuri fapte istorice și științifice reale cu aiureli inventate. Uneori acest lucru poate deveni ușor obositor. Îmi imaginez că mulți au capitulat de pe la jumătatea cărții sau chiar mai devreme și îi înțeleg.

Ilustrațiile realizate de Walter Moers însuși sunt SUPERBE!! Până și în privința asta Moers se joacă inteligent cu cititorul. De exemplu, lungimea impresionantă a dragonului de canal este redată de-a lungul a opt pagini, pe ultima din acest șir de pagini fiind desenată coada (finalul) creaturii. Aproape pe fiecare pagină a cărții este prezent cel puțin un mic desen/simbol.

O mențiune legată de textul de pe coperta 4 – ultima proproziție induce în eroare cititorul...„ Iar pentru a fi cu adevărat fericit nu-i mai lipseşte decât o Ursoaică Albastră” – aceasta nu este decât o foarte mică parte. Scopul protagonistului micii epopei nu este să își găsească perechea.

4,5/5 ⭐⭐⭐⭐ pe Goodreads

„Poartă-ți plugul peste oasele morților” (impresii)

 „𝑀𝑎̆ 𝑖̂𝑛𝑐𝑒𝑎𝑟𝑐𝑎̆ 𝑜 𝑗𝑎𝑙𝑒 𝑝𝑟𝑜𝑓𝑢𝑛𝑑𝑎̆, 𝑜 𝑑𝑢𝑟𝑒𝑟𝑒 𝑒𝑛𝑜𝑟𝑚𝑎̆ 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑓𝑖𝑒𝑐𝑎𝑟𝑒 𝐴𝑛𝑖𝑚𝑎𝑙 𝑚𝑜𝑟𝑡.”

„𝐴𝑠̦ 𝑣𝑟𝑒𝑎 𝑠𝑎̆ 𝑐𝑢𝑛𝑜𝑠𝑐 𝑠𝑐𝑟𝑖𝑒𝑟𝑒𝑎 𝐴𝑛𝑖𝑚𝑎𝑙𝑒𝑙𝑜𝑟, 𝑎𝑚 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑖𝑛𝑢𝑎𝑡, 𝑠𝑒𝑚𝑛𝑒𝑙𝑒 𝑐𝑢 𝑎𝑗𝑢𝑡𝑜𝑟𝑢𝑙 𝑐𝑎̆𝑟𝑜𝑟𝑎 𝑎𝑠̦ 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑎 𝑠𝑎̆ 𝑙𝑒 𝑠𝑐𝑟𝑖𝑢 𝑎𝑣𝑒𝑟𝑖𝑠𝑚𝑒𝑛𝑡𝑒: 𝑁𝑢 𝑣𝑎̆ 𝑑𝑢𝑐𝑒𝑡̦𝑖 𝑎𝑐𝑜𝑙𝑜. 𝑁𝑢𝑡𝑟𝑒𝑡̦𝑢𝑙 𝑎𝑐𝑒𝑙𝑎 𝑒 𝑎𝑑𝑢𝑐𝑎̆𝑡𝑜𝑟 𝑑𝑒 𝑚𝑜𝑎𝑟𝑡𝑒. (...) 𝐶𝑎̂𝑛𝑑 𝑡𝑟𝑒𝑐𝑒𝑡̦𝑖 𝑝𝑒 𝑙𝑎̂𝑛𝑔𝑎̆ 𝑔𝑎𝑙𝑎𝑛𝑡𝑎𝑟𝑒𝑙𝑒 𝑚𝑎𝑔𝑎𝑧𝑖𝑛𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑢𝑛𝑑𝑒 𝑎𝑡𝑎̂𝑟𝑛𝑎̆ ℎ𝑎̆𝑙𝑐𝑖 𝑟𝑜𝑠̦𝑖𝑖, 𝑡𝑖̂𝑖𝑎𝑡𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑐𝑜𝑟𝑝𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑚𝑎̆𝑐𝑒𝑙𝑎̆𝑟𝑖𝑡𝑒, 𝑣𝑎̆ 𝑔𝑎̂𝑛𝑑𝑖𝑡̦𝑖 𝑐𝑒 𝑖̂𝑛𝑠𝑒𝑎𝑚𝑛𝑎̆ 𝑎𝑠𝑡𝑎? 𝑁𝑢 𝑣𝑎̆ 𝑔𝑎̂𝑛𝑑𝑖𝑡̦𝑖 𝑑𝑒𝑙𝑜𝑐, 𝑛𝑢-𝑖 𝑎𝑠̦𝑎? 𝑆𝑎𝑢 𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑐𝑜𝑚𝑎𝑛𝑑𝑎𝑡̦𝑖 𝑜 𝑓𝑟𝑖𝑔𝑎̆𝑟𝑢𝑖𝑒 𝑠𝑎𝑢 𝑢𝑛 𝑎𝑛𝑡𝑟𝑖𝑐𝑜𝑡, - 𝑐𝑒 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑖𝑡̦𝑖? 𝑁𝑢 𝑒 𝑛𝑖𝑚𝑖𝑐 𝑟𝑎̆𝑢 𝑖̂𝑛 𝑎𝑠𝑡𝑎. 𝐶𝑟𝑖𝑚𝑎 𝑎 𝑎𝑗𝑢𝑛𝑠 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑖𝑒 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑖𝑑𝑒𝑟𝑎𝑡𝑎̆ 𝑐𝑒𝑣𝑎 𝑛𝑜𝑟𝑚𝑎𝑙, 𝑎 𝑑𝑒𝑣𝑒𝑛𝑖𝑡 𝑢𝑛 𝑓𝑎𝑝𝑡 𝑐𝑜𝑡𝑖𝑑𝑖𝑎𝑛.”

Am rezonat profund cu mesajul romanului tulburător al Olgăi Tokarczuk... Și eu fantazez la hăcuirea unor vânători. M-a emoționat enorm militantismul, însă deși am apreciat scriitura, m-am cam pierdut în numeroasele „hățișuri” filozofice care mi-au părut mai degrabă intermezzo-uri anoste presărate cu personaje, dialoguri și detalii care ar fi putut lipsi cu succes. 

Olga scrie foarte frumos, poetic, sarcastic, taie în carne vie (știți ce zic...), iar eu sunt și poetă, și astrolog și susținătoare a drepturilor animalelor. Așadar, aș fi vrut să îmi placă mai mult această carte...Cred că asta s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost concepută ca o nuvelă de vreo 80-100 de pagini, mai concentrată pe acțiune (însă nu lispită de sensibilitatea unor cugetări meditative).

Este realmente nevoie să posezi cunoștințe peste nivelul basic de astrologie ca să pricepi înțelesurile profunde ale pasajelor cu referiri la planete, case, tranzite, semne, efemeride, aspecte. M-a surprins plăcut să văd astrologia combinată cu literatura, și totuși... chiar și unele din acele pasaje m-au cam plictisit deși le-am înțeles rostul. Știu că acest roman se vrea a fi un slow-burn thriller cu accente poetico-filozofico-sociale pe tema (de)căderii umane și a sensurilor care palpită dincolo de suprafața zgrunțuroasă a realității. Și din acest punct de vedere și-a atins ținta.

Despre personajul principal nararor nu voi spune prea multe... Janina este o femeie complexă, ciudată, în aparență o bătrânică obsedată de astre și dreptate pentru animalele ucise fără milă de vânători. Pare ușor naivă și fragilă, dar pe parcurs realizăm că este o luptătoare determinată și nu se lasă cu una, cu două. În descrierea „beteșugurilor” ei strecoară indicii subtile legate de o posibilă dedublare – poate o scindare a personalității de bază? Sau o dorință inconștientă de a fugi de sine?

Pentru mine rămâne o eroină (deși părerea aceasta poate fi supusă unor dezbateri aprinse pe tema moralității).

3 steluțe pe Goodreads

Un oraș al gunoaielor, un minunat coșmar gotic cu oameni-obiecte

 „Casa Heap”, prima carte dintr-o trilogie, este unul din cele mai bizare, sumbre și fascinante romane pe care le-am citit vreodată. 

Serios, Polirom și alte edituri, NU mai categorisiți cartea asta ca fiind pentru copii! Pot rămâne traumatizați... Dincolo de numeroase substraturi și tematici mature, sunt mai multe scene de abuz/violență (asta nu mi-a plăcut deloc, deși în contextul de față au sens...se putea totuși dat „volumul” mai mic la bușeală). Un 16+ ar fi indicat pentru „Casa Heap”. Este destul de greu de digerat și pentru mulți adulți. Nu recomand citit noaptea...decât cu toate luminile aprinse. :))

O rara avis cu ecou în scrierile gotice din era victoriană, un „Charles Dickens on crack”, o lectură mirosind a disperare și groază, a mormane de gunoi și a obiecte vorbitoare, a castel construit din fragmente de deșeuri (fragmente din foste uzine, gări, burlane, etc), a obiceiuri și tradiții aiuristice (exemplu: băieții Iremongeri își schimbă tipul de pantaloni la 15 ani când se și căsătoresc).

Este un roman tare ciudățel, înțesat cu umor negru delicios și imaginație elucubrantă, cu imagini de neuitat, idei trăznite și fantastice. Un roman genial despre dezumanizare și nedreptate socială tradusă într-un decor terifiant, suprarealist și cu ceva accente streampunk.

Mi-a plăcut să descopăr diferite obiecte din perioade de mult apuse, despre care nici nu știam că există, de exemplu stricla de încălzit patul sau grătarul de pantofi. Există un element de antropomofizare în legătură cu numeroasele obiecte amintite în carte, dar vă las pe voi să descoperiți despre ce e vorba.

Edward Carey a mărturisit că s-a inspirat din scrierile lui Dickens și din poveștile de viață adevărate, documentate, ale unor oameni aparținând claselor sociale socotite „inferioare”din era victoriană. Din păcate muncitorii erau tratați cumplit, copiii erau puși să lucreze în condiții inumane, etc.

Am mai citit, de asemenea, volumul doi din serie („Orașul gunoaielor”) care mi-a plăcut chiar mai mult decât acesta. Probabil că trilogia nu a prins pe la noi, pentru că din păcate nu a fost tradus și al treilea roman care leagă fire și aduce concluzii/rezolvări. Engleza britanică este, pentru mine cel puțin, destul de greoaie, așa că nu mă încumet prea curând să parcurg volumul în original, plus că se cam lungește Carey și nu sutn deloc o fană a seriilor.

Ambele volume sunt însoțite de ilustrațiile autorului, superbe și...creepy. :) Enjoy! Muhaha.

Ciuleandra - jocul blestemat al iubirii

Cutremurător de frumos romanul lui Rebreanu! Poate unul dintre cele mai valoroase din literatura română din toate timpurile... și unul realmente subestimat! Ar merita mult mai multă atenție decât „Ion” și alte cărți din programa școlară (și nu numai)... Introspecția psihologică de o finețe aparte, pe alocuri „usturătoare”, insinuantă, revelatorie, dramele pătrunzătoare ale personajelor, realismul zgrunțuros împletit pasional cu poezia emoției descrise atât de subtil - toate acestea sunt ingrediente de bază în rețeta literară a lui Rebreanu.

„Ciuleandra” te sfâșie în multe bucăți de suflet. Ajungi să crezi sau să simți că nu există, de fapt, niciun vinovat, doar hazard nemilos. Puiu mi se pare un personaj extrem de complex, fascinant. Rebreanu îl îmbracă în nuanțe sufletești când grosoane, când rafinate, aproape translucide. Mai că îți transpare ca un înger decăzut pe măsură ce drama sa ți se relevă pas cu pas, emoție cu emoție, dezvăluire cu dezvăluire.

Într-adevăr, cum spunea cineva într-o recenzie de pe Goodreads, scena dansului este una din cele mai frumoase scrise vreodată de un roman... absolut supebă, dureros de grăitoare și nuanțată. Iată o parte din ea:

„Porneşte ca o horă oarecare, foarte lent, foarte cumpătat. Jucătorii se adună, se înşiră, se îmbină, probabil după simpatii, ori la întâmplare, indiferent. Pe urmă, când se pare că oamenii s-au încins puţin, muzica prinde a se agita şi a se iuţi. Ritmul jocului se accelerează, fireşte. Jucătorii, cuprinşi după mijloc, formează un zid compact de corpuri care se mlădie, se îndoaie, se răsuceşte şi tresaltă cum poruncesc lăutarii.”

Dansul Ciulendrei îl hipnotizează pe boierul Puiu Faranga asemeni unei Fata Morgana dezlănțuite. Vrea să posede, să îmblânzească un fragment strălucitor și nestăvilit de viață rurală, el, orășeanul dandy căruia femeile (și toți ceilalți) îi cad la picioare. Mădălina este întruchiparea unui ideal care îi scapă printre degete cu atât mai mult cu cât se încăpățânează să îl muleze după propriile reguli, să îl „toarne” în ghipsul rigid al înaltei societăți. Dar Madelene joacă după propria muzică...și asta îl determină să o ucidă (nu e spoiler, evenimentul se petrece chiar în deschiderea cărții).

Neobișnuită este și alegerea lui Rebreanu de a construi un thriller psihologic care începe cu o crimă, cititorul fiind invitat să afle nu CINE, ci DE CE?

Liviu Rebreanu a fost un vizionar, înaintea timpului său, abordând teme și idei tabu, îndrăznețe, neobișnuite (diferența de vârstă scandaloasă dintre Mădălina și bărbații care au iubit-o, problemele psihice, etc). Strecoară cu har elementul de destin în scrierile sale. Tind să cred că a avut înclinații spirituale/oculte.

De văzut ecranizarea romanului în regia lui Sergiu Nicolaescu! Minunat film!

Rareori plâng citind o carte – am făcut-o către finalul romanului din care cu greu m-am „trezit.

 

„Martorii patimilor” de Giovanni Papini (impresii)

    Să iei sâmburii unei credințe religioase și să-i preschimbi în copaci-povestiri cu ramificații psihologice și introspective de excepție, ei bine, asta e o îndeletnicire îndrăzneață, dar și o dovadă de înzestrare sciitoricească de nivel înalt.

       „Martorii patimilor” de Giovanni Papini carte de dimensiuni mici, însă profund încărcată de înțelesuri, emoții adânci și argumente excelente în favoarea numeroaselor direcții, distorsiuni, ambiguități și extrapolări ale credinței creștine. Papini e un adevărat artist al cuvintelor, un fin psiholog și un abil avocat al diavolului (chiar și la propriu), empatizând cu toate personajele sale în aceeași măsură, dezvăluind omul de dincolo de sfânt, papă, slujbaș, rabin... Omul cu patimile sale, cu fricile, nesiguranțele, vinovăția, tristețea, nebunia sa.

        Cunoaștem, așadar, un Iuda care își justifică trădarea în fața propriei conștiințe a „răului”, un Barabba însetat de sânge care nu știe cum să-și arate recunoștința față de cel care i-a luat locul pe cruce, un Simon fugind de responsabilitate și de adevărul miracolelor crucii pe care a purtat-o pe umeri dintr-o obligație apăsătoare, un Caiafa împovărat de incertitudine și furie în fața verdictului aspru care l-a „omorât” pe Dumnezeu, un Pilat doborât de vinovăție și înnebunit de propria obsesie în fața întrebării la care nu a primit un răspuns („Ce este ADEVĂRUL?”), Malco hăituit toată viața de dorința răzbunării pe cel care i-a retezat urechea și împreună cu ea aspirațiile la glorie și un rabin care se prezintă în fața unui papă cu o veste/rugăminte neașteptată.

    Nimeni nu este prezentat cu aură de sfânt în aceste șapte povestiri, nici măcar ucenicii lui Iisus, nici măcar Iisus însuși, ale cărui învățăminte (unele) sunt puse și ele sub semnul întrebării - și pe bună dreptate. Nu voi da exemple ca să nu intru în polemici. :) Personal nu mă consider religioasă și nici nu ader realmente la ideea de religie/creștinism deși înțeleg nevoia existenței acestora pe pământ. Am, însă, înclinații profund spirituale și găsesc un sâmbure de adevăr în aproape fiecare religie (de care știu).

    De aceea mi-a și plăcut atât de mult perspectiva și abordarea lui Papini care deși nu scurmă fără respect la temelia creștinsimului, invită cititorul să mediteze asupra propriului adevăr - în definitiv, nu doar pe Pilat l-a frământat însemnătatea Adevărului, o noțiune pe cât de îmbietoare pentru firile filosofice, pe atât de greu de delimitat de rigorile unei definiții. Dintre cele menționate în carte, cel mai mult rezonez cu perspectiva lui Seneca:

"Nimeni, atâta timp cât trăiește, nu poate să știe ce e adevărul și cum să deosebească adevărul de neadevăr. Atâta timp cât sufletul omului e închis în carcera opacă a trupului, este neputincios să perceapă substanța ființei, taina universului, purul și divinul absolut. După moarte câștigă din nou întreaga lui limpezime și virtuțile care azi sunt întunecate sau înăbușite.”

    Ar merita reeditată această carte (văd că din 2013 nu s-a mai întâmplat asta). Eu am citit ediția din 1990 cu pagini îngălbenite de vreme.

De veghe în lanul de secară și un cititor de excepție

 3,5/5 steluțe (pe Goodreads)

Nu mă așteptam să îmi placă și să râd atât de mult...(la) prima jumătate a acestei cărți pe care de altfel am ocolit-o cu brio toată viața, fiind aproape convinsă că nu e pe gustul meu. Din păcate pe parcurs m-a cam pierdut, poate pentru că protagonistul nu pare a evolua în niciun fel, nu se îndreaptă în nicio „direcție”. Deși înțeleg că asta a fost intenția autorului, cumva discursul lui jemanfișist și nihilist devine cam repetitiv și monoton și pe alocuri enervant (deh, sunt oarecum feministă și mă sâcâie unele remarci ale derbedeului, alături de asocierea dintre perversitate și homosexualitate).

Recunosc, parte din motivul pentru care aproape am adorat prima parte a cărții este maniera absolut delicioasă în care domnul de la Fir de poveste a lecturat acest roman (puteți asculta gratuit prima parte, link mai jos). A dat un farmec incomparabil romanului lui Salinger și a însuflețit personajele și întâmplările prin adoptarea de voci și inflexiuni dintre cele mai diverse.

Acesta nu e un „coming-of-age”, ci mai degrabă un „staying-of-age”. :) E o ședere plăcută, ca o tolănire într-un lan de secară într-o după-amiază de vară. Holden nu e pe cât de prost pare și nici pe cât de insensibil îl arată (în aparență) monologul lui în fața audienței numite Cititorul. Dincolo de plictisul existențial și supărarea eternă pe viață ascunde (la vedere) sclipiri de sensibilitate și chiar o înclinație filosofică de care poate nici el nu este perfect conștient.

M-a emoționat și amuzat deopotrivă întrebarea care îi dă târcoale adolescentului ca o fantomă când și când: Ce se întâmplă cu rațele din parc iarna? Sunt duse în altă parte la adăpost? Cu ecou în propria sensibilitate a lui Salinger vizavi de animale (a fost vegetarian).

Holden este ciufut pentru că este profund de trist. Nu-și găsește locul printre oameni. Pentru că așa sunt toți adolescenții? Sau poate pentru că aspirațiile lui îi depășesc resursele interioare „și mai știu eu ce”? Cine d***u știe? Ar zice Holden dacă ar vorbi româna.

Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă (păreri)

Deși îmi place mult cum scrie Vișniec, la un moment dat, spre a doua jumătate a cărții, m-a cam pierdut, poate pentru că pe undeva doream să întrezăresc mai repede o finalitate și periplul printre amintiri teatrale și cugetări ludico-filozofice m-a cam obosit...

M-a râcâit oarecum și cultul personalității autorului, așa cum s-a resimțit, poate, în partea memoriei mele de tip pantof. Pe măsură ce lecturam, un soi de redundanță existențialistă s-a instalat peste așteptările mele de tip umbrelă (aluzii la cele două categorii foarte nostime în care își împarte autorul elementele micouniversului literar-biografic). Așadar mi s-a părut „too much” de la un punct încolo, chit că nu îmi doream un roman închegat. De altfel, această scriere nu se poate încadra realmente într-un gen. Se gustă pur și simplu, pe stomacul literar gol. Al meu poate era deja plin cu altele și nu a mai încăput tot romanul lui Vișniec.

Sunt și multe lucruri care mi-au priit, de la aventurile prin „lumea civiilzată” ale Animalului care seamănă perfect cu omul și până la definițiile care mai de care mai deosebite ale teatrului și poveștile cu parfum de realism magic și suprarealism. 

Am apreciat însuflețirea noțiunilor abstracte și a obiectelor care capătă o viață a lor sub magia imaginației lui Mihai Vișniec. Avem o mărturie a cuțitului care a intrat din greșeală în ochiul unei femei (aruncat de iubitul ei de altfel priceput la această îndeletnicire) și o descriere aproape erotică a ritualului micului-dejun, a dansului senzual dintre cafea și croissant. Ce m-a deranjat la acest pasaj (dată fiind marea mea sensibilitate vizavi de animale) a fost comparația dintre finalul micului-dejun și un taur ucis într-o coridă. În rest, un adevărat deliciu poetic.

Bulevardul visurilor - o carte-aripă-de-fluture superb ilustrată de Ana Cioclov

O carte delicată, ca o aripă de fluture, însoțită de picturile absolut superbe ale autoarei (le ADOR), o proză poetică ce surprinde crâmpeie din viața mai multor personaje prinse în vâltoarea vieții "de bulevard" newyorkez, de la cerșetorul îndrăgostit de o femeie a străzii și până la cuplul de nevăzători care tânjește după o iubire mai "vizibilă".

Muuultă sensibilitate și nostalgie presărate în paginile acestei cărți subțirele. Ana Cioclov ne invită la un periplu introspectiv și suav în lumea interioară a personajelor sale. Majoritatea tânjesc după trecut, visând totodată la un prezent idilic și la o plăcere pasageră, dar a cărei intensitate le poate smulge, fie și preț de câteva clipe, din atmosfera sufocantă a orașului și a realității curente.

Culorile au un rol important în ilustrarea emoțiilor personajelor - adevărate fresce umane. Există aici însă prea puțină variație. Mi-ar fi plăcut multe nuanțe (și la propriu și la figurat), descrieri o idee mai complexe. Laitmotivul soarelui devine la un moment dat redundant, cartea abundând în imagini ce implică lumina /prezența soarelui. Există și unele clișee și exprimări mai dulcege (deși nu fără un anumit farmec).

Dacă veți citi cartea cu mai multă emoție decât minte, o veți îndrăgi, ca și mine. :)

Exuvii - un amalgam de vise (și visuri) aproape frumos, dar prea puțin închegat

 ⭐⭐( 2,5/5)

Aș fi vrut să îmi placă mai mult „Exuviile” Simonei Popescu, să nu mă opresc din citit, mai ales că autoarea are niște jocuri de cuvinte și unele imagini suprarealiste superbe, în ton cu preferințele mele. Avem de-a face cu o proză poetică cu parfum autobiografic, un periplu neobișnuit printre amintiri din copilărie, dar și în viitoruri și trecuturi posibile, un joc de-a v-ați ascunselea cu propriile identități volatile.

Cu toate astea, stilul în care este scrisă cartea este tare obositor... Enumerațiile în exces m-au făcut să respir greu, ca o babă Dochia dornică să-și arunce cojoacele de sensuri alambicate și să se bucure din nou de simplitatea unor veșminte subțiri. Am ajuns să-mi caut centrul într-un punct de fugă imaginar din acest peisaj literar zbuciumat.

De la un anumit punct încolo abundența de înșirări frenetice de cuvinte face anevoioasă navigarea acestei cărți. Parcă și-ar fi dorit să epateze prin elitism și cultură generală Simona Popescu. Nu că nu ar poseda o inteligență vie, cu adâncimi nebănuite și un condei care învârte frazele și cuvintele cu îndemânarea unui prestidigitator. Însă pe cititorul de ficțiune îl ademenești mai curând prin emoție decât prin jonglerii semnatice și filozofice.

„Ieșirile violente” alternând cu delicatețurile lirice nu mi-au priit nici ele. M-am simțit pe alocuri de parcă cineva mi-ar ars o scatoalcă apoi imediat m-a scuturat amical și m-a bătut pe umăr arătându-mi în câte nuanțe e pictat cerul de vară. În cazul de față autoarea ne „delectează” (unora le-o plăcea, nu zic nu) cu scene de păruială și mențiunea repetată a plăcerii masochiste a micuței Simona de a suferi în diferite feluri (zgârieturi, bumbăceli din partea altor copii, etc), cuvinte vulgare folosite gratuit și des la adresa unor copii aka prieteni din copilărie, aproape caricaturizați într-o manieră monstroasă. Nu, mulțumesc. Rămân la viziunea mea semi-idilică asupra copilăriei. 🙂

„Exuvii” mi-a dat senzația de „Offf, ar fi putut fi o carte atât de reușită DACĂ...” Însă nu am fost co-autor, doar co-cititor și ce las aici, în acest spațiu virtual, este o simplă părere personală.

Fiica ascunsă...și mama denaturată

Femeia de pe copertă are o expresie în ton cu părerea pe care mi-a făcut-o cartea. 😃𝑂 𝑚𝑒𝑑𝑖𝑡𝑎𝑡̦𝑖𝑒 𝑝𝑟𝑜𝑓𝑢𝑛𝑑𝑎̆ 𝑠̦𝑖 𝑒𝑚𝑜𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑛𝑡𝑎̆ 𝑎𝑠𝑢𝑝𝑟𝑎 𝑐𝑜𝑛𝑑𝑖𝑡̦𝑖𝑒𝑖 𝑑𝑒 𝑚𝑎𝑚𝑎̆ ?? Poate o mamă denaturată...

A început promițător, o invitație la redescoperire și contemplare în decorul unei vacanțe la mare, departe de tumultul trecutului - o rană vie încă. Autoarea a presărat indicii ale unui mister ce se relevă treptat, pe măsură ce protagonista își revizitează amintirile îngropate. Când colo, lectura s-a dovedit anevoioasă și enervantă cu fiecare „piele” năpârlită de personajul-narator, o femeie de-a dreptul antipatică, tânjind parcă după inima care îi lipsește, asemeni unui Om de Tinichea blazat și mizantrop, o femeie la granița cu sociopatia, care ne istorisește cu o voce de aisberg mimând uneori topirea (o falsă înclinație către empatie și sentiment de vinovăție) frânturi din trecutul ei, axate pe relația cu fiicele ei înstrăinate (de ce oare?...) și cu mama ei.

Maniera glacială și pe alocuri aproape sadică în care femeia de 48 de ani descrie scene de abuz din relația ei cu proprii copii mi-au inspirat o senzație neplăcută... Ca să dau și câteva exemple - madam povestește cum și-a bătut fără să se poată opri fiica de câțiva ani, sau cum și-a părăsit timp de trei ani fiicele în copilăria lor și cum s-a întors în viața lor nu de dragul lor, ci pentru că, citez „din același motiv pentru care plecasem: de dragul meu. (...) M-am simțit mai inutilă și disperată fără ele, decât cu ele.”

Menționez că deși prefer un protagonist mai pe sufletul meu, în care mă și regăsesc, măcar parțial, nu exclud personajele mai nesuferite atâta timp cât posedă și o urmă de umanitate și frumusețe interioară, ori Elena Ferrante m-a făcut să-i detest personajul. Nu știu ce intenție a avut cu această carte, care pentru unii reprezintă o multi-perspectivă emoționantă asupra relației mamă-fiică, dar eu una nu am putut-o digera deloc. I-am acordat 2 stele pe Goodreads (nu există jumătăți acolo) pentru că nu e totuși chiar prost scrisă deși are lacune serioase și la nivel de structură și construcție narativă.