Cutremurător de frumos romanul lui Rebreanu! Poate unul dintre cele mai valoroase din literatura română din toate timpurile... și unul realmente subestimat! Ar merita mult mai multă atenție decât „Ion” și alte cărți din programa școlară (și nu numai)... Introspecția psihologică de o finețe aparte, pe alocuri „usturătoare”, insinuantă, revelatorie, dramele pătrunzătoare ale personajelor, realismul zgrunțuros împletit pasional cu poezia emoției descrise atât de subtil - toate acestea sunt ingrediente de bază în rețeta literară a lui Rebreanu.
„Ciuleandra” te sfâșie în multe bucăți de suflet. Ajungi să crezi sau să simți că nu există, de fapt, niciun vinovat, doar hazard nemilos. Puiu mi se pare un personaj extrem de complex, fascinant. Rebreanu îl îmbracă în nuanțe sufletești când grosoane, când rafinate, aproape translucide. Mai că îți transpare ca un înger decăzut pe măsură ce drama sa ți se relevă pas cu pas, emoție cu emoție, dezvăluire cu dezvăluire.
Într-adevăr, cum spunea cineva într-o recenzie de pe Goodreads, scena dansului este una din cele mai frumoase scrise vreodată de un roman... absolut supebă, dureros de grăitoare și nuanțată. Iată o parte din ea:
„Porneşte ca o horă oarecare, foarte lent, foarte cumpătat. Jucătorii se adună, se înşiră, se îmbină, probabil după simpatii, ori la întâmplare, indiferent. Pe urmă, când se pare că oamenii s-au încins puţin, muzica prinde a se agita şi a se iuţi. Ritmul jocului se accelerează, fireşte. Jucătorii, cuprinşi după mijloc, formează un zid compact de corpuri care se mlădie, se îndoaie, se răsuceşte şi tresaltă cum poruncesc lăutarii.”
Dansul Ciulendrei îl hipnotizează pe boierul Puiu Faranga asemeni unei Fata Morgana dezlănțuite. Vrea să posede, să îmblânzească un fragment strălucitor și nestăvilit de viață rurală, el, orășeanul dandy căruia femeile (și toți ceilalți) îi cad la picioare. Mădălina este întruchiparea unui ideal care îi scapă printre degete cu atât mai mult cu cât se încăpățânează să îl muleze după propriile reguli, să îl „toarne” în ghipsul rigid al înaltei societăți. Dar Madelene joacă după propria muzică...și asta îl determină să o ucidă (nu e spoiler, evenimentul se petrece chiar în deschiderea cărții).
Neobișnuită este și alegerea lui Rebreanu de a construi un thriller psihologic care începe cu o crimă, cititorul fiind invitat să afle nu CINE, ci DE CE?
Liviu Rebreanu a fost un vizionar, înaintea timpului său, abordând teme și idei tabu, îndrăznețe, neobișnuite (diferența de vârstă scandaloasă dintre Mădălina și bărbații care au iubit-o, problemele psihice, etc). Strecoară cu har elementul de destin în scrierile sale. Tind să cred că a avut înclinații spirituale/oculte.
De văzut ecranizarea romanului în regia lui Sergiu Nicolaescu! Minunat film!
Rareori plâng citind o carte – am făcut-o către finalul romanului din care cu greu m-am „trezit.
