André
Baillon este un scriitor de origine belgiană, cunoscut pentru romanele sale:
„Povestea unei Marii”, „În saboţi”, „Un om atât de simplu”. Volumele „Deliruri.
Viaţa este cotidiană”, apărute într-o singură carte la editura Univers, reunesc
o colecţie de poveşti fantastice, cu iz realist. De ce spun asta? Pentru că aici, realitatea este doar un
condiment care ornează fantezia.
 |
| cam asa arata omul care ulterior s-a sinucis (no comment) |
Un cocktail foarte interesant de realism magic
şi supranatural insinuant, cotidianul lui Baillon se compune din întâmplări
desprinse parcă dintr-un vis absurd. Amintind de „Spuma zilelor” de Boris Vian
şi schiţele lui O’Henry (dar fără poanta de la final), poveştile nu au o
compoziţie unifomă. Fiecare îşi are propria personalitatea exuberantă şi
rebelă, în care palpită profunde frământări filosofice.
Autorul
se joacă de-a v-aţi ascunselea cu sensurile, modelând mici universuri în care
nimic nu se cere explicat, ci doar savurat. Personajele sale neobişnuite se
află, în aparenţă, în căutarea febrilă a inspiraţiei şi a logicii într-o lume
întreruptă, discontinuă, alcătuită din evenimente impresionante care,
paradoxal, au un impact insignifiant pentru martorii lor. Orbirea umanităţii în
faţa frumosului, al ineditului vieţii – iată una din temele preferate ale lui
Baillon.
În
Ochii lui moş François, un bătrân se trezeşte cu un mic soare în ochiul stâng,
dar acest lucru nu pare să deranjeze pe nimeni. Dorinţa de a ataşa un înţeles
existenţei cotidiene transpare cel mai bine din povestea Ghiveciul cu flori,
unde un simplu ghiveci cu flori disputat de doi pictori devine obiectul în
jurul căruia gravitează scopul şi aspiraţiile tuturor oamenilor care se opresc
să îl contemple. În Cuvinte, obsesia unui scriitor pentru muza lui se
împleteşte cu puterea neaşteptată pe care o deţin cuvintele, care prin viaţă şi
îi ronţăie creierul. Ca şi cum asta nu ar fi fost destul de rău, el se
confruntă cu dilema ceasului căruia nu i s-a dat de mâncare. Dramă şi O
dimineaţă la ziar sunt concepute sub forma unei pseudo-piese de teatru,
impresionând printr-un sarcasm delicios.
A-l
citi pe Baillon e ca şi cum ai încerca să prinzi furnicile de pe clapele unui
pian. E o aventură în care merită să vă îmbarcaţi de ce nu, cu puţină nebunie.
Sursa text:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.