Despre eroi si morminte

Ernesto Sabato nu este un scriitor comod. Ernesto Sabato forează în ascunzişurile putrede ale minţii, scoţând la iveală conflicte fumegânde şi greu de pătruns. Înainte însă de a scoate fum, ele au ars în focul existenţial, prefăcându-i pe autorii tragediilor în cenuşă risipită la căpătâiul morţilor.

“Despre eroi şi morminte” atârnă cu greutatea a sute de vieţi, presărate asemenea unor cadavre vii de-a lungul unei întregi istorii damnate, ca şi eroii săi. Zbaterile personajelor – pentru că ele sunt, realmente, asemenea unor fluturi chinuiţi care încearcă veşnic să se elibereze din pumnul destinului – se petrec parcă într-o pseudo atemporalitate. Singura realitate pe care acestea o cunosc este cea zămislită de propriul univers interior, cu ecou într-o societate despiritualizată.

Acolo se recompun şi reafirmă suferinţe filosofice a căror origine pare să conducă, printr-un labirint, la începutul păcatului primordial. Niciuna din dramele protagoniştilor nu ne invită să-i descoperim semnificaţiile adânci, ci mai degrabă ne provoacă să ne delectăm cu misterul ce o învăluie.

Pe fundalul unei tulburi poveşti de iubire, ni se dezvăluie o lume cosmopolită şi halucinantă – o Argentină tristă aflată sub dominaţia lui Juan Perón, unde nimic nu mai e “adevărat”. Buenos Aires-ul este un “oraş blestemat”, un Babylon unde magia se împleteşte cu imoralitatea, într-o atmosferă de apocalipsă târzie.

Martin o întâlneşte pe Alejandra într-un parc şi se îndrăgosteşte de ceea ce nu ştie despre ea. Alejandra se confesează ingenuului Martin în frânturi, asemenea unui condamnat la moarte care-şi aşteaptă cu un entuziasm morbid execuţia. Ea este reprezentanta unei burghezii decăzute şi prizonieră într-un trecut marcat de nebunie cu iz freudean. Când seducătoare şi sălbatică, când fragilă şi secretoasă, poartă mereu cu sine povara altcuiva. Ştim de la început că-şi va omorî tatăl şi apoi se va sinucide. Pentru că eroii lui Ernesto Sabato îşi pregătesc mormintele încă din timpul vieţii.

Tatăl Alejandrei, Fernando Vidal, schizofrenic şi anarhist, este obsedat de orbire şi de nevăzători. El îşi doreşte să cureţe lumea de rău prin distrugerea Organizaţiei orbilor. Bruno este filosoful care priveşte la destinul Alejandrei prin ochii prietenului său Martin. El simbolizează vocea omului azvârlit la capătul firii, dintr-o teamă morbidă de conştientizare.

Personajele sabatiene trăiesc cu intensitatea unei stele căzătoare. În călătoria lor către moarte, strălucesc glorios, dar straniu, luminând doar slab tenebrele cărora aparţin. “Despre eroi şi morminte”, apărut la editura Humanitas, este un roman cutremurător, care se împrăştie în mii de cioburi de umanitate.

Text preluat de pe Semnebune: http://semnebune.ro/2013/despre-eroi-si-morminte/

„Zelda Fitzgerald“ – nebunie şi dans

CRONICĂ DE TEATRU Poate un singur om să „umple“ o scenă timp de o oră şi douăzeci de minute? Răspunsul este: „Da!“.

Ioana Pavelescu reuşeşte un „one woman show“ de excepţie, în spectacolul „Zelda Fitzgerald“, prezentat în cadrul Festivalului de Teatru Independent Undercloud, ediţia 2013. Liana Ceterchi adaptează magistral textul lui William Luce, „The Last Flapper“, într-un spectacol care nu te lasă să respiri nici măcar în clipele de tăcere a protagonistei.

Cândva, Zelda era soţia lui Scott Fitzgerald, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori americani ai secolului XX. Era o flapperiţă admirată şi trăia o existenţă boemă. Acum îşi petrece singurătatea între pereţii unui spital de psihiatrie.

Cu un sarcasm electrizant, Zelda îşi lecturează fişa medicală, zâmbind nonşalant în faţa nebuniei. Este când explozivă, când îngrozitor de tristă. Frumuseţea ei îşi strigă dreptul în pustiul unei camere aproape inexistente. O voce metalică anunţă uneori numele doctorului Carroll, un Godot aşteptat în zadar. El pare că mânuieşte din umbră păpuşa stricată ce-şi retrăieşte viaţa în fragmente caleidoscopice de nefericire.

La difuzor se aude rar glasul mamei, sugerând o tinereţe schilodită de o lume în care nu mai încape demult. În oglinda timpului, Zelda este un copil bătrân, o Bubulină cu şosete de mătase şi rochiţă până la genunchi.

Cromatica decorului minimalist este deosebit de grăitoare pentru universul interior al protagonistei. Zelda strânge la piept o pernă roşie ca pe o inimă care sângerează. În altă scenă, îşi înfăşoară pe chip un ghem de aceeaşi culoare. Firele îi crestează nu numai carnea, dar şi sufletul.

 Dansatoarea priveşte realitatea printr-o perdea străvezie, pe măsură ce se desprinde de ea, plonjând într-un abis al simţurilor. Din spatele paravanului de „ceaţă“, spectatorii abia îi mai zăresc trupul – o siluetă fragilă care se descompune cu fiecare cuvânt

Către final, Zelda atinge apogeul nebuniei. Auzim flăcările trosnind. Un incendiu izbucneşte în ungherele minţii ei, arzând ultimele fărâme de luciditate. De ce? Pentru că Zelda Fitzgerald s-a născut prea târziu. Stă pe marginea prăpastiei şi ronţăie firimituri de umanitate.

Simte un gust amar, apoi le scuipă ca pe o bomboană acră. Ştie că nu se mai poate întoarce în epoca glorioasă pe care a părăsit-o, aşa că recurge la singura variantă posibilă: reinventează trecutul din piese prăfuite de puzzle.

Întreaga piesă este dominată de un dramatism înţepător, cu parfum de naftalină şi pantofi tociţi de dans.

Foto 1: Steluţa Popescu (mai multe fotografii, pe pagina de Facebook Oglinzi de Argint)

Foto 2: Dinu Lazar.

Preluat din Ziarul Metropolis: http://www.ziarulmetropolis.ro/zelda-fitzgerald-nebunie-si-dans/