Cartea cu himere – 19 maeștri ai prozei fantastice (recenzie)

 „Cartea cu himere – 19 maeștri ai prozei fantastice” este o colecție valoroasă de nuvele și povestiri fantasy/horror/realism magic selectate de Diana Crupenschi. 

M-am bucurat să descopăr autori și povestiri inedite pe care nu le voi uita prea curând.

Am râs copios la „Nasul” lui Gogol, dar și la „Micromegas”-ul lui Voltaire. M-au trecut fiori descoperind-o pe „Vera”lui Villiers (absolut superbă scriere gotică, delicată ca un fluture...al morții) și pe diabolica „Venus din Ille” (Mérimée) – statuia ucigașă.

M-am delectat cu macabrul poetic al lui Poe din „Masca Morții Roșii”, i-am mai dat o șansă „Metamorfozei” lui Kafka.

Pe „Moș Ene” (Sandman) îl știam, ca și „Partenerul de dans” al lui Jerome K. Jerome - alte proze bune.

 Surpriza cea mai mare a fost „Funigeii” lui Cortázar, prima povestire a acestui autor care mi-a plăcut (am mai avut tentative eșuate cu el).

Povestea unui NAS cu personalitate (Gogol)

sursă: moonshakebooks.com

Nasul care și-a luat nasul la purtare...dar și-a găsit până la urmă nașul? :))) Genială nuvela asta cu iz suprarealist. De mult nu am mai râs efectiv citind literatură. Nu mulți scriitori, mai ales din secolele trecute, reușesc să aibă efectul ăsta asupra mea. Îmi place umorul absurd care are ceva rădăcini și în realitate.

Deși nu cunosc prea multe despre politică în general și despre lumea contemporană lui Gogol, ideea principală răsare oricum dintre rândurile acestei nuvele - dorința superficială de statut social ca unică marcă a valorii unui om. Gogol ne povestește într-o manieră savuroasă despre cum haina și titlurile NU îl fac pe om... Faptul că a ales nasul ca protagonist al istoriei absurde mă duce cu gândul la imaginea unui individ cu nasul pe sus, arogant și obsedat de propria importanță.

  Metamorfoza lui Kafka – un gândac-fost-funcționar și o familie foarte toxică

Una din cele mai înnegurate lecturi citite vreodată... Inițial când m-am apucat de nuvela asta acum niște ani, nu m-a prins deloc, poate și pentru că mi-a fost greu să o diger. I-am dat o șansă recent și nu am regretat, decât puțin :)))

E genială. Kafka te îmbie cu umor negru înfășurat într-o îmbietoare felie de absurd încă de la primul rând, ca mai apoi să te țină în suspans și pe parcurs să te bage în depresie total.

O poveste tristă (și presărată cu unele detalii scabroase) despre dezumanizare - o dată din perspectiva care l-a obsedat pe Kafka, a funcționarului copleșit de responsbailități și pierdut într-o „corporație” care tratează oamenii ca niște...insecte. A doua oară din perspectiva unei familii care se raportează la el ca la o sursă de venit. Odată ce Gregor nu mai poate produce bani, devine o povară, un gândac (la propriu) zăvorât în propria cameră. Atmosfera claustrantă nu e pentru cititorii „slabi de înger” (și eu mă număr uneori printre ei, depinde de metamorfoza mea sufletească).

„Funigeii” lui Cortázar – fotografia unui secret

Am înțeles că a inspirat filmul "Blow up" (am auzit de el, nu l-am văzut). O scriere scurtă, dar "încărcată", o fascinantă pendulare între perspective - artă/artist, realitate/închipuire, narațiune la persoana I și narațiune la persoana a treia... 

O fotografie care surprinde o tragedie în desfășurare? Un secret voluptos, un tabu ferit de privirile curioșilor și totuși expus lor? Sau poate doar o interpretare eronată și fantezistă...Fotograful devine obsedat de acest cadru din care iese și intră făcând "zoom out" amintirilor sale, adăugând și scăzând detalii, intervenind în povestea celor două personaje imortalizate în fotografie ca un regizor, ca un salvator, poate ca un personaj secundar.

Micromegas – hazul lui Voltaire

Absolut genial! Am râs cu voce tare. Uneori nu-mi vine să cred... Țin în mână cărți al căror conținut a fost conceput în urmă cu sute de ani...Sunt adevărate documente istorice, iar această povestire SF cu tentă filosofică scrisă în secolul al XVII-lea demonstrează din plin o istețimie vie, un umor excelent și o neașteptată și „avangardistă” originalitate. Ar fi putut foarte bine să fie scrisă în secolul XXI.

Oamenii... ego-uri mari, minți... mici – cel puțin în ochii (la propriu) celor doi călători intergalactici de dimensiuni gigantice care au „onoarea” de a schimba idei cu câțiva dintre ei. :) La rândul lor, înțelepții de pe alte planete dovedesc, în mod ironic, o la fel de mare aroganță și un ego gargantuesc.

Masca Roșie – extazul morții și voluptatea ignoranței

Prospero este un prinț cu o lipsă acută de empatie pentru semenii lui care cad ca muștele secerați de „moartea roșie” și posedând un gust aparte pentru lux și petreceri a la „Eyes Wide Shut” varianta vintage. Prințul se retrage într-o mănăstire fortificată, în compania selectă a o mie de curteni cu aceeași ignorață față de epidemia de afară și mari amatori de voie bună.

Cu ocazia balului mascat organizat de  Prospero, m-am delectat și eu, în calitate de musafir invizibil, plimbându-mă prin cele șapte săli de culori diferite (albastru, purpuriu, verde, portocaliu, alb, violet, negru) unde se desfășoară sompuoasa petrecere imaginată de Edgar Allan Poe.  Ultima sală, de culoarea abanosului, având ferestre roșii, este evitată de oaspeți în care trezește fiori neînțeleși. Un vechi orologiu reamintește sumbru de trecerea timpului și de inevitabilitatea Morții.

sursă: scalar.usc.edu

În punctul culminant al povestirii, la miezul nopții, își face apariția un individ bizar, înalt și slab, cu chipul acoperit de o mască cadaverică și hainele purtând pecetea înspăimântătoare a unor pete de sânge (semne aparente ale bolii necruțătoare). Prospero și oaspeții săi vor avea parte de o mare supriză încercând să afle identitatea din spatele măștii...

Superb zugrăvite atmosfera de mister și teroare, dar și periplul oniric pe coridoarele aparent nesfârșite ale palatului. Simbolismul morții cu implicațiile sale umane și filosofice face deliciul acestei povestiri macabre.

                         **** 

În prezent „Cartea cu himere”, apăruta în colecția Cotidianul (ed. Univers), se mai găsește la anticariate.