Prima mea povestire apărută în Revista de suspans (nr. 1, oct. 2012)

A apărut prima mea povestire în Revista de suspans! http://revistadesuspans.ro/proza/secretul-domnului-wally/

    

 Secretul domnului Wally

            Îi zărea şi acum trupul moale, străbătut de un ultim fior al groazei. Era atât de tânără şi părea că zâmbeşte când degetele lui groase i s-au înfăşurat pe gât. S-a stins repede, ca un fluture. Nu-şi închipuise că cineva poate muri atât de uşor, de natural. Acum era enervant de tăcută. Tăcerea ei voluptoasă răsuna din cufărul ascuns în pod; vibra în oasele lui.

            Se aşeză pe sofaua vişinie. Mâinile îi tremurau. Îl aşteptau mâine la muncă. I-ar fi fost imposibil să ţină evidenţa sumelor în condiţiile astea. Un contabil lucrează cu responsabilitate şi siguranţă – aşa i s-a spus şi aşa făcuse de şase ani de când era angajat la S.M. Accounting.     Şase ani în care domnişoara Silvia abia dacă schimbase cu el câteva cuvinte. Şi de ce ar fi fost altfel? Ea era frumoasă, cu părul blond prins într-o coadă împletită şi buzele roşii dezvăluind doi dinţi seducători. Trecea pe lângă el cu nonşalanţă, ca şi cum ar fi vrut să îi demonstreze că este o creatură divină din visele lui. Ştia când se apropie de biroul lui – pantofii ei scârţâiau. Uneori se apleca să arunce o hârtie mototolită în coşul lui şi bluza transparentă îi dezvelea sânii. O făcea intenţionat, ca să-şi bată joc de el. Cu ceilalţi era obişnuit, devenise gluma lor preferată.    Râdeau de el pentru că era chel şi bondoc şi nu participa la întâlnirile lor lipsite de haz. Prefera să se relaxeze citind o carte sau rezolvând integrame în intimitatea propriei locuinţe. Oamenii îl plictiseau, cu zâmbetele lor decupate dintr-o fericire artificială. Ce prostie! Cum să pretinzi că eşti împlinit? Fericirea nu este decât o iluzie, un banc spus celor creduli. Realitatea l-a învăţat de mic o lecţie importantă: nu-ţi face speranţe, altfel vei întâmpina numai dezamăgiri. La şcoală fetele chicoteau de fiecare dată când le întreba ceva. Poreclele se ţinuseră scai după el în anii studenţiei. Putea să îndure orice aluzie răutăcioasă din partea bărbaţilor care fumau ţigări scumpe şi a femeilor cu unghii false. Numai ea îl stingherea, cu mersul ei unduitor, de panteră. Parcă dansa.

– Draga mea Silvia…

Se auziră trei bătăi în uşă. Domnul Wally tresări, scuturat de un sentiment lugubru. Stătea în continuare nemişcat, strângând la piept o greutate nevăzută.

Nu pot să-i las înăuntru. Vor şti, cu siguranţă vor şti. Întotdeauna mă bănuiesc pe mine. “Domnule Wally, iar aţi greşit o cifră. Domnule Wally, v-am zis să fiţi mai atent. Noroc că sunteţi un angajat vechi, altfel vă dădeam afară.” Nu, nu deschid.

Din nou, trei bătăi se insinuară în liniştea sufrageriei.

Dacă au aflat? Poate că cineva m-a văzut intrând. Am să mă comport normal, civilizat. În fond, am fost mereu un om cinstit, n-am greşit nimănui. Ceilalţi au fost nedrepţi cu mine.      M-au umilit, m-au ignorat. Nu merita să fiu atât de politicos. Da, nu vor şti că îi mint… Nu se aşteaptă de la mine.

Domnul Wally se îndreptă cu paşi fantomatici spre uşă. Apăsă clanţa. Inima îl ardea. În prag se ivi un băieţel cu pistrui şi ochelari uriaşi. Era Alfie Ipkins, progenitura vecinei de alături. Îl tortura mereu cu jocurile lui machiavelice, punându-i piedică sau strigând lucruri jignitoare în urma lui. Nu rispostase niciodată. În unele seri, în drum spre casă, îşi imagina că se transformă într-o bărcuţă de hârtie care pluteşte de-a lungul unui râu.

Ce vrea? A venit să îmi arate că e mai puternic?

– Bună ziua. Mă numesc Alfie.

– Ştiu cine eşti, murmură domnul Wally şi un strop de sudoare i se prelinse pe obrazul alb.

 – Mi-am uitat cheia şi nu e nimeni la mine acasă.

 – Nu e treaba mea. Te rog, pleacă, sunt bolnav.

Alfie se încruntă şi ochii lui se micşorară caraghios.

Seamănă cu un pui de cârtiţă. De ce nu ne naştem adulţi? Ne-am scuti unii pe alţii de plăcerea malefică de a-i submina pe cei slabi. Se ştie, copiii sunt răi prin natura lor. Sunt cruzi.

 – Dar n-am unde să mă duc. Doamna Smith e plecată la munte şi gemenii sunt ocupaţi cu reparatul.

 – Şi ce-mi spui mie toate astea?

Privirea băieţelului îi dădu târcoale ca un călău, sădind în el un soi de vină enervantă. Alfie începu să plângă, iar domnul Wally ştia că este victima unui spectacol pus în scenă de un copil diabolic. Dacă n-ar fi fost atât de slab, de lipsit de coloană vertebrală…

– Bine, bine… Când se întorc părinţii tăi?

– Fix peste trei ore, se însenină Alfie.

            – Poţi să stai aici până atunci, dar să nu te mişti din loc. Altfel îmi revoc invitaţia.

            – Am să fiu foarte cuminte. Nici n-o să vă daţi seama că sunt aici.

            L-am lăsat să intre. Mă minte în faţă. O să vrea să scormonească peste tot. Trebuie să am grijă… Cât de greu poate să fie? E doar un copil, nu are nici jumătate din forţa mea. Oare el o aude cum suspină de sus, din întuneric?

            Domnul Wally traversă camera, croindu-şi drum spre lampa de veghe primită în dar de la străbunicul lui cu mult timp în urmă. Când îşi pierdea nădejdea, flacăra din interiorul lămpii îl liniştea, oferindu-i o plăcută senzaţie de uitare. Inspiră adânc aerul stătut ce răzbătea din încăperea de alături. Era locul în care îşi petrecuse anii studenţiei, printre cărţi de economie şi fotografii cu actori din filmele vechi. Pe atunci coresponda cu un funcţionar de la o bancă din Anglia – un interesant schimb de idei pe marginea fluctuaţiilor la bursă şi al politicii interne din ţările europene. Nu găsise niciodată rostul pălăvrăgelilor pe teme mondene. Lucrurile abstracte sunt o abatere de la legile realităţii, îşi spunea. Avem nevoie de idei concrete, nu de fantezii inutile. Totuşi, în unele seri, lacul din vecinătatea casei trezea în el o nostalgie neînţeleasă.

Şi-ar fi dorit să dispară în lumina flăcării roşiatice, dar silueta prăstăvălită pe canapea îi amintea în permanenţă de pericolul care îi pândea secretul. Trebuia să-i distragă atenţia acelei făpturi viclene cu pistrui. Dar cum s-o facă fără ca intrusul să-i demaşte prefăcătoria? Se înapoie în mijlocul sufrageriei care acum îi dădea impresia că îl înghite în pântecul ei umbros.

Alfie îşi făcea de lucru cu un creion, mâzgălind spătarul unui scaun. Observă consternat cum copilul continua să deseneze un cal cu trei picioare, deşi îl văzuse apropiindu-se.

– Ce f-faci aici? se bâlbâi domnul Wally.

– O pictură.

L-ar fi strivit ca pe o insectă, dar îşi consumase deja toată energia.

– N-ai voie să-mi strici obiectele!

            – Nu ştiam de regula asta. Îmi pare rău, rânji Alfie şi se ghemui pe canapea, lăsându-şi un braţ să atârne deasupra covorului proaspăt măturat.

– Am biscuiţi şi ceai.

– Nu-mi plac biscuiţii. N-aveţi şi altceva?

Mă crede servitorul lui? Aşa m-au tratat mereu, ca pe o slugă. A fost o vreme când eram liber… liber să mă plimb printre oameni fără să mă tem că într-o zi voi deveni cuierul de care îşi agaţă vieţile boeme. Oare aşa se sfârşeşte totul?... În singurătate?

– Mai am două mere.

            – Merele îmi plac. Tata îmi aduce mereu câte un sac plin de mere roşii de la ţară. Câteodată vine şi cu pere, gutui, struguri şi cireşe. Îmi plac şi strugurii, doar cei albi. Din gutui face mama compot, altfel nu le pot mânca, sunt amare. Dumneavoastră mâncaţi de trei ori pe zi? Pe mine aşa mă obligă. Uneori le spun că am terminat masa, dar de fapt eu arunc mâncarea. Mama se pricepe la prăjituri şi…

Îl agasa acel copil care desena cai şi vorbea neîncetat. Se uită la ceasul cu pendulă încercuit de câteva tablouri de epocă. Pe cadranul prăfuit, cifrele păreau că se preling într-un melancolic vals al timpului. Nu se scurseseră decât zece minute. Încă cincizeci trebuiau să umple tăcerea orei patru după-amiaza. Apoi avea să se cufunde în fotoliul lui preferat, şi să citească ziarul de duminică, după cum îi era obiceiul. Era un om al tabieturilor. Dar oare ea va fi de acord? Îi simţea pe şira spinării răsuflarea întretăiată. Braţele ei răsăreau din întuneric, ademenindu-l.

Închise ochii. O vedea clar. Părul îi alinta umerii goi, alunecându-i dezordonat pe spate. Biciuia podeaua cu pantofii din piele de crocodil. Ceva se schimbase în fiinţa ei mândră. În ziua aceea, a surprins-o pentru prima dată plângând. Se uita pierdută la o agrafă de pe birou şi fredona. Abia o mai recunoştea. Până şi chipul ei arăta altfel, de parcă ar fi fost turnat în ceară. Silvia nu mai era femeia care izbucnea în râs în faţa lui când se întâmpla să se cocoşeze după vreun pix rătăcit sub birou. A realizat că în el s-a născut o bucurie perfidă. Ea suferea. Stătea lângă el neputincioasă, ca un câine părăsit. Două dâre negre de rimel îi brăzdau obrajii, făcând-o să semene cu o cocotă ieftină.

Neaşteptat, Silvia i s-a adresat cu o voce stranie. Ecoul rugăminţii ei îl urmărea şi acum: “Pot să vă spun ceva?” Nu visase. Cu el vorbise. Domnul Wally triumfa. De data asta ea îi cerea o favoare. I s-a confesat ore în şir, în timp ce mâinile lui aspre se izbeau de taste cu o viteză uluitoare. A aflat că trăise o spumoasă poveste de iubire cu directorul companiei, un bărbat însurat. Aventura durase trei luni şi se sfârşise în ziua precedentă cu un “adio” rătăcit între două ţigări scumpe. Încercase să îşi ia viaţa, dar telefonul unei vechi prietene îi curmase intenţia. Cu orgoliul rănit, tocmai îl avertizase pe fostul amant că va expune secretul lor. Într-un final, Silvia a fost chemată în biroul domnului Rogers, pentru care contabilii chelioşi erau nişte vietăţi fără personalitate, închise într-un labirint de cifre. Când a ieşit, era pe jumătate din cea care intrase. Feminitatea îi dispăruse sub o crispare lugubră.

 În seara acelei zile ciudate de vineri, s-a oferit să o conducă acasă şi ea a acceptat.          O ascultase tăcut, bălmăjind câte un sfat prins din zbor de la femeile cu unghii false. Ea îl lua de braţ şi surâdea în gol. Bucuria vinovată de la început s-a transformat în milă pentru femeia înşelată, apoi într-un fior care-i inunda pieptul, spulberându-i ideile înainte ca acestea să ia forma cuvintelor. Pielea ei era caldă, în ciuda ploii care se iscase. În sfârşit era a lui. Din toţi îl alesese pe el.

Ajunşi în faţa unui gang slab luminat, l-a sărutat pe obraz şi buzele ei i s-au topit în carne. “Veţi fi bine?” o întrebase. Silvia i-a spus că e un om bun şi ar fi drăguţ să îl revadă într-o zi. Domnul Wally nu-şi amintea să fi fost vreodată mai fericit. Alături de Silvia jucase rolul unui bărbat înalt şi atrăgător, dar după ce ea s-a evaporat în noapte, a constatat că redevenise un mănunchi de grăsime şi oase. A doua zi a aşteptat în zadar ca ea să-şi facă apariţia pe scaunul rotativ, picior peste picior, cu genunchii întorşi spre el.

Au urmat trei luni febrile în care absenţa ei l-a măcinat. A răscolit tot oraşul, în speranţa că îi va auzi tocurile înţepând asfaltul. Târziu, într-un anotimp incert, a întâlnit-o pe o bancă. Era brunetă şi purta o haină de blană care îi ajungea până în dreptul pulpelor. Fuma cu gesturi de actriţă. Şi-a adunat cu greu curajul şi s-a aşezat lângă femeia care îi juca viaţa pe degete.           Ea l-a privit surprinsă. Pe sprâncenele ei frumos arcuite ei a citit un dezgust camuflat.

 – Domnule Wally, nu v-am mai văzut demult. Ce mai faceţi? l-a întrebat umblând în geantă.

  Nu mai era tristă.

 – Nimic nou… Dvs. cum sunteţi?

 I-a răspuns în câteva cuvinte că şi-a găsit un job de stewardesă la o companie aeriană mediocră şi s-a măritat cu un agent de vânzări.

Silvia nu-i mai aparţinea. O ştia foarte bine, dar dorinţa de a poseda acea fiinţă arogantă i se cuibărise în minte ca un şarpe veninos. A invitat-o la o cafea, dar ea a râs. Pur şi simplu. Un râs sănătos de soţie. Apoi şi-a stins ţigara de spătarul băncii. O adiere a împrăştiat scrumul pe creştetul lui chel şi l-a purtat mai departe în văzduh. Nu era nimeni în jur. Se lăsase deja întunericul. Ar fi putut îndura orice umilinţă, numai râsul ei nu. O forţă stranie i-a săgetat braţele şi într-o clipă, gâtul ei lung s-a frânt în mâinile lui. Silvia a tăcut, rezemându-se de umărul lui cu un ultim gest de mulţumire pentru amabilitatea pe care o arătase cândva faţă de ea. Atunci şi-a dat seama că o iubea şi trebuia să fie din nou a lui. Pentru totdeauna.

– Hei, eu cu cine vorbesc?

Alfie se postase în faţa lui şi îi studia curios suprafaţa netedă a ţestei.

– De ce v-a căzut părul?

Domnul Wally deschise ochii şi degetele lui zvâcniră, ca şi când ar fi strâns ceva.

– Îţi aduc merele.

În hol îl întâmpină un miros putred. Nu ştia de unde vine, mai ales că aerisise şi curăţase fiecare colţ al casei. Inspectă camerele din imediata apropiere, dar nu descoperi nimic suspicios, în afara unui trandafir uscat. El nu cumpăra flori. Nu-l impresiona parfumul lor şi nu le pricepea rostul. Coşul cu fructe era gol.

Puteam să jur că mai erau două mere aici…

Se înapoie în sufragerie. Îl găsi pe Alfie urcat pe prima treaptă a scărilor în spirală, care duceau spre pod. În ochii pitiţi după lentilele caraghioase, remarcă o expresie sticloasă.

– Ştiu secretul.

Copilul privea prin el, dar cuvintele îi erau destinate lui. Îl învălui o ameţeală toropitoare, ca într-un coşmar de care nu te poţi desprinde, oricât ai vrea. Îşi căută înnebunit echilibrul, agăţându-se de o statuie care înfăţişa o frumoasă odaliscă. Femeia din bronz îi surâse nostalgic, ca un înger al morţii.

– Ce secret?

– Ştiţi dumneavoastră…cel care stă sus.

– Cum ţi-ai dat seama?  

Pereţii se înmuiau, ameninţând să se reverse peste el şi să-l înece.

– Aşa. Mama zice că sunt un copil precoce.

Imposibil! Nu era nici ţipenie de om când am adus-o… am verificat de două ori.

– Şi ce ai de gând să faci? O să spui cuiva?

Alfie ridică din umeri şi se urcă pe balustradă, dându-şi drumul în jos.

– Te rog, spune-mi ce-ai să faci!

– Depinde. Dacă mă lăsaţi să vă desenez pereţii batem palma.

Sunt un tâmpit dacă îmi închipui că pramatia asta îmi va pătra secretul în schimbul unui favor infantil. Trebuie să fiu tare, să nu-mi arăt slăbiciunea.

– Bine, bine, dar promiţi că nu vei vorbi nimănui despre asta?

Era slab. Mult prea slab.

– Mă jur.

Se întinse neputincios pe fotoliul preferat, în timp ce micul şantajist trasa cu un creion o linie infinită de-a lungul pereţilor. Avea la dispoziţie zece culori diferite. În câteva minute, sacrilegiul rupestru acoperise aripa stângă a camerei de figurine semănând de departe cu oameni şi animale. Alfie se umpluse de var, dar îşi continua capodopera, trăgând cu ochiul din când în când la bărbatul livid din cealaltă parte a sufrageriei. Când termina un desen, rânjea cu superioritatea jucătorului care se ştie în avantaj. Îi lipseau doi dinţi din faţă, ceea ce pentru domnul Wally constituia o adevărată anomalie. Ba mai mult, i se părea că acel gol creşte tot mai mult, ca un voal de întunecime, înaintând pe scări, tot mai sus…

– Gata, m-am plictisit. Vreau să mă joc altceva.

– Ce să te joci? Mi-ai promis…

 – Am promis acum o oră. M-am răzgândit.

Ceasul cu pendulă anunţă ora cinci. Domnul Wally îşi lăsă capul să alunece pe spetează. Dintr-un colţ al camerei, un obiect abia conturat îl ademenea. Era un bibelou de marmură –singurul lucru pe care îl câştigase vreodată, la o tombolă organizată de S.M. Accounting. Cântărea aproape două kilograme şi era la fel de inutil ca un băţ de chibrit ars. Nu înţelegea nici el prin ce minune îl păstrase. O parte din el, care nu era alcătuită din carne, se desprinse de trupul lui greoi şi pluti către bibeloul de marmură. Îl strânse cu putere, vrând parcă să-l frângă într-o mie de cioburi, şi îl purtă până în dreptul lui Alfie. O lovitură ar fi fost de ajuns...

Îi reveni o amintire pe care şi-o suprimase demult. Când era mic, în apropierea casei lui locuia un copil ciudat. I se spunea “Lăcustă” pentru că îi plăcea să colecţioneze insecte pe care le ţintuia de vii cu un ac. Într-o zi, Lăcustă a prins o gărgăriţă şi l-a chemat să îl vadă cum o agaţă în insectarul lui preţios. Întreg ritualul l-a îngrozit atât de mult, încât o săptămână nu a mai ieşit afară. Nu-şi putea scoate din minte fiinţa neajutorată care se zbătea să scape şi momentul când aripile ei mici au tresărit pentru ultima dată.

Alfie era o creatură fragilă. Nu merita să sufere o astfel de soartă, însă nu îl putea cruţa. Dacă o făcea, ea nu l-ar fi iertat.

 – Desigur, vom juca altceva, chiar mai interesant. Dar mai întâi ia spune-mi, Alfie, ce ştii mai precis despre secretul meu?

Băieţelul îşi scoase ochelarii şi se frecă la ochi, somnoros.

 – Care secret?

Bărbatul făcu doi paşi în direcţia lui Alfie. Bibeloul pe care îl ţinea în palma dreaptă începu să tremure.

 – Cel de sus…

 – Păi toată lumea are un secret în pod, râse Alfie. Vărul meu a furat o elice şi a ascuns-o în podul casei. Acolo nu caută nimeni pentru că sunt doar vechituri.

Groaza care pusese stăpânire pe domnul Wally îşi slăbi dintr-o dată strânsoarea. Nu se mai afla la răscrucea unor decizii dificile.

Poate că ne naştem inocenţi şi neştiutori.

– Ce mă joc acum? întrebă Alfie morocănos.

– Ce vrei tu, dragul meu. Numai puţin.

 Cotrobăi în debara şi reveni cu o cutie.

 – Aici sunt jucăriile copilăriei mele. Ai trenuleţe, maşinuţe, roboţi, remi…

 – Nu-mi plac. O să mă duc afară.

De îndată ce avu prilejul, Alfie o zbughi pe uşă. Îl auzi de departe:

 –  Pot ză zbooor!

Pericolul se risipise. Era din nou singur în casa umbroasă. Îşi târî paşii spre bucătărie ca să-şi prepare un ceai cu mirodenii. În fiecare după-masă obişnuia să bea ceai cu mirodenii şi citea ziarul.           

În locul miasmei de dinainte, pe hol adulmecă un minunat parfum de levănţică.               O melodie diafană răsuna în surdină. Se gândi să verifice zăvorul. Pesemne îl uitase deschis şi copilul se strecurase iar înăuntru. Se simţea tot mai uşor, ca şi când s-ar fi dematerializat. Treptat, în el se năşteau amintiri noi, dintr-o altă viaţă. Pe pereţi dansau umbre pe care avea impresia că le cunoaşte, că le mai întâlnise undeva.

Ajuns înapoi în camera de zi, zări silueta unei femei aşezate pe canapeaua vişinie. Când se apropie mai mult, o recunoscu pe Silvia. Era la fel cum o ştia, ba chiar mai frumoasă. Purta un capod alb şi o pereche de papuci îmblăniţi. De cum îl observă, se ridică veselă:

– Wallace, te-am aşteptat. Unde ai fost?

Silvia îl trase de braţ îmbietor. Avea pielea caldă.

 – Dar tu… cum…

 – Şşt! Nu mai spune nimic. Iartă-mă că m-am purtat atât de prosteşte, dar aşa suntem noi, femeile… Nu te teme, vino.

Domnul Wally îşi rezemă tâmpla de pieptul trandafiriu al Silviei. Nu îi desluşea bătăile, dar ştia că inima ei e acolo şi tresare doar pentru el.

– De ce nu m-ai iubit?

Propria lui voce îi suna straniu, ca dintr-un alt timp.

– Erai scund, chelios şi puţin enervant, chicoti ea.

– Dar acum mă iubeşti, nu-i aşa?

 – Da, Wallace. Acum sunt numai a ta.

Acordurile stinse ale melodiei încetară, dar parfumul încă îi mai gâdila nările. Unghiile ei îi mângâiau obrazul, în timp ce un somn toropitor îl trăgea în străfundurile sale.

De dimineaţă, domnul Ipkins forţă uşa de la casa de alături. Fiul lui auzise o bufnitură şi un zgomot puternic, ca atunci când cade un obiect greu. Domnul Wallace Evans nu răspundea, în ciuda insistenţelor mai multor vecini binevoitori. În cele din urmă, uşa se izbi de perete şi martorii văzură îngroziţi un tablou sumbru: cadavrul unei femei îmbrăţişa un bărbat cu figura palidă. Degetele ei scheletice i se înfăşuraseră în jurul gâtului. Lângă cei doi, pe o măsuţă, două mere roşii luceau în lumina soarelui.