vineri, 5 ianuarie 2018

Povestea Fetei din Lună


Copila din Lună aşteaptă sfioasă
O veste purtată pe-o rază albastră.
Ia cerul în braţe că tare-i e dor
De-un nor singuratic, de-un nor călător
Ce-n cale, demult, nechemat i-a ieşit
Iar ea, neîntinată, pe loc l-a îndrăgit.
Pe-o buză de noapte cei doi s-au iubit
O fată din lună şi-un mândru sortit
Vorbit-au de-o nuntă în Calea Lactee
Cu aştri de vază, ghirlande şi zmeie
Cu trenă din pulbere fină de stele,
Din lacrimi de îngeri ţesute mărgele,
Cu-alai de comete, nuntaşi meteori,
Veniţi din abisuri, o mie de sori,
Ca-ntreg universul pe loc să se-aprindă
Crăiasa şi norul în joc să se prindă
Şi-apoi dintr-un pântec rotund să răsară
Un mugur de viaţă cu chip de fecioară
S-o cheme Nalia şi-n părul ei brun
Să-adoarmă luceferi cu ochii de fum.
Şi dragoste vie să-şi jure mereu
Ea Una să-i fie, el – unicul zeu.
 


















Dar norul privea în zare pierdut
Cu păsări în suflet şi gândul tăcut.
Zărise o fată cu mult mai frumoasă
Cu buze de foc, de sorginte lumească.
Iar el a chemat-o cu glas de furtună
Cuprins de-o iubire cu totul nebună.
Domniţa-minune degrabă păşea
Şi tot mai plăpândă la trup se făcea,
Pe norul din ceruri ea nu-l auzea
În lumi neştiute şi reci se topea.
O, dulce himeră, încotro ai plecat?
A spus călătorul – şi-atunci a plouat.
Trei zile-nşirate pe-al timpului pas
Din norul pribeag niciun strop n-a rămas...

„Vai, dar ce soartă!” toţi aştrii au plâns
Şi-n jurul iubitului lunii s-au strâns.

Azi blânda copilă cu inima frântă
Cu glas de-ntuneric tristeţea îşi cântă.
Îi pare că cel ce mai ieri îi şoptea:
Eşti cea mai frumoasă, eşti numai a mea
O strigă din neguri, pe-o umbră de moarte
Şi-alaiul de nuntă răsună departe...

Autor: Teodora Gheorghe