joi, 28 noiembrie 2013

Impresiile mele despre Domnişoara Christina

Îl ador pe Eliade. Mereu am visat să văd un film care să-i surprindă esenţa.

Şi cum “Domnişoara Christina” se numără printre nuvelele mele preferate, mi-am dorit ca silueta ei fantomatică să se strecoare şi într-o peliculă şi să pătrundă în sufletele spectatorilor înfioraţi din sălile de cinema. 
sursa foto: radardemedia.ro

Luni m-am dus în sfârşit la Noul Cinematograf al Regizorului Român şi ce bine am făcut. Filmul lui Alexandru Maftei m-a decupat din peisajul monoton al realităţii şi m-a furat într-o lume pe cât de glacială, pe atât de fermecătoare.
sursa foto: cinefan.ro



La final, regizorul şi trei dintre actriţele din D.C. au onorat publicul cu prezenţa lor (deloc fantomatică, deşi au existat microfonii bizare) şi au răspuns întrebărilor celor din sală. 
Nu am avut nici acum curajul să adresez o întrebare în public, însă mi-am lăsat sentimentele să se manifeste într-o cronică. 

Aici o  puteţi citi. :)

Interviu cu Oliviu Crâznic

De curând am avut ocazia să îi iau un interviu lui Oliviu Crâznic, deja cunoscut pentru romanul gotic “... şi la sfârşit a mai rămas coşmarul”. Ar fi fost zeci de întrebări pe care mi-aş fi dorit să i le pun, dat fiind că şi eu sunt o admiratoare a genului, însă m-am rezumat la esenţial. Sper. :)
 Veţi face cunoştinţă cu Oliviu scriitorul şi de ce nu, Oliviu omul. 
Foto: Mihaela Nazarie

“Oliviu Crâznic (35 de ani) este autor de literatură fantasy și SF, despre care spune că n-ar trebui considerată „de nișă”, deoarece multe opere din genul respectiv au devenit best seller-uri. A debutat acum trei ani cu romanul gotic „…Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul”, premiat de Societatea Europeană de Science Fiction și Fantasy.

Scrie povești și nuvele fantasy (după cele opt ore petrecute zilnic la birou, pe post de consilier juridic) și spune că există edituri românești care oferă contracte serioase, chiar dacă acestea sunt puține. În viitor, speră ca textele sale să stea la baza unui scenariu de film.” (sursă: Ziarul Metropolis)


Aici puteţi citi integral interviul.

marți, 26 noiembrie 2013

Poezia visului - un spectacol-poem cu Lari Georgescu

Îmi place poezia şi îmi place teatrul. “Poezia visului”, în regia celebrei coregrafe Miriam Răducanu, este un spectacol în care se regăsesc amândouă. Prin el l-am redescoperit pe Emil Botta, unul dintre geniile tulburate ale poeziei româneşti.


Lari Giorgescu se transpune admirabil în universul poetului, interpretând cele mai frumoase poeme onirice. Dintre ele, voi enumera: “Fachir”, “Oglinzile”, “Spiriduşul somnului”, “Mila pământului”.

 “Poezia, când e bogată în semnificaţii şi culori autentice, dă substanţă nu numai lecturii sau recitalului. Ea poate da conţinut unui spectacol teatral cu tot ceea ce înseamnă acest gen artistic“, ne spune Miriam Răducanu, creatoarea spectacolului „Poezia visului”, cu Lari Giorgescu, de la Unteatru.”


Mai jos vă invit să citiţi continuarea cronicii în Ziarul Metropolis:

Fotografii: Ionuţ Staicu

luni, 25 noiembrie 2013

La Gaudeamus cu iepurele

Ieri, 24 noiembrie, m-am aflat pentru prima dată la Gaudeamus cu o lansare de carte. Mai precis, volumul meu de debut “Moartea era un iepure şchiop”, apărut la editura Karth, frăţiorul rebel al editurii Herg Benet.


Atmosfera? Intensă, incredibilă.... zeci de oameni alunecând ca un râu învolburat printre rafturile de la standurile dornice să fie descoperite şi despuiate de cărţi. Cei care mă cunosc bine ştiu că am o mică problemă cu mulţimile, nu mă mai feresc s-o recunosc. 


Şi totuşi am reuşit să pătrund în pântecul ameninţător al celui mai mare târg de carte fără să cad în gol. Nu m-a ronţăit şi digerat cum mă temeam, ci a fost o călătorie plăcută. O călătorie alături de oameni dragi şi oameni care m-au susţinut pe drumul sfios către debut. 

Emoţiile n-au mai răbdat să stea ascunse în bârlog şi au dat puţin pe-afară, dar le-am convins să o lase mai moale. Stăteam în faţa standului Editurii Herg Benet şi mă întrebam: cum de am ajuns aici? Eu, care nu demult am crezut că nu voi mai putea ieşi vreodată în afara cochiliei mele... Dar era adevărat, totul: de la microfonul din mâna mea care nu se topea şi până la cuvintele frumoase rostite de Cristina Nemerovschi în “apărarea” mea.


Le mulţumesc tuturor participanţilor la acest eveniment şi celor care au făcut posibilă existenţa iepurelui şchiop. 








Puteţi comanda volumul de aici: 





miercuri, 20 noiembrie 2013

Masculin/Feminin – la început au fost... femeia şi bărbatul

Adam şi Eva se află la sfârşitul lumii lor. Ca să înţeleagă mai bine cum a început totul, ne dezvăluie o poveste complexă despre jocul identităţii şi  bucuria de a (nu) fi. Păcatul nu e unul singur şi fiecare îşi poartă vina ancestrală.

În piesa regizată de Lia Bugnar, graniţa dintre masculin şi feminin se spulberă la fel de uşor cum se reconstruieşte, pentru că protagoniştii se confruntă cu cea mai frumoasă revelaţie – indiferent de trup, esenţa umanităţii este aceeaşi: iubirea.

Personajele se dezbracă de eurile lor pentru a le studia cutele, dar suferinţa nu poate fi niciodată apretată, nici chiar de Eva (Laura Creţ), soţia perfectă care îşi aşteaptă soţul cu masa pusă. Metamorfoza lui Adam (Andrei Aradits) se petrece în spatele unui panou unde umbra bărbatului alunecă senzual în celălalt sex. Îl bântuie o amintire tulburătoare şi de atunci fuge: de femeia de lângă el, de responsabilităţi, de el însuşi. Ada (Theodora Stanciu) descoperă însă o lume la fel de neîncăpătoare, căreia credea că îi aparţine. Eva îşi iubeşte soţul, dar refuză să-i înţeleagă drama şi sfârşeşte pe marginea prăpastiei.

“Masculin/Feminin” este, nu în ultimul rând, un spectacol filosofic. Din când în când, timpul se opreşte în loc şi cei doi copiii din pântecul Evei îşi visează viitorul, dar nu se încumetă să-l trăiască, preferând comfortul inexistenţei blazate. Marius Manole este îndeajuns de trist pentru a juca nenaşterea şi suficient de cinic pentru a o transforma în istoria tragi-comică a familiei sale. Ilinca Manolache zugrăveşte cu sarcasm fresca unei vieţi (im)probabile, presărată cu dezamăgire cronică şi superficialitate. În universul imaginar în care dialoghează, cei doi jonglează cu diferite avatare – sunt iubiţi, fraţi şi simpli spectatori. 


Finalul învăluie în ambiguitate justificarea traumei emoţionale a lui Adam, generând o aparentă ruptură în poveste. Se pot desprinde totuşi două posibile interpretări: 1. Vestea gravidităţii soţiei generează în Adam o scindare a personalităţii, printr-o incursiune psihologică în trecut. Rezolvarea conflictului interior linişteşte apele şi cei doi copii decid să se nască. 2. Teama de a lua fiinţă într-o lume nebună şi plină de clişee îi inspiră pe gemeni să scrie propriul scenariu – o familie a cărei disfuncţionalitate picantă le îndreptăţeşte refuzul de a-şi părăsi culcuşul cald. 

În geneza Liei Bugnar, femeia se naşte din bărbat, iar şarpele se înfăşoară în jurul identităţii fragmentate de nesiguranţe. Oglinda în care se priveşte Adam nu este fidelă nici adevărului, nici minciunii; se adaptează la nuanţele sufletului.

joi, 7 noiembrie 2013

Deseori neobservat


Deseori neobservat“ ne vorbeşte despre desfigurarea fiinţei sub apăsarea uneia dintre cele mai mari nedreptăţi din istoria umanităţii. Tragedia este pusă în scenă atent şi mascată cu tandreţe de o meditaţie asupra vieţii.

Istvan Teglaş şi Cristian Gheorghe se joacă în întuneric. Când se aprinde lumina, fac schimb de suflete. Îşi părăsesc personajele, apoi se întorc în ele ca şi când ar îmbrăca o haină veche pe care o scutură de amintiri. Se plimbă cu paşi surzi pe coridorul timpului până dau de ciment – e peste tot, îi sufocă, e ca o extensie psihedelică a lor. În el se ascunde o istorie tristă. Atât de tristă, încât nu poate fi spusă de un singur om.”


Continuarea cronicii în Ziarul Metropolis!

luni, 4 noiembrie 2013

Vine sfârşitul lumii!

Vineri am avut ocazia să văd o piesă extraordinară despre o lume în pragul apocalipsei. Este vorba despre “Paparazzi sau Cronica unui răsărit de soare avortat”, în regia lui Ovidiu Căiţa.

 Spectacolul s-a jucat în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, pe scena Teatrului de Comedie. I-am dedicat o cronică pe Semnebune pentru că m-a cucerit încă de la primele replici, rostite într-un decor suprarealist, care arată cam aşa:


Personaje bizare şi un absurd delicios. Astfel aş descrie, în câteva cuvinte, conţinutul extrem de bogat şi complex al piesei inspirate de textul lui Matei Vişniec.

 Păcat că umorul negru, încununat de non-sensuri şi întâmplări fantasmagorice nu a fost tocmai pe gustul publicului larg. Unii au părăsit incinta în timpul piesei (gest lipsit de bun simţ după părerea mea), alţii au strâmbat din nas.



La sfârşit, actorii au primit doar un ropot firav timid de aplauze şi s-au retras modest în spatele cortinei. Dar las’ că m-am răzbunat cu o cronică. Iat-o mai jos: