Recunosc că în
general nu am aşteptări atât de mari de la un one-man show aşa cum am de la o
piesă ce reuneşte mai multe personaje. Un singur actor „umple” scena mai greu,
uneori e nevoie să se dividă, să-şi întindă vocea până atinge şi ultimul
spectator, să-şi contorsioneze firea artistică astfel încât să nu te lase să
aştepţi „următoarea scenă”.
Marcela Motoc a
reuşit să nu mă facă să aştept, deşi am stat cu sufletul la gură pe măsură ce
mi s-a dezvăluit povestea tulburătoare a unei femei pentru care curcubeul se
desenează în nuanţele morţii şi ale deznădejdii. Din când în când, culorile
fericirii de odinioară îi sclipesc în ochi. Zâmbeşte cu un surâs frânt, amintindu-şi
de părinţii ei, două figuri blânde scufundate în negura unui unui timp stătut.
Din spatele
paravanului de umbre se iveşte şi Vera, sora ei geamănă, jumătatea pe care a pierdut-o. Toţi trei o strigă în surdină cu
glas de cerb rănit. Fetiţa de odinioară ar vrea să le răspundă, dar cuvintele
ei se pierd în frânturi de melodii ce ne poartă în cartierul în care cândva a
locuit Edith Piaf. Vocea splendidă a Marcelei Motoc te străpunge cu forţa
omului care se agaţă de existenţă cu ultimele zvâcniri ale fiinţei. Şansonetele
ei te înalţă în mirajul filmelor de dragoste şi te coboară în mahalale.
Universul femeii de
moravuri uşoare (sau grele, cum le consideră ea) se întinde pe două scaune, cu numerele
13 şi 14 din Cinema Curcubeu. Acolo se consumă acte amoroase sterile, în timp
ce pe ecranul uriaş curg idile vesele şi melancolice. Fata din curcubeu se
visează uneori Julia Roberts în „Pretty Woman”. Richard Gere îi spune că o
iubeşte şi o smulge vieţii de stradă. Ce poate fi mai minunat de atât? Alteori
e Giulietta Masina în „Nopţile Cabiriei”, doar că nu la fel de inocentă.
Dincolo de alura
obosită şi sarcasmul în care îşi înfăşoară discursul se ascunde fetiţa care îşi
dorea să devină balerină. Se întrevede femeia elegantă, cu mânuşi de dantelă şi
rochie de mătase. Delicateţe şi silă, suferinţă şi speranţă – toate se regăsesc
în acelaşi trup unde stă zăvorât un suflet chinuit. Fata din curcubeu nu
trezeşte milă decât dacă refuzi să îi vezi frumuseţea şi curajul. Ea ne invită
să o descoperim într-un emoţionant periplu printre amintiri, aletrnând cu
realitatea brută.
Textul și regia piesei "Fata din curcubeu" sunt semnate de Lia Bugnar. În 2013 Marcela
Motoc a jucat în „La fille de l’arc en ciel”, versiunea în francează a acestui
spectacol, la Teatrul de l’Orme, în arondismentul 19 al Parisului, unde îi
puteai întâlni demult pe Jacques Brel și Edith Piaf. Pe scena Teatrului de Artă
din Bucureşti a adus cu ea aerul nostalgic, dar şi forţa nestăvilită a
interpretării.
