Povestirea mea Ultimul Zbor tradusă în engleză

Povestea mea “Ultimul zbor” a apărut în nr. 7 al Revistei de suspans, tradusă în engleză de Dan Butuza. A fost o surpriză plăcută şi îi mulţumesc traducătorului! :) You can read the story below:

The Last Soaring

He felt like stifling. Every so often he glanced somehow disgusted at the stubby fingers of the man beside him. He pictured them soaked in sauce and oil at some gluttonous meal. All this time he was fretting more than ever, straining his mind in the hope of a late redemption. The man with the grey moustache wearing a blue uniform would be eating and laughing with his wife, while he–

”Move, you sonofabitch!” a voice came from behind.

It was a lanky guy with glasses and a wooden forehead crossed by a shadow darkening his whole face. They called him Pudding because he was the most frightened of them all, though he didn’t like to show it. He couldn’t stare into the eyes of the doomed. He would swirl his gaze up to the ceiling where it would get stuck in the cobwebs. When it was over, his gaze would come back down in his purple orbits honoring them with a bit of humanity. The other guy’s name was Stubs, well-known for his volcanic temper and racial prejudices. He has been employed there only two years ago, but you’d say he was born there from the dust on the floor, each box bestowed with a piece of his darken soul. They called them ‘boxes’ to alleviate the circumstances.

Every step hurt, stinging him. He knew he was coming to an end, to a „last journey”, as his grandfather – the great sage of the community – used to say. He loved his grandfather more than anything, an old man clad in buffalo skins who would ponder in the evenings on the riverbank and beckon the birds. He remembered a story he told before the ceremony of his elder brother. One day a child was born bearing a birthmark, not a good omen because it foresaw a tumultuous life, full of mishaps. Still, his destiny wasn’t to be deprived of majestic joys. He would help many people and get precious rewards. The moment he was born, an owl perched on a branch above his mother, in broad daylight, and uttered a strange sound, like a wail, then spread its wings and scattered a silvery dust on the baby’s cheek. They called him Owl Wings ever since. The great learners of the tribe read in the tree bark that the owl was his lucky charm animal that would protect him every step of the way. So it was when your mother was due. Remember, my boy, you’re not just anyone. You are meant to be a warrior like your father, The Great Raven. Now, his grandfather’s words echoed feebly in his mind, like a breeze over an empty nest.

“Can’t you see, he looks as if already toasted”, Stubs jeered and broke off sullenly seeing his partner’s unruffled soberness.

Pudding tensed his shoulders and sighed.

“You have absolutely no sense of humor”, the moustache man muttered, then started to hum: Today it smells like fry, today’s your lucky day…

Only the metal sound of the shoes click-clacking on the floor and the rattle of the chains cut through the stillness of the hallway. Owl Wings closed his eyes. He pictured a sweltering summer day. A humming caressed his ears. Walking towards a nearby creek, he felt the grass under his feet, but some burden thwarted him, so he just smelled the perfume of the flowers and marveled at the clouds scattered in the sky. Somebody called him from behind a cluster of trees. He could only discern a woman’s shape who beckoned him with her finger. Hadn’t he been pinned to that field, he’d have gone to her. Eventually, he knew who she was. She was Wild Rain, the only one who knew how to shoot an arrow better than every young her age. He was mesmerized by her finely-shaped thin lips and her tawny long hair that half-covered her cheeks like a shield so that her fearsome beauty shouldn’t chase away all her suitors. She was alive and young, waiting for him. Only him, in the secret place. He’d never known someone like her.

“Yo! What’re you chewing? Give me some.”

“It’s a mint. You don’t want it, it’s bad for your diet.”

“Don’t get cheeky, Pudding.”

“And you said I had no sense of humor. Hey, you redskin, move! Why’d you stop?”

Owl Wings jumped, then started to trudge wearily along the endless hallway.

*

It was mid-August when he met the American. His grandfather had just finished his prayer to the heavens. He spotted him while he was staring idly into the distance. First he was a dot, then a stain that sliced the horizon. He grew curious and headed that way with a spear in his hand. Then he saw him: a young man in his twenties, a paleface with tattered clothes. He’s been badly wounded in some ambush and barely managed to crawl up to their village. The man raised his head and, despite his fear, cried in his language: “Help!” He couldn’t understand a word in English, but this one he understood: a word wrenched off of an endless despair. He helped him get up and offered him his shoulder. In his family, there was always this silent war with “the white skins” which had troubled them for so long in the past, burned their villages, raped their women, and stole their dignity. While he was helping one of them, he thought with horror what would Chieftain Eagle Eye say, finding that the grandson of the much revered Black Wolf had saved the life of an enemy.

He had to lie. But what could he tell them? The American was shaking and every so often muttered something in a low voice. His walk grew harder and harder. “He limps like an sick dog”, Owl Wings thought. “I should let him die for all the evil his ancestors did to us”. But he couldn’t. Ever since childhood he’d been scolded for being gentle like a woman. He would look after the sick animals. He had this dream of acquiring their language.

His elder brothers came up to them, armed with bows and stones. He waved them to stop and lay the American in the grass that swayed gently into the evening breeze.  He knew by heart the words they exchanged into that sunset when his life was about to change forever:

”What have you done? Why did you bring the white devil on our land?”

“He’s just a man who needs help as I see it.”

“Let him die like the worm that he is!”

“Brother, I love you and honor you, but I’m the eldest and you’ll listen to me.”

“You may be the eldest, still our father has the final say. Beware, Owl Wings, this will be the beginning of your end.”

During the meeting of the Elders Council he sat beside the young American who was unconscious. When he touched his forehead, he felt it hot. That heat filled his bones, tying him mysteriously to that stranger. A trickle of blood fell from the lips of the dying man and dripped on his fingers. He was never aware of the sacred pact he signed in that blood ever since.

No one was on his side. He pleaded with Dark Wolf to treat him and promised that he will work harder instead of roaming the fields. He sobbed until the old man agreed to bring to life that man who slept between the worlds. In that crucial moments, the soul was traveling between life and death. And because they were sworn brothers, Eagle Eye gave him the blessing. The wounds were cleaned and rinsed with the water in which healing herbs had boiled. The bullet had missed his heart. Sharp objects had scratched his face and arms. After hours of struggle and prayers, the American opened his eyes. He put his hands together and, with shadowed eyes, thanked the women gathered around him.

He thanked him differently, though. He hugged him. Fell to his knees and kissed his feet. And that kiss sealed the bond between their souls. The gratitude he felt towards those who saved his life appeased the sages of the tribe. Richard began helping them, sharing with them the advantages of one who belonged to the civilized world. He learned them survival tricks and built them a stable for horses and cows. He fed the birds, cleaned the houses and joined the women’s chores, weaving baskets and taking care of the new-born babies, much to the amusement of the young girls who secretly mocked him. He never spoke of what had brought him on their lands and who had made him suffer so much. He only told them that some unrighteous men shot at him, then assailed him as punishment for something he hadn’t done. Nor did they ever ask or try to rummage through his past. Once accepted, you leave everything behind, just like a snake which sheds an old skin. No one needed drab clothes.

“Well, all white people are the same,” his brother muttered sometimes, “they even kill each other.” Tiger Lip always thought the American a potential threat, ready to go off just out of the blue.

Their friendship grew stronger with every word they learned from each other’s language. Richard first learned the names of the family members. He articulated them very carefully as if his lips were holding some frail fortune. To Owl Wings, English seemed like his second language that he learned with unusual ease.

“You were a white devil in some other life”, his mother – the most gentle woman in the tribe – teased him. She was fond of the American, too, even secretly in love with him. He took him in by their laws, arousing the jealousy of her sons and the displeasure of the chieftains. Sometimes, years later, he would take Richard’s side in arguments, praising him for his dissenting nature.

In spite of his humbleness towards the elders, Richard always felt a second heart beating inside him.  Together they pilfered fruits from the nearby tribes and ventured in mysterious places; they defied the ancestral laws and tamed the wild animals. It was no wonder they saw Richard in front of Panther Voice, the chieftain’s daughter, juggling with four oranges. They fell in love with each other before Eagle Eye could knit his eyebrows in anger. Twenty lashes that gouged his back couldn’t abate her love for him, either. Finally, the father agreed. But he fell sick after the wedding and requested to be replaced. Slanderous tongues said it was the curse of the white man brought upon by Richard’s blood. When Panther Voice gave birth to a dead child, black rumors fell over the community like a plague. One day, with a voice sprung from some other body that was forgotten in a far-away land, he said to him in sadness:

“Forgive me, but I can’t stay here any longer. I belong to some other place, I miss my own. I want to take you with me. Come, little brother, come with me in Boston.”

He tried to change his mind, but all his efforts were in vain. His sworn brother was ready to leave the land that sheltered him for seven years and the people to whose goodwill his life had gone depended on. The woman who became his wife begged him in tears to stay with the tribe for her sake. She scraped her knees in the soil of the hoof-trodden roads hoping that Richard would look back, impressed by her wounds. But the American kept his gaze ahead… And he followed him like a faithful horse, burying his origins in the mists of time.

The city shriveled his courage and his inocence. The sky-scrapers, the high heels, the purses, the noisy cars, the fast-foods… all these opened a huge void inside, draining him of his happiness. The first time he laid eyes on a skyscraper he thought it was a monster and threw himself over Richard to protect him from the ominous intents of the beast. But the American laughed at his naivety. A hearty laugh after many months of mourning. They both jot jobs at a bakery where Richard knew a plump man with a moustache. If Richard hadn’t convinced his father to take them in with him, they wouldn’t have been able to lead a decent life off their meager wages. They hadn’t spoken for seven years, but the old man needed the hands of another man to take care of his household. Rancor was a luxury he couldn’t afford.

There were nights he’d have given everything to turn back to his people, but knew the town ensnared him and wouldn’t let him go too soon. He steadily gave up his feathered hat and braids to the displeasure of the other employees at the bakery who were now left without their main source of laughter. He bought a pair of jeans and a jacket like the ones cowboys wore in the western movies. He took up smoking to impress the dyed-hair girls and he was baptized a new name: Phil. Wild Rain, the only woman he ever loved, was to become a ghostly presence like some blurred shadow behind a curtain.

His existence as a modern man grew over the next three years. Richard had changed. Their past frolics were over, so was the joyfulness of youth. Only a dying echo remained – a bee buzzing past the ear of a sleeping man. His brother kept searching for something, a part of him lost in the place he left a decade ago. He asked him many times who had hurt him, why he ended up in a tribe of native Amerindians, but his answer was always blunt:

“I told you I don’t want to talk about it, Phil. The story is too painful.”

*

One night, Richard received a strange phone call. He heard him from the living room:

“Who are you? How do you know? I’ll… no! It was ten years ago… You bastard, you won’t do it! Why… yes. There…I should have known it was you… Ok, I’ll meet you in front of the depot.”

Richard’s face had gone white. Hadn’t he known about the law of nature, Owl Wings would have thought his friend long dead.

“Who was that? What did he want?”

Richard searched for something in a drawer and got out without a word. Next day he was woken up by a rapping at his door. He swung the latch. Three policemen barged in, throwing him on the floor and searching him.  The questions started:

“Where were you last night between eight and ten o’clock?”

It was a nightmare, a misunderstanding.

“I was here with Richard Holmes’s father. He can back it up.”

“Oh, he speaks English!” jeered the policeman who pinned him.

“So you know nothing of your friend’s death. He was found shot in the head near the depot on Grey Street.”

It felt surreal. His gaze blurred, making the whole scene in front of him look like a bad dream. He fainted.

Later, he opened his eyes to a cold room where he was lying on a dirty bed, dressed in some kind of pijamas. There they came and took him for questioning.  The torture in those moments brought up memories he wasn’t even aware of. He was beaten, spit upon and humiliated. Suddenly, the fact that he didn’t belong there cast him to the side of humanity. But he didn’t judge them, didn’t even hate them. He couldn’t help thinking of the unrighteous fate that parted him from his sworn brother. That night when Richard had answered the phone had been the last time he’d seen him alive. They wouldn’t let him sing Haoa Thatthaa, nor wipe his blood as he once did. The American ran like a coward and died amongst his own, the “white skins”. This time the bullet ripped his flesh and nobody stitched it. All secrets were buried with him. He never understood why he didn’t share them, why their souls failed to coalesce and why Richard had chosen to die alone…

***

From: http://newsfornatives.com

“They call it ‘the death row, you knew that?”

The Indian stopped. He was staring idly, unheeding.

“Do you think he’s afraid?”, Stubs asked, smirking.

“Who wouldn’t be, in his place?”

“Me. If I was him, I’d have gone through fire and hell, like a real man.”

Pudding smiled peacefully and put his hand on the back of the man with long black hair.

“Come on, let’s go.”

Owl Wings started to walk slowly, trudging his bare feet on the cold floor, cold like an arctic sea of death. Had I wore any shoes, I’d have been sorry to part with them.

All pain left him. He felt a numbing on top of his head.

How would it be like beyond? My grandpa told me it’s like when you wake up in the morning and you’re still clinging to the realm of dreams. You don’t know which reality you belong to. A silver cloud ensconces you and you’re a child again, not crawling, but floating. You’re again happy and carefree until a man in fox or wolf skin comes along and tells you what you did wrong in your past life. At the end of the lecture you’re brought in a waiting room that has a buffalo head painted over the entrance. You wait until a new life is given to you, as man or animal.

What if grandpa was wrong? What if it all ends here… here, at the end of the hallway?

*

They came in front of a bleak door, guarded by two limp goons. As if on cue, they spread apart, letting all three of them to enter into the dark insides of the room. They unchained him, then pushed him into the black chair. They tied his hands and covered his head with something like an octopus meant to suck up his pain. In front of him, a bunch of people separated by a brackish sheet threw him hateful arrows from bloody eyes. Among them he saw the old man Holmes. He shouted out some curse. Why were all against him? What harm has he done to them?

He sighed, blowing out the last candle placed at the head of his soul, lit by the shadow of his ancestors. He remembered the hot kiss of his mother caressing his forehead, and his fingers scrabbling through the sand. It was the day when he was promised the key to the kingdom of butterflies if he’d behave. He missed the plains reddened by the sunset, he missed his sorrel. He wanted to run, to lose his trace in a thick forest. He was thirsty… he wished he had drunk water from a pond. But there were no ponds there, only locked-up boxes.

All of a sudden, a breeze from nowhere tickled his nostrils. He felt the weight that pinned him down turning into a strange feeling as if a tree would sprout up from inside, stretching its branches through his arms. An astonishing pain shriveled his shoulders. He looked around, thinking that someone had pushed his fists down on him, but everyone sat now at a safe distance. A figure was getting ready to pull the switch. The weight intensified. He started shaking and his body fell on the floor. It was impossible, he knew it. Still, he wasn’t in the chair anymore. Something grew out of him, rising.

***

“Yo, are you nuts? Who am I working with? I’ll sack you, you jacklegs!”

Pudding kneaded his hands. His face was white and he looked visibly thinner.

“I knew you wouldn’t believe us, mister Warden.”

“You’re pulling my leg, lads. You let a prisoner escape right before his execution.”

“A-a-ask Stubs, sir, he was there too.”

The man in the uniform coughed nervously, then faltered:

“Yea, I was there… they was about to pull the lever, to start the machine. Then it happened. A blinding light flooded the room. When we came to, he was gone. We held the witnesses responsible, one of them might be hiding him. We even shoved some of them. You know me, I’m straight as an arrow. We searched until we got to his box. We opened it and… an owl flew off. It just stood there in the dark. It took off, just like that. Tony swore the bird whispered a name before getting out through the window: Robert or Richard… fancy that, the bird spoke!

Stubs burst into laughter. His baleful guffaws echoed along the hallway sounding like a dying man’s ballad.

 – Translated from the Romanian by Dan BUTUZA

Preluat din Revista de suspans: http://revistadesuspans.ro/english/the-final-soaring/

O nouă povestire în Revista de suspans nr. 6

Pe 1martie s-a născut numărul 6 al Revistei desuspans, unde se găseşte şi povestirea mea Ultimul zbor: Un om condamnat la moarte, o poveste tragică, un ultim zbor…

                                                           ULTIMUL ZBOR

Simţea că se sufocă. Din când în când privea degetele butucănoase ale omului de lângă el cu un oarecare dezgust. Le vedea îmbibate de sos şi ulei, la o masă îmbelşugată. Asta în timp ce el se frământa mai mult ca oricând, încordându-şi mintea, în speranţa unei izbăviri târzii. Bărbatul cu mustaţă căruntă şi uniformă indigo avea să mănânce şi să râdă cu nevastă-sa, iar el…

― Mişcă, nemernicule! se auzi o voce din spate.

Era un tip înalt cât o scândură, cu ochelari şi frunte lemnoasă, străbătută de o umbră care-i întuneca întreaga figură. I se spunea Budincă pentru că era cel mai fricos dintre toţi, deşi nu-i plăcea să o arate. Nu se putea uita niciodată fix la năpăstuiţi. Îşi rotea privirea până în tavan, unde rămânea înţepenită în pânzele de păianjen. Când se termina totul, cobora la loc în orbitele vineţii, părând că le onorează cu o fărâmă de umanitate. Celălalt era Stubs, recunoscut pentru temperamentul său vulcanic şi prejudecăţile rasiale. Era angajat de doi ani, dar ai fi zis că se născuse acolo din praful de pe jos, împrumutând fiecărei cutii un crâmpei din sufletul său înnegurat. Aşa le ziceau,cutii, ca să minimalizeze situaţia.

Image source: http://www.firstpeople.us/

Fiecare pas îl durea, îl săgeta. Ştia că se apropie de final, de „ultima călătorie”, cum obişnuia să îi spună bunicul său, marele înţelept al comunităţii. Îl iubise mai mult decât pe oricine pe acel bătrân înveşmântat în piei de bivol, care seara medita pe malul râului şi chema la el păsările. Îşi aduse aminte brusc de o poveste pe care i-o istorisise înainte de ceremonia fratelui său mai mic. Într-o zi s-a născut un copil însemnat, dar semnul său nu era de bun augur, ci prevestea o viaţă tumultoasă, cu peripeţii numeroase. Totuşi destinul său nu era lipsit de bucurii măreţe. Avea să ajute mulţi oameni şi să primească recompense preţioase. În clipa când a venit pe lume, o bufniţă s-a aşezat pe o creangă deasupra mamei, în plină zi şi a scos un sunet ciudat, ca un tânguit, apoi şi-a întins aripile, presărând o pulbere argintie pe obrazul pruncului. De atunci i s-a spus Aripi-de-Bufniţă. Marii învăţaţi ai tribului au citit în scoarţa copacului că bufniţa e animalul lui norocos şi că-l va ocroti la fiecare pas. „Aşa a fost când i-a venit sorocul mamei tale. Să ţii minte, băiete, tu nu eşti un oarecare. Ţi-e dat să fii un luptător, cum a fost şi tatăl tău Marele Corb.” Acum cuvintele bunicului îi răsunau în minte firav, ca o boare de vânt pe lângă un cuib gol.

― Nu te uiţi la el, parcă-i deja rumenit pe foc, râse batjocoritor Stubs, dar se opri mofluz, observând seriozitatea imperturbabilă a colegului său.

Budincă îşi încordă umerii şi oftă.

― N-ai deloc simţul umorului, rosti printre dinţi bărbatul cu mustaţă şi se apucă să fredoneze: Azi miroase a prăjeală, azi e ziua ta norocoasă…

În liniştea coridorului mai pătrundea doar sunetul metalic al pantofilor izbiţi de podea, acompaniat de zăngănitul lanţurilor. Aripi-de-Bufniţă închise ochii. Îşi imagină o zi de vară cu arşiţă. Un zumzet îi mângâie urechile. Simţi iarba sub tălpi şi vru să se îndrepte către un pârâu din apropiere, dar o greutate îl împiedică să înainteze, aşa că se mulţumi să inspire parfumul florilor şi să admire norii împrăştiaţi pe cer din loc în loc. Cineva îl chema din spatele unui pâlc de arbuşti. Nu putu desluşi decât o siluetă feminină care îi făcea semn din vârful degetului. Dacă n-ar fi fost ţintuit în acel câmp, sigur s-ar fi dus la ea. O recunoscu în cele din urmă. Era Ploaie Sălbatică, singura care ştia să tragă cu arcul mai bine decât toţi tinerii de vârsta ei. Îl fermecau buzele ei subţiri, delicat conturate, şi părul lung, brunet-roşcat, care-i acoperea obrajii pe jumătate, protector, pentru ca frumuseţea ei intimidantă să nu alunge toţi peţitorii. Era vie, tânără şi îl aştepta. Doar pe el, în locul secret. Nu mai cunoscuse niciodată pe cineva ca ea.

― Bă, tu ce mesteci acolo? Dă-mi şi mie.

― E o bomboană de mentă. Las’ că nu vrei, îţi face rău la dietă.

― Nu ţi-o lua în cap, Budincă.

― Şi mai ziceai că n-am simţul umorului. Alo, indianule, mişcă! Ce te-ai oprit în drum?

Aripi-de-Bufniţă tresări, apoi se deplasă încet, ostenit, pe coridorul infinit.

*

Era pe la mijlocul lui august când l-a cunoscut pe american. Bunicul lui tocmai încheiase ruga spre înaltul cerului. Dintr-odată, privind în depărtare plictisit, l-a zărit. La început era un punct, apoi a crescut până a devenit o pată care brăzda orizontul. Era curios şi s-a îndreptat până acolo, luând cu el o suliţă. Atunci l-a văzut clar: era un tânăr de vreo douăzeci de ani, un străin cu faţa palidă şi hainele zdrenţuite. Fusese rănit grav, pesemne atacat, şi reuşise cu greu să se târască până în satul lor. Omul a ridicat capul spre el şi, în ciuda fricii, i-a strigat pe limba lui:Ajutor! Nu ştia o boabă de engleză, dar a înţeles acest cuvânt smuls dintr-o disperare neţărmuită. L-a ajutat să se ridice şi i-a oferit umărul lui. În familia sa existase mereu un război tacit cu „pieile albe”, cu cei care le tulburaseră tihna atâta vreme în trecut, arzându-le aşezările, siluindu-le femeile şi şterpelindu-le demnitatea. În timp ce îl ajuta pe unul de-ai lor, se gândea cu groază la ce avea să spună Ochi-de-Vultur, şeful de trib, când ar fi aflat că nepotul mult-respectatului Lup Negru i-a salvat viaţa duşmanului.

Trebuia să mintă. Dar ce să le fi spus? Americanul tremura şi uneori bâiguia ceva cu jumătate de glas. Îi era din ce în ce mai greu să se deplaseze. „Şchioapătă ca un câine beteag”, îşi zicea în sine Aripi-de-Bufniţă. „Ar trebui să îl las să moară pentru tot răul pe care ni l-au făcut strămoşii lui”. Dar nu se îndura. Din copilărie i se reproşase că e blând ca o femeie. Obloja toate animalele bolnave. Visa să deprindă graiul lor.

Spre ei veneau în fugă fraţii săi mai mici, înarmaţi cu arcuri şi cu pietre. El le-a făcut semn să se oprească şi l-a aşezat pe american în iarba mângâiată de vântul de seară. Ştia pe de rost cuvintele rostite între ei în acel amurg când viaţa lui avea să se schimbe pentru totdeauna:

― Ce-ai făcut? De ce l-ai adus pe diavolul alb pe pământul nostru?

― Pentru mine este un om care are nevoie de ajutor.

― Lasă-l să piară ca un vierme ce e!

― Frate, te iubesc şi te respect, dar eu sunt cel mai mare dintre voi şi mă veţi asculta.

― Oi fi tu cel mai mare, dar tata are ultimul cuvânt. Ai grijă, Aripi-de-Bufniţă, ăsta o să fie începutul sfârşitului tău.

Cât timp s-a convocat consiliul bătrânilor, a stat lângă tânărul american care îşi pierduse cunoştinţa. Când i-a atins fruntea, era caldă. Fierbinţeala i-a pătruns în oase legându-l în mod inexplicabil de acel necunoscut. Un fir de sânge a coborât de pe buzele muribundului şi i s-a prelins pe degete. Nici nu bănuise că odată cu acel sânge semnase un pact sacru.

Nimeni nu îi ţinea partea. S-a rugat de Lup-Negru să îl doftoricească, promiţând că va munci mai mult şi că va renunţa să mai cutreiere câmpiile haihui. A plâns în hohote, până când bătrânul a încuviinţat să îi redea simţirile celui adormit între lumi. În acele momente de răscruce sufletul călătorea între viaţă şi moarte. Pentru că erau fraţi de cruce, Ochi-de-Vultur i-a dat binecuvântarea sa. Trupul a fost curăţat de răni şi spălat cu apa în care fierseseră ierburi vindecătoare. Glonţul îi trecuse aproape de inimă, dar îl ocolise. Obiecte ascuţite îi zgâriaseră faţa şi braţele. După ore de strădanie şi rugi, americanul a deschis ochii. Şi-a împreunat palmele şi le-a mulţumit femeilor adunate în jurul lui cu ochii străbătuţi de neîncredere.

Dar lui i-a mulţumit altfel. Pe el l-a îmbrăţişat. A căzut în genunchi şi i-a sărutat picioarele. Cu acel sărut a pecetluit legătura dintre sufletele lor. Recunoştinţa purtată celor care  i-au salvat viaţa i-a îmbunat pe înţelepţii tribului. Richard a început să-i ajute la rândul lui, împărtăşindu-le din avantajele de a face parte dintr-o lume civilizată. I-a învăţat trucuri de supravieţuire şi le-a construit un grajd pentru cai şi vite. A hrănit păsările, a curăţat casele şi s-a alăturat sarcinilor femeieşti, împletind coşuri şi îngrijind de nou-născuţi, spre amuzamentul fetelor tinere care îl imitau pe ascuns. Nu i-a mărturisit niciodată ce l-a adus pe meleagurile lor şi cine i-a produs atâta suferinţă. Au aflat de la el doar că nişte oameni nedrepţi l-au împuşcat şi l-au agresat drept pedeapsă pentru un lucru de care nu era vinovat. Dar nici ei nu l-au întrebat vreodată, nu au căutat să scormonească în trecutul lui. Odată acceptat, lăsa în urmă tot, asemenea unui şarpe care se dezbracă de o piele veche. Nimeni nu avea nevoie de haine ponosite.

― Mda, aşa sunt toate pieile albe, murmura uneori în barbă fratele lui, se omoară până şi între ei. Pentru Buză-de-Tigru, americanul a fost mereu un potenţial pericol, gata să explodeze când ţi-e lumea mai dragă.

Prietenia dintre ei s-a înfiripat cu fiecare cuvânt învăţat din limba celuilalt. Richard a deprins mai întâi denumirile membrilor familiei. Le pronunţa mereu cu o grijă deosebită, ca şi cum ar fi ţinut în strânsoarea buzelor o comoară fragilă. Lui Aripi-de-Bufniţă engleza i s-a părut mereu ca o a doua limbă maternă pe care şi-a însuşit-o cu o uşurinţă neobişnuită.

― Tu ai fost diavol alb în altă viaţă, îl tachina mama lui, cea mai blândă femeie din trib. Şi ea l-a îndrăgit pe american, purtându-i chiar o dragoste secretă. L-a adoptat după legile lor, trezind adesea gelozia fiilor şi nemulţumirea căpeteniilor. Se întâmpla ca în disputele lor ani de zile mai târziu, să îi ia partea lui Richard, lăudându-l pentru firea sa nonconformistă.

În ciuda umilinţei afişate faţă de bătrâni, în Richard a bătut întotdeauna o a doua inimă.  Împreună au şterpelit fructe din triburi învecinate şi s-au aventurat în locuri misterioase; au sfidat legile străbune şi au îmblânzit animale sălbatice. Nimeni nu s-a mirat când l-au văzut postat pe Richard în faţa lui Glas-de-Panteră, fiica şefului de trib, făcând jonglerii cu patru portocale. S-au îndrăgostit unul de celălalt înainte ca Ochi-de-Vultur să-şi mai poată încrunta sprâncenele în semn de indignare. Nici cele douăzeci de bice care i-au sfredelit spatele nu au potolit iubirea fetei. În cele din urmă tatăl a căzut de acord. Însă după nuntă s-a îmbolnăvit şi a cerut să fie înlocuit. Gurile rele spuneau că e blestemul omului alb, adus de sângele lui Richard. Când Glas-de-Panteră a dat naştere unui copil mort, zvonurile înnegurate au împânzit comunitatea ca o molimă. Într-o zi i-a spus trist, cu o voce izvorâtă din alt trup uitat într-o lume îndepărtată:

― Iartă-mă, dar nu mai pot sta aici. Locul meu e în altă parte, mi-e dor de ai mei. Vreau să te iau cu mine. Vino, frăţioare, vino cu mine în Boston.

A încercat să îl facă să se răzgândească, dar toate eforturile s-au dovedit zadarnice. Fratele lui de cruce era pregătit să părăsească ţinutul ce-l adăpostise timp de şapte ani şi oamenii de a căror bunăvoinţă depinsese cândva viaţa lui. Femeia care i-a fost soţie l-a implorat cu lacrimi în ochi să rămână în trib pentru ea. Şi-a zdrelit genunchii în ţărâna drumurilor bătute de copite în speranţa că Richard, impresionat de rănile ei, va întoarce din nou capul înapoi. Dar americanul a privit înainte, tot înainte… Iar el l-a urmat ca un cal credincios, îngropându-şi originile în ceaţa vremurilor.

Oraşul i-a ştirbit din avânt şi inocenţă. Clădirile înalte, pantofii cu toc, genţile, maşinile zgomotoase, fast-food-urile… toate au săpat în el un gol imens prin care i s-a scurs fericirea. Prima dată când a văzut un zgârie-nori a crezut că e un monstru şi s-a aruncat asupra lui Richard, protejându-l de intenţiile malefice ale creaturii. Însă americanul a râs de naivitatea lui. Râdea sănătos după atâtea luni de doliu. S-au angajat amândoi la o brutărie unde Richard cunoştea pe cineva, un bărbat rotofei cu mustaţă cafenie. Salariul modest nu le-ar fi fost de ajuns să ducă un trai decent dacă Richard nu şi-ar fi convins tatăl să-i primească în gazdă. Nu-şi mai vorbiseră de şapte ani, dar bătrânul avea nevoie de mâini de bărbat ca să-i îngrijească gospodăria. Ranchiuna era un lux pe care nu şi-l putea permite.

Erau seri în care ar fi dat orice să se întoarcă la ai lui, dar ştia că oraşul l-a prins în mrejele lui şi nu avea să-i dea drumul prea curând. Treptat, a renunţat la pălăria cu pene şi la codiţele împletite, spre nemulţumirea celorlalţi angajaţi de la brutărie, care au rămas fără sursa principală de amuzament. Şi-a cumpărat o pereche de blugi şi o jachetă, aşa cum purtau cowboy-ii în filmele western. S-a apucat de fumat ca să impresioneze fetele cu părul vopsit şi s-a botezat cu un nume nou: Phil. Ploaie Sălbatică, singura femeie pe care o iubise, avea să devină cu timpul o prezenţă fantomatică, asemenea unei umbre întrezărite din spatele unei perdele.

Existenţa lui de om modern a crescut de-a lungul a trei ani. Richard se schimbase. Jocurile de odinioară se consumaseră, la fel şi exuberanţa tinereţii. Nu mai rămăsese din ele decât un ecou stins – un şuierat de albină la urechea unui adormit. Fratele lui căuta în permanenţă ceva, o parte din el rătăcită în locul pe care-l părăsise acum un deceniu. L-a întrebat de multe ori cine l-a rănit atunci şi cum de a ajuns tocmai într-un trib de amerindieni, dar de fiecare dată răspunsul venea sec:

― Ţi-am spus că nu vreau să vorbesc despre asta, Phil. E un subiect mult prea dureros.

*

Într-o seară Richard a primit un telefon ciudat. Îl auzea din sufragerie:

― Cine sunteţi? De unde ştiţi asta? Am să…. nu! S-a întâmplat acum zece ani… Nenorocitule, n-ai să faci asta! De ce… Da. Acolo… Trebuia să-mi dau seama că tu eşti… Ok, ne întâlnim în faţa depoului.

Richard se albise la faţă. Dacă n-ar fi fost la curent cu legea firii, Aripi-de-Bufniţă ar fi crezut că prietenul lui a murit demult.

― Cine era la telefon? Ce voia?

Dar Richard a căutat ceva într-un sertar şi a ieşit fără să-i adreseze un cuvânt. A doua zi  l-a trezit un ropot de lovituri în uşă. A apăsat pe zăvor. Trei poliţişti l-au asaltat, trântindu-l la pământ şi percheziţionându-l. Apoi au început întrebările:

― Unde ai fost aseară între orele opt şi zece?

Era un coşmar, o neînţelegere.

― Am fost aici, cu tatăl lui Richard Holmes. Vă poate confirma.

― O, vorbeşte engleză! a exclamat ironic poliţistul care îl imobilizase.

― Deci nu ştii nimic de moartea prietenului tău. A fost găsit împuşcat în cap lângă depoul din strada Grey.

I se părea ireal. Privirea i s-a înceţoşat, făcând ca întreaga scenă din faţa lui să semene cu un vis nereuşit. Şi-a pierdut cunoştinţa.

Mai târziu a deschis ochii într-o încăpere friguroasă, unde fusese aşezat pe un pat murdar şi îmbrăcat într-un fel de pijama. De acolo l-au dus la interogatoriu. Tortura acelor clipe i-a smuls amintiri pe care nici nu ştia că le are. A fost bătut, scuipat şi umilit. Dintr-odată, faptul că nu aparţinea acelei lumi l-a azvârlit la marginea umanităţii. Însă nu i-a judecat, nici măcar nu i-a urât. Nu se putea gândi decât la destinul nedrept care l-a despărţit de fratele lui de cruce. Seara în care Richard primise acel telefon a fost ultima când avea să-l mai vadă. Nu l-au lăsat să-i cânte Haoa thatthaa, nici să-l şteargă de sânge ca altă dată. Americanul a fugit ca un laş şi a murit printre ai lui, printre „pielile albe”. De data asta glonţul i-a sfârtecat carnea şi nimeni nu l-a mai ajutat să o coasă. Odată cu el au fost înmormântate toate secretele. Nu a priceput niciodată de ce nu i le-a împărtăşit, de ce sufletele lor nu s-au îngemănat până la capăt şi de ce Richard a ales să moară singur, fără el…

***

― I se spune şi culoarul morţii, ştiai asta?

Indianul se opri. Privea într-o direcţie necunoscută, ca şi când nu l-ar fi auzit.

― Crezi că-i e frică? întrebă Stubs, rânjind.

― Cui nu i-ar fi într-o situaţie ca asta?

― Mie nu. Eu aş fi trecut prin foc şi pucioasă ca un bărbat adevărat.

Budincă zâmbi împăciuitor şi îi puse mâna pe spate bărbatului cu plete negre.

― Hai, să mergem.

Aripi-de-Bufniţă porni încet, târându-şi tălpile goale pe podeaua rece, ca o apă a morţii. Dacă aş fi avut pantofi în picioare, mi-ar fi părut rău că mă despart de ei în curând.

Îl părăsise orice durere. Îl încerca doar o amorţeală în vârful ţestei.

Oare cum o fi dincolo? Bunicul mi-a zis că e ca atunci când te trezeşti de dimineaţă şi eşti încă agăţat de lumea viselor. Nu ştii de care tărâm al realităţii aparţii. Te învăluie un nor argintiu şi devii din nou copil, dar nu mergi în patru labe, ci pluteşti. Eşti din nou fericit şi fără griji, până vine un om îmbrăcat în piei de vulpe sau de lup care îţi spune ce-ai greşit în viaţa trecută. La sfârşitul prelegerii eşti condus într-o cameră de aşteptare cu un cap de bivol pictat la intrare. Aştepţi până ţi se dă o nouă viaţă ca om sau ca animal.

Dacă bunicul s-a înşelat? Dacă aici se termină totul… aici, la capătul culoarului?

*

Ajunseră în dreptul unei uşi lugubre, păzite de două matahale inerte. La un semn, se împrăştiară, lăsându-i pe cei trei să pătrundă în pântecul întunecos al camerei. Îi scoaseră lanţurile, împingându-l în scaunul negru. Îi legară mâinile şi îi acoperiră capul cu ceea ce i se păru a fi o caracatiţă menită să-i absoarbă suferinţa. În faţa lui, separaţi de o peliculă sălcie, o mână de oameni îi arunca din ochii sângerii săgeţi de ură. Printre ei îl recunoscu şi pe bătrânul Holmes. Vocifera pesemne un blestem. De ce erau toţi împotriva lui? Cu ce le greşise?

Oftă, stingând ultima flacără aprinsă la căpătâiul sufletului său de umbra strămoşilor. Îşi aminti sărutul cald al mamei mângâindu-i fruntea şi degetele lui mici scormonind în nisip. Era ziua în care i s-a promis că dacă e cuminte, va primi cheia către împărăţia fluturilor. I se făcu dor de câmpiile înroşite de amurgul soarelui şi de roibul său. Voia să alerge, să-şi piardă urma într-o pădure deasă. Îi era sete…. ar fi băut apă dintr-un iaz. Dar aici nu erau iazuri, doar cutii zăvorâte.

Dintr-odată, o adiere de nicăieri îi gâdilă nările. Simţi cum greutatea care îl ţintuia lăsa loc unei senzaţii ciudate, de parcă din el creştea un copac, întinzându-şi crengile în braţele lui. O durere uluitoare îi chircea umerii. Se uită în jur, crezând că cineva îl apasă cu pumnii, dar fiecare îşi ocupase poziţia la o distanţă considerabilă de el. O siluetă se pregătea să tragă maneta. Apăsarea se înteţi. Începu să tremure şi trupul îi căzu pe duşumea. Era imposibil, o ştia. Totuşi nu se mai afla pe scaun. Din el creştea ceva, se înălţa.

***

― Mă, voi sunteţi nebuni? Cu cine lucrez eu aici? Vă dau afară, incompetenţilor!

Budincă îşi frământa mâinile. Avea chipul livid şi slăbise vizibil.

― Ştiam că n-o să ne credeţi, domnule director.

― Voi vă bateţi joc de mine, flăcăi. Aţi lăsat să scape un prizonier chiar înainte de execuţie.

― Î-întrebaţi-l pe Stubs, şi el a fost de faţă.

Bărbatul în uniformă tuşi nervos, apoi îngăimă pierdut:

― Da, am fost acolo… trebuia să dea de manetă, să pornească maşinăria. Atunci… s-a întâmplat. O lumină orbitoare a inundat încăperea. Când ne-am deşteptat, dispăruse. I-am tras la răspundere pe martori, poate l-o fi ascuns unu. Pe unii i-am şi bruscat. Mă ştiţi pe mine, sunt băiat dintr-o bucată. L-am căutat până am ajuns în cutia lui. Am deschis-o şi… a zburat o bufniţă. Stătuse acolo, în întuneric. Şi-a luat zborul pur şi simplu. Tony s-a jurat că pasărea a şoptit un nume înainte să iasă pe o ferestruică, Robert sau Richard… Auzi, păsăroiul a vorbit!

Stubs izbucni în râs. Hohotele lui sinistre răsunară de-a lungul coridorului, ca balada unui muribund.

Impresiile fetei din lună în Gazeta SF

Pe la sfârşitul lui septembrie, Sagy mi-a propus să ţin o rubrică în Gazeta SF (http://fanzin.clubsf.ro/). M-am simţit onorată şi am acceptat. Astfel am scris despre proza din Revista de suspans (http://revistadesuspans.ro/), o revistă care m-a atras în mrejele ei, eu însămi fiind o împătimită a genului horror/fantasy. Mircea Pricăjan a reuşit să colecţioneze cele mai înfiorătoare scrieri de la colaboratori vechi şi noi, invitându-i pe cititori să se delecteze (sau înspăimânte, după caz) cu istorisiri desprinse din tărâmuri de coşmar.

Am avut ocazia să lecturez povestiri care îşi merită cu prisosinţă locul pe piedestalul suspansului. Aprecierile mele nu au urmat neapărat un anumit şablon critic. Am încropit la rândul meu mici “poveşti” inspirate din ce am citit.

În numărul 25 al Gazetei SF am adus în discuţie şi Revista de povestiri (http://www.revistadepovestiri.ro/), de care m-am înamorat la prima copertă (şi unde apare şi povestioara mea “Obsesia”, în nr.8). Iaca am trecut de la groază la joc şi hohoteli.

Le urez tuturor revistelor ca paginile lor să prindă aripi, zburând mereu în lumea visurilor noastre. Şi… sunt cu ochii pe voi :)

Despre numărul 1 al Revistei de suspans: 

Primul număr al Revistei de Suspans a sosit pe 1 octombrie şi a adus fiori, aventură, groază şi, desigur, mult, mult suspans. Editoriale, recenzii, interviuri, filme, poezie – sunt numai câteva din ingredientele de succes ce alcătuiesc paginile virtuale ale revistei. Mă voi opri însă la povestirile de la rubrica Proză.

 În Praf scânteietor şi filamente, aparţinându-i Dianei Alzner, suspansul se construieşte în jurul obsesiilor. Angela îşi ţine soţul sechestrat într-o ciupercărie, pe motiv că acesta este nebun de legat, în timp ce bărbatul este încredinţat că se confruntă cu un plan malefic de reducere a populaţiei. Psihoza cifrată a femeii, cauzată în aparenţă de povara unui soţ bolnav, atinge dimensiuni bizare, culminând cu aversiunea sufocantă faţă de un gândac mai mult sau mai puţin real. O lectură interesantă, care te aruncă în faţa întrebării: cine este nebunul?

Eugen Ovidiu Chirovici ne oferă un fragment din romanul său O amintire de la Paris, care mi-a stârnit interesul vizavi de profunzimile nebănuite ale psihicului uman. Autorul abordează subiectul hipnozei şi al percepţiei subiective a realităţii. Cu siguranţă un roman pe care mi-aş dori să îl parcurg.

Florin Irimia ne adresează o chemare Sus, într-o cameră de hotel, unde protagonistul se zbate între vis şi realitate, chinuit de o amintire căreia mai devreme sau mai târziu va trebui să îi facă faţă… sau să îi întoarcă spatele. O atmosferă de clar-obscur, în decorul căreia creşte teama confruntării cu “bau-bau-ul” din baie. Secretul pe care îl ascunde se înalţă treptat din negura subconştientului, ajungându-l din urmă.

În Scrum, A. R. Deleanu trasează cu luciditate şi dramatism apăsător portretul unui personaj dominat de obsesia focului. Ig (poate nu întâmplător ales acest nume, ducându-ne cu gândul la “ignis” – “foc” în latină) poartă pretutindeni după el amintirea tragică a exploziei în care s-a stins prietenul său. Casa în care locuieşte devine tot mai des scena unui spectacol grotesc de fum şi flăcări, care i se insinuează diabolic în minte. Psihoza personajului oscilează între confortul iubirii pentru Cami, soţia sa şi violenţa focului ce ameninţă să îi înghită pe amândoi.

Violeta Bălan îşi imaginează o lume în care criza mondială a creat schimbări dezastroase. Regiuni întregi din ţările lumii sunt vândute, iar teritoriile devin kreisse-re. Nici în România situaţia nu este prea roz, întrucât Club B a cumpărat Dobrogea pentru a salva ţara. Romanul său, din care putem citit doar un fragment, se numeşte Al 8-lea Kreisset.

Bogdan Onin este un bun povestitor. De la Moş Goangă şi Badea Rădescu aflăm o istorioară ce sfidează tărâmul realităţii, rămânând în acelaşi timp ancorată în el. Povestirea are alura unui mini-reportaj, în care autorul le ia “interviu” celor doi, un adevărat “cuplu de scenă”, după cum îi numeşte chiar el cu simpatie. Întâmplarea care le-a rămas întipărită în minte bătrânilor se petrece în timpul celui de-al doilea Război Mondial, când Moş Goangă se ocupa de întreţinerea cailor din unitate şi Badea Rădescu era căpitan. Am remarcat aerul de autenticitate bine impregnat în atmosfera de basm.

În Uluyan Taşlar – Pietrele care urlă de Alin Dărângă, protagonistul parcurge cu ochii minţii călătoria iniţiatică a profesorului său de latină, după ce îi citeşte manuscrisele şi află despre ruinele cetăţii Uluyan Taşlar. Deşi o figură atât de familiară lui, profesorul i se dezvăluie într-o nouă lumină pe cât de misterioasă, pe atât de tulburătoare.  Şi cum fiecare veche cetate îşi are secretele ei bine îngropate în cenuşa timpului, tânărul descoperă un lucru nebănuit despre cel pe care credea că îl cunoaşte. Alin Dărângă încântă prin stilul fluid, care alunecă printre cuvinte, sensibilizând şi creând lumi umbroase şi enigmatice.

Pe undele Istriei de Alexandra Nicuale am plutit într-o poveste care mă duce cu gândul la romanele bine-cunoscutului Stephen King. Aflat la prima vizită în casa logodnicei sale, un tânăr capătă o pasiune hipnotizantă pentru un radio vechi Istria. Pe măsură ce reparaţia obiectului îi ocupă tot mai mult timp, fata realizează cu stupoare că logodnicul ei şi-a găsit… o nouă iubită. Suspansul cunoaşte o gradare excelentă iar finalul are efectul-şoc scontat demn de Revista de suspans.

Phaedra este o poveste fascinantă, aparţinându-i Cătălinei Fometici, care ne-a obişnuit deja cu tematica de inspiraţie mitologică. De data aceasta, firul poveştii urmăreşte destinul tragic al Phaedrei, care s-a născut din unirea Pasiphei cu Taurul Sacru, Minos. Prinţul Theseus îi cere mâna de la regina Pasiphe, pentru a înăbuşi războiul dintre regatele lor. În ciuda oponenţei acesteaia, mâhnită de uciderea fiului său şi pierderea fiicei Ariadna – de care se face răspunzător Theseus – eroul reuşeşte să îşi impună voinţa în faţa tuturor. Pasiphe are însă un plan de răzbunare.  Phaedra te învăluie de la început într-de farmec desăvârşit, dovedind o sensibilitate aparte şi un lirism catifelat.

Nicolae Cornescian ne onorează cu prima parte a foiletonului Extreme. Ajuns în casa unde i se spune că locuiesc soţia şi fiica sa, protagonistul realizează că nu îşi aminteşte aproape nimic despre vechea sa existenţă. El revede locuri familiare ce par a-i oferi indicii importante, dar obscure despre identitatea-fantomă pe care a lăsat-o în urmă. Curând, realitatea se cufundă în mrejele unei noi dimensiuni a conştiinţei. Însufleţit de o chemare ce răzbate din paginile unei reviste, bărbatul este atras magnetic de o femeie misterioasă, care i se relevă din amintiri îndepărtate, dar vii. Autorul ne vorbeşte în limbajul viselor şi al timpului din afara timpului, ţesând lumi care se întrepătrund, se completează şi se resping totodată. Un stil diafan care m-a purtat pe aripile unei poveşti enigmatice. Aştept cu interes continuarea.

În Looking for a job, Radu Ilarion Munteanu satirizează conflictele generate de prezenţa rromilor în Europa, dar şi naţionalismul scoţian. Jeffrey se trezeşte urmărit de vigili, din rândul cărora face parte şi prietenul său Vasile. O aventură cu un final neaşteptat, istorisită într-o manieră comică şi dinamică.

În crâmpeiul pe care îl putem citi din Închipuire, Cristian Lisandru ne poartă într-un univers sumbru, unde magia nopţii se împleteşte cu vrăjile şi blestemele. Urmărim drumul sinuos al unei caleşti trase de licorni, în timp ce o copilă se zbate în chinurile unei boli smulse din braţele întunericului. Un drumeţ misterios se îndreaptă spre fată şi pruncul nou-născut. O prinţesă este promisă unui dragon, iar un flăcău curajos se luptă cu fiara pentru iubirea ei. Povestea este spusă, sau mai bine zis recitată într-un stil dinamic, precipitat, ca o fugă înspre necunoscut. Avem de-a face cu o proză lirică prin excelenţă.

Oare care este viaţa unei umbre? este întrebarea pe care ne-o adresează cu graţie Elena Potocean în Povestea umbrei. Scormonind în cotloanele întunecate ale existenţei, autoarea caută să surprindă intimitatea unui suflet damnat, împreună cu drumul parcurs de la carne la o rămăşiţă nostalgică de om. O poveste cu tentă filozofică, de o sensibilitate cuceritoare, în care personajul principal ni se confesează, vorbind, în aceleaşi timp ca pentru sine, într-un timp uitat de toţi. La sfârşitul incursiunii, vom afla, poate, că umbra sălăşluieşte în fiecare dintre noi, aşteptând cu jind o nouă invitaţie la lumină.

Am scris Secretul domnului Wally având în gând un personaj tragic, uşor ridicol şi umil, dar capabil de lucruri monstruoase. Nu degeaba se spune “Apele liniştite sunt adânci”. Domnul Wally îşi ţine secretul bine ascuns în pod. El primeşte o vizită total nedorită de la un copil agasant din vecini, care dă semne că ar şti despre ce e vorba dincolo de uşile închise. Începe jocul nervilor şi odată cu el, se derulează filmul amintirilor lui Wally, unde se conturează figura Silviei, femeia pentru care omuleţul scund şi chel a făcut o pasiune… mortală.

Un crâmpei de lumină de Lena Kart urmăreşte o întâmplare unde suspansul se simte la el acasă. În decorul unei atmosfere de ceaţă stufoasă, Caleb rememorează amintiri din copilărie, când copiii din vecini îl ocoleau, pârându-l pentru glumele morbide şi adresându-i porecle jignitoare. În prezent, bărbatul se încumetă să se aventureze la Gârla Mortului, un loc de temut, unde are parte de o surpriză la care nu s-ar fi aşteptat.

În Noaptea de la noapte, Nicolette Orghidan surprinde complexa lume interioară a unei femei condamnate să îşi petreacă timpul pe patul unui spital, în urma unui eveniment care nu-i îngăduie să-şi amintească ce i s-a întâmplat. Nu se poate exprima decât în frânturi de cuvinte, iar trupul îi este şi el prizonier al unei inerţii terifiante. Pentru că nu poate dormi, îşi umple clipele grele numărând stelele, singura oază de libertate pe care şi-o permite. Astfel, ea devine un observator pe alocuri cinic al propriei vieţi, în care converg chipurile familiare ale prietenilor şi profesionalismul sec al personalului din spital.

Îngeri sălbatici (I) de Aurelia Chircu se anunţă o poveste cu intrigi captivante, asemenea unui labirint unde îţi doreşti să te pierzi. Dorayan se află în biroul psihologului Leo, care încearcă să îl convingă pe tânărul cu personalitate disociată să renunţe la “dublul” său Florenţa. El este conectat telepatic la trările fratelui său Mariusz, putând chiar vizualiza situaţiile în care se găseşte acesta. Preşedintele unei companii dubioase, Mariuzs primeşte vizita a două “vânătoare” angajate să îl împiedice să ucidă pe cineva din cauza puterilor lui latente. Pe măsură ce noi secrete ies la iveală din negura conspiraţiilor, descoperim că fiecare personaj este, la rândul său, înger şi demon. Aventură, mister, puteri supranaturale – nu lipseşte niciun ingredient.

Raluca Băceanu ne provoacă să pătrundem în mrejele unui veritabil thriller poliţist, în Proprietarul, o continuare a “Misterelor de la 417 D” – se preconizează o serie incitantă.  Robert Stănescu, un fost detectiv care lucrează pe cont propriu, colaborează cu Raluca (autoarea intră cu succes în pielea propriului personaj) pentru a prinde un criminal sadic. Ea trebuie să se inflitreze într-o agenţie imobiliară unde simpaticul detectiv bănuieşte că poate da de urma omului căutat. Suspansul atinge cote maxime când Raluca realizează că se află chiar în casa criminalului, fără niciun ajutor. O proză care s-ar putea transforma foarte bine într-un film, sădind cu iscusinţă fiori pe şira spinării şi goluri în stomac.

Lady A. de Ioana Cătălina Dorojan este o poveste suavă care mă duce cu gândul la acordurile melancolice ale unui pian vechi dintr-un castel părăsit. Lady A., o tânără bogată şi sofisticată, îşi aşteaptă logodnicul plecat în război, păstrându-l aproape de ea prin scrisori. Comunicarea dintre cei doi se petrece doar în miezul cuvintelor aşternute pe hârtie, părând că autorii lor se află la câteva lumi distanţă. Când Eric îşi face apariţia asemenei unei umbre lângă fereastră, visul se apropie de sfârşit.

Karel Cispic zugrăveşte un frumos Zbor, de-a lungul căruia are loc metamorfoza personajului principal. Sergiu Miron este un pianist care se bucură de o carieră strălucitoare.      În ciuda admiraţiei pe care o trezeşte în critici, tânărul constată că nu a cunoscut niciodată cu adevărat fericirea. Întoarcerea la Paris, menită să-i limpezească sufletul, îl aduce în faţa unei întâlniri mistice cu o ghicitoare pe nume Lola. Când pianistul suferă un accident de maşină, cuvintele femeii – o adevărată revelaţie mascată – încep să îl bântuie: “Vulturii nu cad niciodată”. Şi totuşi Sergiu cade, ajungând într-un spital de psihiatrie, înrobit de obsesia că nu mai poate cânta. Dar se ridică, într-un final, cum fac toţi vulturii.

Străinul (I) lui James R. Blaise, amintind de “Faust”, ne spune povestea unui suflet damnat. Drumul de la om la demon este descris prin prisma unor profunde meditaţii fiosofice care ne poartă subtil la graniţa dintre viaţă şi moarte şi până dincolo de nefiinţă. Un fost agricultor cu o soţie frumoasă, protagonistul ne vorbeşte din universul umbrelor, mărturisind că şi-a pierdut sufletul în urma unui joc de table cu un străin enigmatic. Acum, el este acela care fură sufletele altora în schimbul îndeplinirii dorinţelor cu care muritorii vin la el. Ceva se schimbă însă când îl cunoaşte pe Neal Mcintyre, un băieţel sărac şi invalid din Kansas. Aştept cu nerăbdare continuarea.

Obsesie codificată de Andra Pavel se centrează pe misiunea periculoasă pe care şi-o asumă Crina, aflată pe urmele asasinului Thomas, pe care îl suspectează că l-a omorât pe Matei, un prieten bun de-al ei. Cei doi amanţi se adâncesc fiecare într-un joc periculos. Crina este preocupată obsesiv de descifrarea unor coduri secrete care i-ar putea aduce rezolvarea cazului,  în timp ce Thomas cade în capcana iubirii.

Raniţa de soldat de Mihai Hafia Traistă este o poveste spusă parcă la gura sobei. Andrei al lui Frunză poposeşte sub deal, apăsat tot mai mult de greutatea raniţei din spate, dar şi a ploii care nu mai conteneşte. Astfel îşi aminteşte cum a cosit două zile lazul lui Ştefan Pătrovai în schimbul raniţei, un obiect preţios pe care bătrânul îl are din Armata Roşie. După o săptămână, moş Pătrovai se răzgândeşte şi îi cere înapoi raniţa. În prezent, Andrei al lui Frunză îşi continuă drumul şi trecând prin cimitir, descoperă că a fost protagonistul unei întâmplări fabuloase.

În Scurtă întâlnire, Liviu Radu aduce faţă în faţă două personaje aparent opuse: o fetiţă fugită de acasă şi un prădător cu gânduri necurate. Locul? Un supermarket unde bărbatul îşi ocheşte victima, începându-şi jocul malefic, mascat de o inocenţă ludică. Replicile sincere şi naive ale fetei ne fac să tresărim cu groază, aşteptând ca din clipă în clipă să cadă cortina, urmând ca atacatorul să-şi ducă la îndeplinire odiosul plan. Numai că socoteala de-acasă nu se potriveşte mereu cu cea din târg. O poveste curajoasă cu un final greu de anticipat, abordând un subiect căruia puţini scriitori au curajul să îi facă loc în paginile lor.

 http://fanzin.clubsf.ro/2012/10/impresiile-fetei-din-luna/

Despre numărul 2:
: http://fanzin.clubsf.ro/2012/11/impresiile-fetei-din-luna-rs-2/
Despre numărul 3:
http://fanzin.clubsf.ro/2012/12/impresii-rs-3/
Despre numărul 4:
http://fanzin.clubsf.ro/2013/01/impresii-rs-4/
Despre numărul 5:
http://fanzin.clubsf.ro/2013/01/impresii-rs-5/