Trei cărţi pline de mister... pe care nu le voi uita curând

Ador misterul, mai ales în cărţi şi în filme. Mă atrage cu atât mai mult când are nuanțe de fabulos. Ador lucrurile care nu mi se relevă decât după ce mă invită să le desluşesc enigma. Iată trei dintre cărţile mele preferate în care atmosfera de mister m-a furat în alte lumi (am revenit cu greu înapoi în realitate): 

Misterul cărților de joc de Jostein Gaarder 

Este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit vreodată și pe care o voi reciti, cu siguranță. Nu credeam să se mai apropie un alt autor atât de profund de genialitatea cu parfum matematico-filozofic a lui Lewis Carroll. O călătorie a unui tată alături de fiul său în căutarea mamei. O cărticică scrisă cu litere minuscule, ascunsă într-o brioșă. Un suc purupuriu care cuprinde toate aromele din lume. 53 de cărți de joc aduse la viață de fantezia unui om. O poveste într-o poveste într-o poveste într-o poveste...

Fata cu picioare de sticlă de Ali Shaw

O carte fermecătoare, care mă va bântui mult timp de acum încolo... o carte despre nuanțele gri-bleu ale singurătății și voalul iubirilor imposibile ce se înfășoară subtil, cu talentul unui dansator, pe trupul unui timp în afara timpului, într-un ținut friguros și ostil și totuși, paradoxal, înțesat de magie. O sensibilitate rară se ridică din fiecare pagină a romanului. Descrierile, de un lirism delicat, te invită într-o lume de basm pentru adulți unde tristețea este atât de frumoasă, încât se confundă cu fericirea.

Un tânăr obsedat de fotografie, o fată cu picioare de sticlă și un bărbat care crește tauri cu aripi de fluture - sunt câteva dintre personajele magistral conturate de Ali Shaw.

Umbra de Yaël Hassan şi Rachel Hausfater

Rareori îmi dau lacrimile citind o carte. La filme plâng des; imaginea, muzica stârnesc emoții mult mai ușor. Când mi se întâmplă asta cu o carte e ceva aparte. „Umbra” e scrisă pentru adolescenți, însă poate la fel de bine să se adreseze adulților. O poveste de o sensibilitate diafană, o bijuterie literară cu ecou într-o perioadă sumbră a umanității. Un băiat de 15 ani începe să vadă umbra unei fete. Aceasta pare să îl urmărească, încercând să-i transmită un mesaj. Intrigat de misterul acestei apariții, Tom începe să investigheze. Ce va descoperi nu zic.

De ce suntem triști de sărbători

2019 se pregăteşte să ne spună adio. Ȋşi scutură cele din urmă zile, căutând să-şi ia un ultim avânt pe scara timpului. Ȋl priveşte cu coada ochiului pe 2020. Zâmbește melancolic şi se gândeşte, probabil, la efectele încălzirii globale.

Sunt mulţi cei care se simt singuri de sărbători, indiferent de situaţia lor. Este o singurătate a spiritului care parcă nu îşi mai găseşte locul în trup sau a trupului care nu-şi mai (re)găseşte spiritul. De ce? De ce ne e adesea atât de greu să ne bucurăm sincer? 

Crăciunul este atât de aproape de sfârșitul de an, încât îi simte răsuflarea în ceafă. Această apropiere creează deopotrivă entuziasm şi teamă. Ne trezim că s-a mai scurs un an din viaţa noastră şi ne cam năpădesc întrebările: „Oare am realizat ce mi-am propus?”, „Oare puteam face/fi mai bine?” Alteori în cămăruţa minţii noastre îşi fac loc reproșurile: „Trebuia să te ții de cura aia de slăbire!”, „Tot nu ți-ai găsit jumătatea și toți ceilalți sunt căsătoriți”,  „Parcă nu se mai termină ratele alea la bancă și încă n-am zugrăvit bucătăria”, etc 

Dincolo de statisticile îngrijorătoare, stările albastre de sărbători sunt o realitate. Pentru unii Crăciunul și toată agitația din jurul lui reprezintă o apăsare uriașă, ca și când sunt obligați să fie fericiți pentru că acum 2000 de ani s-a născut Iisus. Dacă le pui celebra întrebare „Și unde-ți petreci revelionul anul ăsta?” le vine să te sufoce cu o pernă. Nu fac haz de acești oameni pentru că mi s-a întâmplat și mie să am astfel de trăiri.

Aud tot mai des glume sarcastice pe tema consumerismului asociat sărbătorilor. Într-adevăr, fenomenul a luat o mare amploare. Sunt mii de opțiuni pe piață, toți vor să îți vândă ceva și spiritul sărbătorii se cam pierde printre ambalaje, cozi la case și sarmale aburinde. Nu că ar fi ceva rău în a cumpăra cadouri sau a ne bucura de o mâncare gustoasă. Însă când uităm de liniștea interioară, pare că se dezlănțuie haosul în jurul nostru. Și ritmul amețitor al vieții cotidiene ne face pe mulți dintre noi să ne desprindem de acel „acasă” din noi unde un copil doarme pe canapea în sufragerie așteptându-l pe Moș Crăciun. 

Și uite așa, în loc să ne inspire bucurie, Crăciunul devine acea perioadă a anului când ne este reamintit că s-a mai scurs un an și noi tot nu ne-am desăvârșit. Partea bună e că acel copil este încă acolo. Așteaptă. Nu jucării, ci iubire. Așteaptă să închidem ochii și să îl privim. Așteaptă să ne îmbrățișăm dezamăgirile și singurătățile și să le invităm la un ceai cald. Așteaptă să ne iertăm pentru că nu ne-am spus mai des: „Faci o treabă minunată! Ai trecut și peste asta. A fost greu, dar ești întreg/eagă aici și acum. Ai plâns, ai pierdut, ai fost dezamagit/ă, dar în întuneric ai redescoperit lumina din tine”. 

În loc să ne grăbim să ne organizăm cât mai eficient de sărbători, mai bine inspirăm și expirăm, dând afară gândurile negre. Mi-a venit o idee acum scriind: cum ar fi să agățăm în brad, printre globuri, bilețele în care ne notăm toate lucrurile pentru care suntem recunoscători și toate realizările din anul ăsta? Poate că nu ne-am găsit jumătatea și kilogramele în plus se văd pe sub hainele mulate și încă nu avem jobul ideal, însă am trecut cu BINE de atâtea experiențe.

Nu avem cum să stagnăm din simplul motiv că totul e SCHIMBARE. Și cred, în adâncul sufletului, că toate schimbările ne conduc (deși uneori nu pare) către cea mai bună versiune a noastră. Iar dacă nu ne putem bucura plenar de Crăciun sau nu putem vedea partea plină a paharului (de șampanie), e OK. Da, e OK să fim triști, îngrijorați, descurajați când și când. Nu trebuie să fim „mai buni” sau „mai fericiți” pentru că e Crăciunul. Acel trebuie este, în mod paradoxal, fix ceea ce ne împiedică adesea să experimentăm existența în toată splendoarea nuanțelor ei diverse. 

Așa că să trăim plenar, să ne trăim toate emoțiile și stările cu inocența unui copil. Vă urez sărbători liniștite!

ilustrație de Alec J. Wills

Locul 2 la Poetry Battles cu poezia „Caged”

Astăzi am avut bucuria să aflu că poezia mea în engleză CAGED a ajuns pe locul 2 în cadrul concursului organizat de Poetry Battles. "Caged" este despre suferința animalelor închise în grădinile zoologice, un subiect sensibil pentru mine și care m-a inspirat să pun pe hârtie o mică poveste în versuri. 

sursă foto: Pinterest

Ce s-a întâmplat de fapt cu Robbie Hunter

Nu vă spun. Va trebui să parcurgeți romanul până la final. :)

Sfârșind de lecturat „Casa de la Riverton”, capodopera lui Kate Morton, mă regăsesc la granița dintre două lumi. Pe de o parte, trecutul îmi învăluie simțurile asemeni mirosului de naftalină dintr-un șifonier vechi - fermecător prin lipsa lui de pretenții și mustind a clipe uitate, de un dramatism reținut. De cealaltă parte, prezentul se chinuie să mă îmbie înapoi în sânul realității. „Mai lasă-mă puțin cu Hannah și cu Robbie Hunter, mai lasă umbrele poveștii lor triste să mă bântuie”, îi spun. 

Este al treilea roman de Kate Morton pe care îl citesc și nu pentru că ar fi un bestseller, eticheta asta mă lasă rece în general, fiind destul de pretențioasă în ceea ce privește cărțile în general. Mă bucur mult că a ajuns să fie apreciată la nivel mondial, merită din plin din punctul meu de vedere. M-a atras parfumul cărților ei… miros de secol trecut, de secrete strecurate subtil pe sub ușa timpului, ca o aripă de fluture între două frunze, aerul boem de serate organizate în vile grandioase vizitate acum doar de fantomele pașilor de altădată, muzica ce răzbate dintr-un gramofon, nostalgia dureroasă în care se împletește timid speranța renașterii. 

Kate Morton are o măiestrie aparte, își desfășoară ghemul poveștii astfel încât la final descoperi că el nu provine dintr-o rochie deșirată, cum credeai, ci dintr-o întreagă garderobă. Cărțile ei au o rețetă asemănătoare – nu lipsesc secretele și răsturnările de situație de la final care te fac să exclami cu voce tare: „Băăi, deci nu se poate așa ceva!” (ok, poate doar eu fac așa). Însă ingredientele principale nu sunt singurii piloni pe care se sprijină frumusețea acestei rețete de succes (na, că am dat-o în clișee). 

Kate este totodată o fină cunoscătoare a diverselor mecanisme psihologice care pun în mișcare destinele personajelor sale de-a lungul a zeci de ani. Uneori, cum se întâmplă în „Păzitoarea tainei”, ea mânuiește excepțional trei planuri narative, pendulând între două trecuturi și un prezent, dar fără să te piardă sau să creeze confuzie. La un moment dat, nici nu mai contează că anticipezi deja o surpriză la final. Sunt atâtea alte aspecte care te fură, încât te bucuri de călătorie, te lași mângâiat de cuvinte, așteptând totodată, cu sufletul la gură, deliciul deznodământului neașteptat – încununarea unui periplu splendid printre amintiri și taine.