joi, 31 ianuarie 2019

„Cină cu ficat şi inimă” - o carte cu... gust


Ce surpriză plăcută a fost să descopăr şi să citesc „Cină cu ficat şi inimă”, excelentul roman poliţist scris de Mihaela Apetrei. Deşi, ca să fiu sinceră, a îl încadra strict în categoria crime, thriller nu l-ar onora pe măsură, căci povestea gurmandului Murki are un gust aparte, de cireşe amare peste care ai presărat zahăr ars şi puţină miere - ca să induci în (o)eroare. Pentru această prăjitură literară s-au folosit straturi subtile, delicioase, de groază, umor negru şi chiar de suprarealism şi fabulos. S-a amestecat mult suspans şi s-a dres cu mister. 

Autoarea stăpâneşte perfect toate etapele ce conduc, într-un final, la desăvârşirea reţetei. Veţi crede, poate, că vorbesc despre o carte de bucate. Ȋntr-un fel aşa este, doar că ingredientele principale sunt... oamenii şi trăirile lor. Un fin psiholog, Mihaela Apetrei sfidează cu succes previzibilul şi îl ademeneşte pe cititor pe firul întâmplărilor, mergând cu măiestrie pe mai multe planuri, pătrunzând în mai multe minţi, deschizând şi închizând uşi fără să-i auzi paşii. Ȋţi dă impresia că joacă totul cu cărţile pe faţă, însă ascunde sub mânecă juveţi, popi, poate şi câteva dame şi, desigur, asul principal pe care îl aşază frumos pe masă, abia la final. 

Nu trebuie să vă placă neapărat romanele poliţiste pentru a savura această poveste inedită care îl are în prim-plan pe Murki, un personaj pe cât de fad în aparenţă, pe atât de înţesat de arome nebănuite ale fiinţei. Obez şi singuratic, de o inteligenţă sclipitoare, el invită la cină persoane necunoscute, culese cu grijă, asemenea unor mirodenii rare, de pe Facebook. Le pregăteşte cele mai sofisticate bucate. Şi aici n-o să mă pot abţine să nu dau două citate, cu riscul de a-mi face stomacul să ofteze:

„Se pregăti pentru micul dejun: cafea fierbinte, simplă, două ouă moi cu câte un saleu cu chimen înfipt în gălbenușul ca un fluid gros și o salată mică, din roșii cherry galbene, busuioc și brânză de capră. Ca desert, dulceață cu smochine și nuci verzi, într-un castronel minuscul de sticlă ieftină.” 
„Înghețata era o bezea subtilă din ouă de prigorie. Gustul, de la început ușor dulceag, îl parfumase cu Moët și îngroșase textura cu frișcă dulce, din smântână proaspătă, nefermentată, adunată la primul smântânit al laptelui. Cupele translucide și ușor verzui sclipeau în soarele crud de martie.

Partea proastă e că invitaţii lui încep să cam moară. Şi nu oricum, ci într-o manieră de-a dreptul bizară: organele li se usucă inexplicabil. Poliţiştii care se ocupă de caz, Marc şi Doina, se simt depăşiţi de situaţie, însă fac tot posibilul să descopere vinovatul. Doar că, dacă îmi permiteți un citat din Twin Peaks, „bufnițele nu sunt ce par a fi”. Marc are în jur de 45 de ani, e divorţat şi are uneori probleme cu furia. Doina e marcată şi la propriu şi la figurat de faptul că a fost atacată şi i s-a crestat unul din obraji, ceea ce i-a lăsat o urmă nedorit de inestetică. 

Ar mai fi multe de spus şi despre alte personaje, precum inocenta bătrână Sophie care îl vizitează pe Murki sau despre femeia misterioasă cu care mai corespondează gurmandul, însă vă las pe voi să le descoperiţi. Autoarea construieşte personaje vii, autentice, convingătoare, care ascund secrete uluitoare. Nimeni nu e tratat superficial, toţi sunt piese importante pe tabla de şah a poveştii, iar destinele lor se înlănţuie sau se intersectează pe măsură ce înaintezi pe coridoarele intrigii. 

 „Cină cu ficat şi inimă” , apărută la Editura Trei, nu vă va lăsa indiferenţi, oricare ar fi reacţia pe care o trezeşte în voi. Recunosc, nu am mai citit o carte poliţistă de prin adolescenţă şi mă bucur că am găsit-o pe aceasta. Am gustat-o din plin și mi-ar plăcea să văd într-o zi un film realizat după roman. 

vineri, 25 ianuarie 2019

„Demonii şi demiurgii” Alexandrei Medaru


Zilele acestea am lecturat volumul de poezie al Alexandrei Medaru „Demoni şi demiurgi”, apărut la editura Eikon. Voiam de ceva vreme să ajung la el. Titlul mă îmbia subtil de pe un raft, ca o baladă din vechime. 
     
Poeziile Alexandrei nu iartă. Ȋţi pătrund în carne, în oase şi în simţuri. Nu te poţi cuibări în ele comod, însă glasul lor te săgetează cu o forţă impresionantă. Ȋn universul claustrant ţesut de autoare, demonii şi demiurgii par a se ospăta la aceeaşi masă, adunând firimituri de suflet şi bând sânge care nu se transformă însă niciodată în vin sfânt. E otrăvitor, miroase a moarte şi a trădare. Aminteşte de două trupuri care au fremătat, cândva, în acelaşi ritm. 

Unde se termină geneza iubirii şi unde începe destrămarea ei? Zeii au obosit, apăsaţi de povara propriei creaţii, iar oamenii s-au preschimbat în „păpuşi ale destinului”. Sensurile şi-au ieşit din matcă pentru că nu mai are cine să răspundă întrebărilor. Din noianul de incertitudini marcate de revoltă şi de apatie totodată, răsună o întrebare înfricoşătoare: „Unde e Dumnezeu?/Nu în scrierile sacre, pentru minţi astupate/Unde e Dumnezeu?/Nu ştiu...”


Avem de-a face cu o radiografie a unor suflete ce-şi poartă rănile de-a lungul unei agonii existenţiale; ea începe într-un timp mitologic şi se întinde ostentativ pe duşumeaua rece a prezentului. Ameninţă cu eternitatea. Aşteaptă să vină el. Diavolul? Dumnezeu? Sau poate umbra celui iubit cândva: „Au trecut ani de când ai plecat/Şi încă  lâncezeşti în mine/Ca un stigmat în palmele sângerânde”.  Sufletul este „putrezit” şi totuşi durerea care sălăşluieşte în el este vie, urlă, bate cu pumnul în masa tăcerilor.

Poeziile Alexandrei Medaru îmbină inteligent cugetări filozofice, confesiuni strecurate fin prin sita cuvintelor şi referinţe mitologice. Trăirile din versurile ei au intensitatea unui dans pasional la finalul căruia cei doi rămân fără suflare...şi chiar fără suflet. 

„Din punct de vedere al teoriei literare, Demoni și demiurgi se încadrează, considerăm noi, în curentul expresionist – o reflexie poetică a picturilor lui E. Munch (Țipătul, Fecioara, Dragoste și durere), totodată continuare (târzie) a liricii filosofice a lui L. Blaga”, precizează scriitorul şi criticul literar Oliviu Crâznic în studiul său asupra volumului, apărut în revista culturală EgoPHobia nr. 52.

 Despre autoare


ALEXANDRA MEDARU (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică și realistă (proză, dramă, poezie) și critic literar. A absolvit Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice București. De asemenea, deține o diplomă de master în cadrul aceleiași facultăți obținută la catedra de „Geopolitică” (cu lucrarea Tibet – China, un conflict latent, 2012).
A debutat în 2013 cu textul „Păcatul” (în Revista de Povestiri), iar un an mai târziu a participat la Inspired – Concurs de idei, secțiunea Dramaturgie, cu textul „Contrabandă-n alb și negru”, distins cu Premiul al II-lea. Tot în 2014 a absolvit Atelierul SF&F organizat de Revista de povestiri și Bookblog, fiind membră fondatoare a grupului literar Secția 14 din care a făcut parte până în septembrie 2016. În 2015, nuvela dark fantasy „ReÎnnoirea” este publicată în revista Argos, nr. 10, și, ulterior, în antologia Eroi fără voie (Ed. Millennium Books).  În 2016, Alexandra Medaru a publicat proza scurtă „Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan” (Revista de suspans, nr. 25). Câteva luni mai târziu, se lansează și în critică literară, în paginile revistei culturale EgoPHobia, cu rubrica „Arena culturală: cartea și filmul” (cu articole despre autori precum Umberto Eco sau Truman Capote).  La sfârșitul aceluiași an, a susținut alături de Oliviu Crâznic prezentarea publică FANTASTICUL DE IMPACT: DE LA GHILGAMEȘ LA „URZEALA TRONURILOR.  În 2017, a publicat la începutul lunii februarie, povestea „Ființele nopții din urmă” (space frontier) în Cotidianul Național Puterea, iar în același an parte din articolele sale critice au fost preluate de Select News. De curând, conduce o nouă rubrică literară în revista culturală EgoPHobia, intitulată „Lecturi potrivite/recomandate de Alexandra”. La Gaudeamus 2017 a lansat volumul liric „Demoni și demiurgi” (Editura EIKON). Blog personal: Taramuridenicaieri.ro.

Volumul de debut al Alexandrei Medaru poate fi găsit pe site-ul Editurii EIKON.


luni, 21 ianuarie 2019

Legenda copilei din lună


Copila din Lună aşteaptă sfioasă
O veste purtată pe-o rază albastră.
Ia cerul în braţe că tare-i e dor
De-un nor singuratic, de-un nor călător
Ce-n cale, demult, nechemat i-a ieşit
Iar ea, neîntinată, pe loc l-a îndrăgit.
Pe-o buză de noapte cei doi s-au iubit
O fată din lună şi-un mândru sortit
Vorbit-au de-o nuntă în Calea Lactee
Cu aştri de vază, ghirlande şi zmeie
Cu trenă din pulbere fină de stele,
Din lacrimi de îngeri ţesute mărgele,
Cu-alai de comete, nuntaşi meteori,
Veniţi din abisuri, o mie de sori,
Ca-ntreg universul pe loc să se-aprindă
Crăiasa şi norul în joc să se prindă
Şi-apoi dintr-un pântec rotund să răsară
Un mugur de viaţă cu chip de fecioară
S-o cheme Nalia şi-n părul ei brun
Să-adoarmă luceferi cu ochii de fum.
Şi dragoste vie să-şi jure mereu
Ea Una să-i fie, el – unicul zeu.



















Dar norul privea în zare pierdut
Cu păsări în suflet şi gândul tăcut.
Zărise o fată cu mult mai frumoasă
Cu buze de foc, de sorginte lumească.
Iar el a chemat-o cu glas de furtună
Cuprins de-o iubire cu totul nebună.
Domniţa-minune degrabă păşea
Şi tot mai plăpândă la trup se făcea,
Pe norul din ceruri ea nu-l auzea
În lumi neştiute şi reci se topea.
O, dulce himeră, încotro ai plecat?
A spus călătorul – şi-atunci a plouat.
Trei zile-nşirate pe-al timpului pas
Din norul pribeag niciun strop n-a rămas...

„Vai, dar ce soartă!” toţi aştrii au plâns
Şi-n jurul iubitului lunii s-au strâns.

Azi blânda copilă cu inima frântă
Cu glas de-ntuneric tristeţea îşi cântă.
Îi pare că cel ce mai ieri îi şoptea:
Eşti cea mai frumoasă, eşti numai a mea
O strigă din neguri, pe-o umbră de moarte
Şi-alaiul de nuntă răsună departe...