Cherry

De când îi crescuse un cireş pe umărul stâng, viaţa lui se schimbase total. Iubita îl părăsise, iar vecinii îl ocoleau. Ba din când în când, îi aruncau câte o privire piezișă şi îşi dădeau ochii peste cap. Copăcelul era mic, cam cât degetul lui arătător şi trebuia udat odată la trei zile, altfel îl durea. Făcea nişte cireşe minuscule, ca nişte pistrui.

Nu înţelegea de unde atitudinea asta ostilă faţă de el, că doar nu era cu nimic mai prejos decât ceilalţi. Era pur şi simplu „mai mult”.

Ieri s-a dus la farmacie şi a cerut o pastilă de cap. O femeie scundă, pitită printre rafturile de medicamente, s-a întors către el. Când i-a văzut umărul, zâmbetul profesional i-a pierit.

- N-avem, i-a răspuns tăios.

- Dar eu văd pe raft, acolo, scrie clar: Kotevin.

- Vi se pare, a mormăit farmacista şi a dispărut în spatele unei uşi în formă de rinichi.

Săptămâna trecută a cerut un bilet la noul film al lui Yssos, „Alerg pe câmpii şi nu mă opresc.” Cucoana de la ghişeu i-a întins biletul în silă, bălmăjind ceva.

- Aţi spus ceva? a întrebat-o el, deja sătul.

Ovalul ascuns în spatele ghişeului a tăcut mâlc, dar lui i s-a părut că aude o voce din surdină spunând: „Fir-aţi voi să fiţi de ecologişti!”

Injuriile şi strâmbăturile făceau parte din meniul zilnic al existenţei sale. Se obişnuise cu ele, dar se simţea foarte singur. Numai nebunii şi cerşetorii se arătau îngăduitori cu excrescenţa lui. Un bărbat zdreţăros i-a şi cerut câteva cireşe, întrucât nu mai mâncase de două zile.

Ilustrație: Cristina Maria - Zinzolina's Art (pagina de Facebook)

La uşa lui nu băteau decât curierii şi poştaşul. Cel mai bun prieten îl părăsise şi el, mărturisindu-i, printre lacrimi, că a primit moştenire de la unchiul lui un elefant şi trebuie sa plece în Africa să aibă grijă de el. Astfel că rolul amicului a fost luat de cireşul de pe umărul lui drept. Copăcelul i-a devenit şi mamă şi tată şi frate. Îl privea ore în şir în oglindă, cum îşi scutură crenguţele de parcă ar fi aplaudat o reprezentaţie teatrală şi cum frunzuliţele lui se lasă mângâiate de un vânt invizibil. Uneori vântul izbucnea dintre buzele lui. Îi plăcea să-şi sucească trunchiul gâtului şi să sufle aer molcom înspre cireş.

După o vreme, a renunţat la dorinţa unei companii umane. De fiecare dată când ieşea afară, strict pentru cele necesare, îşi acoperea cireşul cu o pelerină croită special. Ajunsese să se ascundă şi el sub straturi groase de haine. Asta era o adevărată corvoadă pentru cineva născut în Gomania, unde era mereu destul de cald. Chiar şi aşa, mulţi îl recunoşteau şi făceau stânga-mprejur când îl vedeau.

Într-o zi, Ea l-a găsit. Nu ştie nici el cum, pentru că nu era din oraş, nici măcar din aceeaşi ţară şi vorbea o limbă ciudată, înrudită într-o mică măsură cu a lui. A ştiut imediat că nu e de prin părţile alea după faptul că ningea în permanenţă deasupra capului ei. Mii de fulgi de zăpadă ţâşneau dintr-un loc necunoscut şi se aşterneau cuminţi la picioarele ei. Desigur, în preajma Ei era foarte frig, senzaţie până atunci necunoscută lui. Tocmai bine i-a fost cu hainele groase pe care le purta. Treptat, apariţia aceea insolită i-a trezit simţurile amorţite. A început să-i înveţe limba. Ea îi scria lecţii de vocabular şi gramatică pe şerveţelele de la cafeneaua unde ocupau mereu acelaşi loc, într-un colţ umbros. Acolo, singurii care le aruncau uitături neprietenoase erau chlenerii. De fapt din mila unuia dintre ei, ginerele proprietarului, le improvizaseră acel colţ unde copiii nu mai aruncau în ei cu ardei şi capetele de păpuşi. Amândoi erau proscrişi.

Curând, au reuşit să poarte discuţii în ikilyndeză destul de fluent. A aflat, astfel, că Ea îşi părăsise ţara natală din cauza încălzirii globale ce produsese o adevărată catastrofă demografică – zeci de ikilyndezi muriseră după ce încetaseră să mai producă zăpadă. Se uscaseră ca nişte mumii. Ea a ales o ţară de refugiu, unde căldura să fie suportabilă şi să bată vântul. A căutat îndelung până să dea de Gomania.

- Ai fost primul goman cu care am legat o prietenie, i-a surâs ea într-o după-amiază. în timp ce-şi sorbea cafeaua.

- Mă bucur, i-a răspuns el uşor fâstâcit.

- Voiam să te întreb demult ceva, i-a mai spus Ea. De ce ne ocolesc ceilalţi? E din cauza mea, nu? Ştiu că sunt diferită.

- Nu-i nimic, şi eu sunt diferit... i-a şoptit El, dezvelindu-şi micul cireş de pe umăr.

Ea şi-a mărit pupilele şi a scrâşnit din dinţi, apoi şi-a scuturat pletele, din care a nins mai mult decât de obicei.

- E cel mai minunat lucru pe care l-am văzut! a exclamat în cele din urmă, spre surprinderea lui.

- Serios?...

sursa: Pinterest

Şi atunci s-a petrecut ceva asemănător cu alunecarea unui zar fix pe muchie – uimitor, rar şi enervant deopotrivă. Ea s-a aplecat peste masă şi l-a îmbrăţişat. Lui i s-a părut că trupurile lor au stat lipite ore în şir. În realitate, nu a durat decât douăzeci şi şase de secunde pentru ca una din palmele ei să îngheţe definitiv cireşul, care ulterior s-a transformat într-o pulbere purpurie.

- C-ce-ai făcut?

Ea nu înţelegea. Oricât s-a străduit să-şi ceară scuze (ba chiar i-a promis că îi cumpără altul), el a rămas de neclintit. În cele din urmă, a părăsit furtunos cafeneaua şi de atunci nu s-au mai întâlnit. Şi-a recăpătat vechii prieteni, iar farmacista care până mai ieri îl evita acum s-a oferit  să-i dea un supliment de trei cutii de Kotevin.

Numai că lui nu-i mai păsa de toate astea. Umbla pe străzi ca şi când n-ar fi văzut pe nimeni. Îi era dor să-şi mângâie copăcelul cu degetul şi să-şi coloreze vârful limbii în roşeaţa cireşelor pe care le cocea în fiecare seară. Ea avusese dreptate – cireşul a fost cel mai minunat lucru pe care  l-a văzut vreodată. 

Povestire apărută prima dată în Revista de Povestiri (aleasă pentru publicare de Veronica Niculescu)

Teama care îmi dă curaj

Dragi cunoscuţi şi necunoscuţi, o să vă vorbesc puţin despre frică, dar și despre curaj. Despre mine. Despre o Teodora care s-a plimbat prin văi umbrite şi a găsit lumina, din nou şi din nou, deşi în mintea ei locuia un piticuţ care îi şoptea că va rămâne pierdută în pădurea întunecată. Ştiu, sună cam creepy povestea asta, dar are şi finaluri fericite. 

Am fost un copil timid, extrem de sensibil şi cu toate astea sociabil şi plin de imaginaţie. Mă întorc mereu cu drag la acea perioadă a vieţii mele. Mult timp mi-am dorit să fiu mereu mică, un soi de Peter Pan în variantă feminină. Mă speria lumea oamenilor mari. 

Când am început să mă tem prima dată? Pe la 7 ani m-a încercat întâia oară teama că pierd lucruri sau fiinţe dragi. N-o să uit niciodată cum am plâns vreo jumătate de oră pentru că frunza mea preferată, de violetă de Parma, se rătăcise pe afară după o ploaie de vară. Mă ataşasem foarte mult de ea. Am descoperit că la şcoală nu mă simţeam deloc în apele mele. Nu au lipsit prietenii, – cineva chiar mi-a schimbat în bine viaţa – dar au fost puţini. Prea mulţi copii, profesorii care mă ascultau sau mă întrebau pur şi simplu cum mă cheamă – mă intimida şi cea mai mică interacţiune, îndeosebi în primii ani. O vreme am luat note mai mici decât cele pe care le meritam de fapt pentru că anxietatea mă împiedica să mă concentrez la capacitate maximă. Din fericire nu a durat mult faza asta.

Acceptarea este cheia

Abia mai târziu, prin liceu, mi-a picat fisa că una din cele mai mari frici ale mele e că mă fac de râs; mă întrebam obsesiv ce gândeşte cutărescu sau cutărica despre mine. Încă îmi calculez în minte cuvintele în diferite situaţii sociale, încă mai am nevoie de o droaie de confirmări, totuşi am parcurs un drum luung şi frumos de atunci. Ei bine, am avut mai multe cumpene în cei 28 de ani pe care îi deţin (uf, ce vârstă, îmbătrânesc:))). Am trecut prin experienţe înfiorătoare. Puţini au bănuit că eu abia mă târam la facultate şi că adesea mă sprijineam de câte un perete ca să nu îmi pierd echilibrul pentru că abia mă ţineam pe picioare. Nici eu nu am realizat ce forţă zace în mine decât atunci când am trecut prin iad...mental, fizic, emoţional. 

Am încercat mereu să zâmbesc celor din jur, să nu dezamăgesc, să fiu corectă, să îmi văd de studii, carieră şi să dăruiesc pe cât posibil. Uneori am simţit că nu mai pot, că am ajuns la capăt.

Aş minţi să spun că nu m-am plâns, însă am căutat pe cât posibil să nu îi încarc pe alţii, îndeosebi pe cei apropiaţi, cu ale mele. Mi-am dat seama cât de mult efort presupunea a tăinui înnegurarea prin ce treceam şi la un moment dat s-a întâmplat o minune – am început să îmi deschid inima şi să vorbesc despre asta. Nimeni nu a fugit de mine, nu a aruncat cu pietre. Din contră. 

A doua minune a fost descoperirea leacului suprem care stă la baza oricărei vindecări emoționale – ACCEPTAREA. Abia când mi-am acceptat una dintre cele mai mari temeri ea s-a spulberat ca prin vis. M-am împrietenit cu ea în timp (nu a fost deloc uşor) şi chiar i-am mulţumit pentru lecţie. Treaba asta e valabilă pentru orice teamă şi chiar boală. Când deteşti o boală, o problemă, de fapt deteşti o parte din tine, iar acea energie este direcţionată, ghici unde, tot în tine. Şi te laşi prins într-un cerc vicios al autodetestării. E ciudat să îi spui problemei tale care te scoate din toţi pepenii „Te accept. Îţi mulţumesc pentru mesajul tău”. Poate părea o tâmpenie colosală, dar funcţionează, vă spun din experienţă! Cum am aflat de acest secret splendid? Am descoperit un site. Dacă vă confruntaţi cu anxietate şi/sau surorile ei, intraţi aici şi încercaţi exerciţiile. Nu vă costă nimic. Pentru mine au fost salvatoare. Evident, n-o să ajungeți la acceptare cât ai bate din palme, e ceva de muncă.

The green-eyed monster&friends

Temerile îmbracă mii de forme. Uneori te afectează exclusiv pe tine, nefericitul lor posesor. Alteori îi „contaminează” şi pe ceilalţi. Unele dintre cele mai dureroase situaţii se nasc atunci când domnişoara frică îşi bagă coada în relaţii. De tot soiul, dar cu toţii ştim că cel mai mult ne freacă la icre alea sentimentale. That’s where all the drama is, right? Gândiți-vă la protagoniștii serialului „The Big Bang Theory”, Penny și Leonard - se despart, se împacă, devin semi-prieteni, se împacă iar, se ceartă și la final se căsătoresc.

Nu am scăpat nici de lecţia asta, oricât am încercat să fug (mâncând pământul). Şi doare, al naibii de tare, doare mai rău ca orice am trăit până acum... Se lasă cu râuri de lacrimi (după cum zicea şi Timberlake într-o melodie), dor (pe sistem amintirile mă chinuiesc, amintirile mă răscolesc), teama irepetabilităţii lucrurilor frumoase trăite în acest context şi a neputinţei de a mă desprinde, de a „uita”.

De ce se spulberă relaţiile? Ştiu că aţi tot auzit/citit asta prin diferite bloguri, emisiuni, dar ăsta e adevărul, după părerea mea – pentru că oamenii nu se iubesc îndeajuns pe ei înşişi şi cer iubire de la celălalt. De aici se nasc toate celelalte: neîncrederea, gelozia, teama de abandon. Le-am trăit pe toate şi unele încă mai locuiesc în mansardă la mine (nici nu plătesc chirie, tupeu maxim...). 

Teama de abandon şi gelozia sunt surioare bune, fac o pereche pe cinste. De unde se nasc ele? Dincolo de experienţele individuale (abandonul de către părinţi, înşelat, abuz, etc), există un trunchi comun – credinţa greşită că nu meriţi să fii iubit...că nu eşti îndeajuns de bun, de frumos, de sexy, de cu stea în frunte şi, prin urmare, rişti să fii înlocuit în orice clipă. Şi atunci apare nea Control, care vrea să îl/o ţină lângă tine din răsputeri. Si dă-i, si luptă. Iar frumoasa iubire rămâne undeva în background. Nu înseamnă că nu există, ci stă pe tuşă, mănâncă floricele şi se uită la Teamă cum joacă într-un spectacol destul de mohorât.

E cumplit să trăieşti acea profeţie auto-împlinită şi el/ea să plece într-adevăr... E o durere care te sparge într-o mie de bucăţi care ai impresia că nu se vor mai aduna niciodată. Şi te întrebi: „Oare ce puteam face mai mult?” Sau – şi aici e o greşeală pe care o facem mulţi – te învinuieşti: „Dacă n-aş fi fost atât de insistent, de temător, de etc şi etc el/ea nu m-ar fi părăsit” şi te simţi neputincios, ciudat, neatrăgător. Cu atât mai mult cu cât şi perechea te învinuieşte.

Să vă spun revelaţia care s-a pogorât asupra mea chiar anul ăsta şi care se vrea totodată a fi un sfat venit din suflet  – Nu e vina nimănui! Nu vă mai învinuiţi şi nici nu aruncaţi vina pe celălalt. Fiecare om face ce şi cât poate în fiecare clipă a vieţii sale, aşa cum consideră că e cel mai bine în funcţie de educaţie, de IQ şi alte elemente care îi compun fiinţa. O dă în bară? Da. Nu face mereu cele mai bune alegeri? Cu siguranţă. Dar fiecare experienţă prin care trecem este o lecţie. Nu daţi vina, pentru că vă împovărați inima, ci întrebaţi-vă: „CE am de învăţat din asta? Cum mă poate ajuta suferinţa asta să devin mai bun, mai iubitor, mai tolerant cu mine însămi/însumi şi cu cei din jur?”

Nu sunt vreun guru, nu am luat încă 10 la examenul ăsta (ba sunt chiar în stare de corijenţă), dar învăţ din greu. Asta e noua mea lecţie. Am absolvit „facultatea fricii” şi acum sunt la master. New level. Frickin' hard, dar dacă până acum nu am rămas cu cine ştie ce restanţe e de bine zic eu. 

Nu vă judecaţi

Altă chestie importantă – Nu vă judecaţi pentru că aveţi gărgăunii ăştia. Nu sunteţi cu nimic mai prejos dacă vă vine să o strângeţi de gât pe o duduie care flirtează cu iubitul vostru sau dacă vă apucă sudorile și palpitațiile când trebuie să vorbiți în public. Tot ceea ce trăiţi şi simţiţi e firesc, e UMAN. Problemele încep în momentul în care vă consideraţi, conştient sau inconştient, „nu îndeajuns de (completaţi cu atribute pozitive)” şi în care vă judecaţi pentru lucrurile astea, vă simţiţi ruşinaţi cu ele şi le învinuiţi pentru dezastrele din viaţa voastră.

Am făcut şi eu asta, m-am criticat cu vârf şi îndesat pentru gărgăunii mei, m-am autoflagelat, transmiţându-le astfel mesajul: „Băi, sunteţi naşpa şi îmi stricaţi ploile, planurile mele superbe pentru viitor. Îl faceţi pe omul ăla să se sperie şi să-şi ia câmpii. Ia treceţi la colţ. Vindecarea! Repede! Un doi, un doi” Gărgăunele principal s-a întristat atât de mult că l-am alungat şi respins, încât mi-a creat şi o problemă de sănătate destul de apăsătoare, totuși nimic grav. A devenit tot mai insistent pe măsură ce îl negam. Thus the nightmare. Cu cât fugiţi/reprimaţi mai mult un aspect al fiinţei voastre, cu atât de rău vă va lovi mai târziu, credeţi-mă! Fiţi sinceri cu voi, chiar dacă sunt gânduri pe care nu le mai spuneţi nimănui. Nu vă minţiţi, nu vă fentaţi dorinţele, impulsurile, umbrele. Tot vor ieşi la iveală într-o zi.

Drumul vindecării...to be continued

Şi aşa a reînceput Teodora un drum de mai demult, în care încerca în disperare să găsească soluția salvatoare, în special pe cale spirituală, dar şi psihologică, emoţională. Cei care mă cunosc ştiu că am o deschidere spirituală, ezoterică, alea alea. Iar asta ajută, mult chiar, cu o condiţie pe care eu am fentat-o – să te accepţi cu tot ceea ce eşti, să nu-ţi grăbeşti vindecarea, mai ales de teamă că pierzi ceva sau pe cineva. Nu merge aşa treaba. Ştiam din experienţa trecută că acceptarea e unica soluţie reală, celelalte sunt doar auxiliare sau te ajută să ajungi acolo (nu neg beneficiile psihoterapiei și a altor metode, fiecare e diferit și alege varianta care i se potrivește cel mai bine). Cu toate astea nu mi-a fost deloc uşor să accept temerile noi care intraseră în viaţa mea (stupize, stupize). Încă nu îmi este, dar am făcut paşi importanţi în direcţia asta. 😃

Am devenit însă tot mai conştientă de tendinţa mea de a fugi de ele, de a le îndesa într-un dulăpior al minţii de teama că o să producă şi mai multe tâmpenii (aka suferinţă şi jale). Am început să le iert. Am început să le vorbesc, în special „fetei” mele numărul 1, cea mai năstruşnică dintre ele. Da, le spun fete fricilor, le-am dat şi nume. Pentru unii e țicneală asta, dar mă ajută să mă împrietenesc cu ele. Am început să le ascult mai mult, chiar dacă vorbesc aberaţii şi făuresc scenarii horror. Sunt parte din mine, sunt ca nişte copii pierduţi.

Cândva, omul acela cu site-ul (de care v-am zis mai sus) m-a ajutat să o accept pe una din cele mai insistente şi mai dificile frici. Şi atunci ea a tăcut, nu m-a mai bătut la cap. Am reuşit nu doar o dată să fac asta, ci de mai multe ori. Toate temerile vor acelaşi lucru – să le spun „da”, să le validez. Nu înseamnă că trebuie să fiu de acord cu ele, ci doar să nu mă mai lupt cu ele, să le îngădui să FIE. Şi ce minunat va fi când voi reuşi să le îmbrăţişez şi pe ele, pe cele rămase. Abia aștept ziua când îmi voi spune DA din toate punctele de vedere şi voi lăsa iubirea să curgă prin mine și de la mine către alți oameni. 

Și voi reuși pentru că nu am eșuat niciodată până acum să ajung acolo unde mi-am propus, chit că mi-a luat mai mult decât anticipam. Pentru că toate experiențele sunt menite să ne conducă pe drumul cel bun. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că voi avea curajul să fac o groază din lucrurile pe care le-am realizat. N-aș fi crezut vreodată că voi citi poezii la microfon în fața mai multor oameni, că voi avea o carte publicată, că mă voi apuca mai serios de pictat, că voi cânta pe o scenă, că voi întâlni actori față în față și chiar voi colabora cu unii, că mă voi muta la „casa mea”, că voi începe scurte dialoguri cu oameni necunoscuți, că voi ieși din nou fără probleme din casă după 5 ani de agorafobie și multe altele. Nu spun asta ca să mă laud, ci ca să mă bucur, să-mi reamintesc faptul că se POATE, așa cum puteți și voi. Aveți încredere că dispuneți de toate resursele necesare și fiți mândrii de toate „ciudățeniile” voastre pentru că ele contribuie la frumusețea și unicitatea voastră.

M-am uitat în oglindă recent şi m-am văzut...m-am văzut cu adevărat după mult timp: frumoasă atât în exterior cât şi în interior, curajoasă tocmai pentru că îndrăznesc să mă tem atât de mult, sensibilă, talentată, intuitivă, inteligentă, nebună, amuzantă, senzuală, reţinută, fixistă, tolerantă, generoasă, paradoxală. Perfectă cu tot ceea ce sunt.

Aşa suntem cu toţii, dar venind pe pământ rătăcim multă vreme arătându-ne cu degetul unii pe alţii, considerând că nu merităm să fim fericiţi, iubiţi. Şi atunci apare câte cineva special care ne scutură până ne trezim. La început e întuneric beznă. Apoi, treptat, se iveşte un firişor de lumină. Într-un final, după ce o lălăim destul prin tunel, ajungem la capătul lui, la Inima noastră, la iubire. Şi abia atunci putem răsufla uşuraţi: A MERITAT CHINUL! Şi totul se schimbă, se îmbracă în lumină: relaţiile cu cei din jur, cariera, banii, sănătatea. Teama dispare pentru că e doar o iluzie de fapt, oricât de puternică pare.

Nimic nu e imposibil. Totul are un sens, totul se leagă asemenea unui puzzle. Şi chiar dacă nu credem asta acum asta tot aşa va fi. 

Fata din curcubeu – viaţa care nu bate filmul

Recunosc că în general nu am aşteptări atât de mari de la un one-man show aşa cum am de la o piesă ce reuneşte mai multe personaje. Un singur actor „umple” scena mai greu, uneori e nevoie să se dividă, să-şi întindă vocea până atinge şi ultimul spectator, să-şi contorsioneze firea artistică astfel încât să nu te lase să aştepţi „următoarea scenă”. 

Marcela Motoc a reuşit să nu mă facă să aştept, deşi am stat cu sufletul la gură pe măsură ce mi s-a dezvăluit povestea tulburătoare a unei femei pentru care curcubeul se desenează în nuanţele morţii şi ale deznădejdii. Din când în când, culorile fericirii de odinioară îi sclipesc în ochi. Zâmbeşte cu un surâs frânt, amintindu-şi de părinţii ei, două figuri blânde scufundate în negura unui unui timp stătut.

Din spatele paravanului de umbre se iveşte şi Vera, sora ei geamănă, jumătatea pe care a pierdut-o. Toţi trei o strigă în surdină cu glas de cerb rănit. Fetiţa de odinioară ar vrea să le răspundă, dar cuvintele ei se pierd în frânturi de melodii ce ne poartă în cartierul în care cândva a locuit Edith Piaf. Vocea splendidă a Marcelei Motoc te străpunge cu forţa omului care se agaţă de existenţă cu ultimele zvâcniri ale fiinţei. Şansonetele ei te înalţă în mirajul filmelor de dragoste şi te coboară în mahalale.

Universul femeii de moravuri uşoare (sau grele, cum le consideră ea) se întinde pe două scaune, cu numerele 13 şi 14 din Cinema Curcubeu. Acolo se consumă acte amoroase sterile, în timp ce pe ecranul uriaş curg idile vesele şi melancolice. Fata din curcubeu se visează uneori Julia Roberts în „Pretty Woman”. Richard Gere îi spune că o iubeşte şi o smulge vieţii de stradă. Ce poate fi mai minunat de atât? Alteori e Giulietta Masina în „Nopţile Cabiriei”, doar că nu la fel de inocentă.

Dincolo de alura obosită şi sarcasmul în care îşi înfăşoară discursul se ascunde fetiţa care îşi dorea să devină balerină. Se întrevede femeia elegantă, cu mânuşi de dantelă şi rochie de mătase. Delicateţe şi silă, suferinţă şi speranţă – toate se regăsesc în acelaşi trup unde stă zăvorât un suflet chinuit. Fata din curcubeu nu trezeşte milă decât dacă refuzi să îi vezi frumuseţea şi curajul. Ea ne invită să o descoperim într-un emoţionant periplu printre amintiri, aletrnând cu realitatea brută.

Textul și regia piesei "Fata din curcubeu" sunt semnate de Lia Bugnar. În 2013 Marcela Motoc a jucat în „La fille de l’arc en ciel”, versiunea în francează a acestui spectacol, la Teatrul de l’Orme, în arondismentul 19 al Parisului, unde îi puteai întâlni demult pe Jacques Brel și Edith Piaf. Pe scena Teatrului de Artă din Bucureşti a adus cu ea aerul nostalgic, dar şi forţa nestăvilită a interpretării.