Câte nuanțe de Întuneric există? În câte ființe și lucruri se poate metamorfoza un Tată? Prin câte faceri și desfaceri ale Timpului se poate strecura o conștiință umană care se dezice de orice regulă a realității?
Aceste povestiri și nuvele, singurele pe care Bruno Schulz a apucat să le scrie înainte de a fi ucis cu sânge rece de un nazist, sunt fabricate din țesături scriitoricești de calitate incontestabilă, de culoarea catifelei negre... Deși s-a inspirat de la Kafka și poate și de la alții, stilul lui Schulz posedă o trăsătură transcedentală aparte. Unii l-ar numi pompos. Eu l-aș numi mai degrabă încărcat, minunat de dureros și metafizic. Nu se citește lin, între două mese, asta e cert. Poți fi un cititor rapid și totuși să nu reușești să-l guști pe Schulz decât dacă zăbovești pe fiecare pagină asemeni unui călător nomad fără țintă, adulmecând fiecare propoziție și îngăduindu-i să se decanteze în pivnița gândurilor tale cu răbdare.
În „Prăvăliile de scorțișoară” și „Sanatoriul sub semnul clepsidrei”, autorul polonez a luat crâmpeie din viața reală, amintiri dominate de figura tatălui (și adiacent de alți membri ai familiei și comunității sale) și le-a preschimbat în adevărate lumi fantastice, unde grotescul dansează cu erotismul într-un vals atemporal; unde obiectele prind viață în acordurile unei simfonii infernale a vieții nevăzute și unde un tată poate muri și învia de neumărate ori (asta când nu se preschimbă în păsări sau gândaci).
Povestirile astea au atins niște corzi teribil de sensibile în mine (temeri, traume, chestii, socoteli) și sincer pentru o recenzie care să le facă realmente cinste mi-ar trebui zeci de pagini.
Printre prăvăliile de scorțișoară (este și titlul uneia din povestirile mele preferate) se strecoară, ca o damă a nopții eterne, poezia mizeriei – din ea se multiplică brațe, ochi și urechi la nesfârșit. Cu ajutorul lor naratorul își extrage nectarul inspirației.
Schulz este complicat fără să fie pretențios. Este extrem de senzual fără niciun iz de vulgaritate. Numeroase referiri la fecunditatea vieții, a nopții și a altor elemente din microuniversurile sale generează stări antagonistice – moartea și dragostea fac parte din același totem al existenței plurivalente în care plutesc, pier, renasc și visează personajele sale ciudate. În aceste locuri invizibile, dar cât se poate de insinuante, frumusețea unei femei de stradă constă în defectele ei adorabile – o buză de iepure, o privire „încrucișată”. Stofele din prăvălia tatălui sunt vii și se preschimbă în munți, văi și alte peisaje. Regnul animal și regnul uman se îngemănează în mod suspect (dar asta nu deranjează pe nimeni). Mătușa Perazja se metamorfozează (în urma unei crize de nervi) într-o coajă de cenușă, iar străzile își schimbă total forma și dimensiunea (unele dispar cu totul) astfel încât e greu să-ți găsești drumul înapoi acasă.
Deși nu te-ai aștepta, Schulz are umor – unul negru, subtil, un soi de ironie la adresa instabilității și a bizareriei propriului univers literar.
„Poate fi ceva mai trist decât decât un om metamorfozat într-un furtun de clismă? Ce dezamăgire pentru părinți, ce confuzie a sentimentelor, ce spulberare a speranțelor puse într-un tânăr promițător!”
Apropo, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva Edward Casey s-a inspirat de la Schulz pentru trilogia sa „Iremonger”.
***Câteva citate (o miiiiiiică parte dintr-o multitudine de pasaje preferate):***
„Dormea așa până aproape de amiază, în timp ce pernele se aranjau într-un șes întins, alb și neted, pe care rătăcea acum în somnul lui mai liniștit. (...) Domnul Karol căsca de-i pocneau fălcile, scoțând din genunea trupului său rămășițele zilei precedente.”
„Oricine știe că într-un șir de ani normali, obișnuiți, timpul excentric zămislește uneori din pântecul său alți ani, ani deosebiți, denaturați, cărora într-o bună zi o să le crească – ca un al șaselea deget la mână – o a treisprezecea lună, falsă.”
„Polda și Paulina, cele două croitorese, se făceau comode acolo cu recuzita meseriei lor. Purtată pe brațele lor, în cameră intra o doamnă tăcută, o damă din câlți și din pânză, cu o bilă neagră de lemn în loc de cap. Instalată în colțul camerei, doamna aceea mută devenea stăpâna încăperii”.
„Una dintre curiozitățile acestui cartier sunt birjele fără vizitii care gonesc singure pe străzi. Nu e ca și cum nu ar exista birjari, dar, amestecați în mulțime și preocupați de numeroase alte treburi, nu se sinchisesc de birjele lor”.
„Acolo ședea tata, într-o colivie de păsări, cocoțat pe un taburet înalt, iar porumbarele registrelor foșneau din vrafurile de hârtii și toate cuiburile și scorburile erau pline de ciripitul cifrelor”.
„Acolo, în pădurile de grinzi afumate ale podurilor și acoperișurilor, întunericul începuse să se strice și să fermenteze sălbatic. Acolo începuseră să se întrunească seismurile negre ale oalelor, manifestațiile guralive și zadarnice, bolboroselile sticlelor, gâlgâiturile damigenelor și bidoanelor. Până când, într-o noapte, falangele de oale și sticle umplură spațiul până sub șindrile și se revărsară în formațiune compactă asupra orașului”.
⭐⭐⭐⭐(4 steluțe pe Goodreads)
