Cherry

De când îi crescuse un cireş pe umărul stâng, viaţa lui se schimbase total. Iubita îl părăsise, iar vecinii îl ocoleau. Ba din când în când, îi aruncau câte o privire piezișă şi îşi dădeau ochii peste cap. Copăcelul era mic, cam cât degetul lui arătător şi trebuia udat odată la trei zile, altfel îl durea. Făcea nişte cireşe minuscule, ca nişte pistrui.

Nu înţelegea de unde atitudinea asta ostilă faţă de el, că doar nu era cu nimic mai prejos decât ceilalţi. Era pur şi simplu „mai mult”.

Ieri s-a dus la farmacie şi a cerut o pastilă de cap. O femeie scundă, pitită printre rafturile de medicamente, s-a întors către el. Când i-a văzut umărul, zâmbetul profesional i-a pierit.

- N-avem, i-a răspuns tăios.

- Dar eu văd pe raft, acolo, scrie clar: Kotevin.

- Vi se pare, a mormăit farmacista şi a dispărut în spatele unei uşi în formă de rinichi.

Săptămâna trecută a cerut un bilet la noul film al lui Yssos, „Alerg pe câmpii şi nu mă opresc.” Cucoana de la ghişeu i-a întins biletul în silă, bălmăjind ceva.

- Aţi spus ceva? a întrebat-o el, deja sătul.

Ovalul ascuns în spatele ghişeului a tăcut mâlc, dar lui i s-a părut că aude o voce din surdină spunând: „Fir-aţi voi să fiţi de ecologişti!”

Injuriile şi strâmbăturile făceau parte din meniul zilnic al existenţei sale. Se obişnuise cu ele, dar se simţea foarte singur. Numai nebunii şi cerşetorii se arătau îngăduitori cu excrescenţa lui. Un bărbat zdreţăros i-a şi cerut câteva cireşe, întrucât nu mai mâncase de două zile.

Ilustrație: Cristina Maria - Zinzolina's Art (pagina de Facebook)

La uşa lui nu băteau decât curierii şi poştaşul. Cel mai bun prieten îl părăsise şi el, mărturisindu-i, printre lacrimi, că a primit moştenire de la unchiul lui un elefant şi trebuie sa plece în Africa să aibă grijă de el. Astfel că rolul amicului a fost luat de cireşul de pe umărul lui drept. Copăcelul i-a devenit şi mamă şi tată şi frate. Îl privea ore în şir în oglindă, cum îşi scutură crenguţele de parcă ar fi aplaudat o reprezentaţie teatrală şi cum frunzuliţele lui se lasă mângâiate de un vânt invizibil. Uneori vântul izbucnea dintre buzele lui. Îi plăcea să-şi sucească trunchiul gâtului şi să sufle aer molcom înspre cireş.

După o vreme, a renunţat la dorinţa unei companii umane. De fiecare dată când ieşea afară, strict pentru cele necesare, îşi acoperea cireşul cu o pelerină croită special. Ajunsese să se ascundă şi el sub straturi groase de haine. Asta era o adevărată corvoadă pentru cineva născut în Gomania, unde era mereu destul de cald. Chiar şi aşa, mulţi îl recunoşteau şi făceau stânga-mprejur când îl vedeau.

Într-o zi, Ea l-a găsit. Nu ştie nici el cum, pentru că nu era din oraş, nici măcar din aceeaşi ţară şi vorbea o limbă ciudată, înrudită într-o mică măsură cu a lui. A ştiut imediat că nu e de prin părţile alea după faptul că ningea în permanenţă deasupra capului ei. Mii de fulgi de zăpadă ţâşneau dintr-un loc necunoscut şi se aşterneau cuminţi la picioarele ei. Desigur, în preajma Ei era foarte frig, senzaţie până atunci necunoscută lui. Tocmai bine i-a fost cu hainele groase pe care le purta. Treptat, apariţia aceea insolită i-a trezit simţurile amorţite. A început să-i înveţe limba. Ea îi scria lecţii de vocabular şi gramatică pe şerveţelele de la cafeneaua unde ocupau mereu acelaşi loc, într-un colţ umbros. Acolo, singurii care le aruncau uitături neprietenoase erau chlenerii. De fapt din mila unuia dintre ei, ginerele proprietarului, le improvizaseră acel colţ unde copiii nu mai aruncau în ei cu ardei şi capetele de păpuşi. Amândoi erau proscrişi.

Curând, au reuşit să poarte discuţii în ikilyndeză destul de fluent. A aflat, astfel, că Ea îşi părăsise ţara natală din cauza încălzirii globale ce produsese o adevărată catastrofă demografică – zeci de ikilyndezi muriseră după ce încetaseră să mai producă zăpadă. Se uscaseră ca nişte mumii. Ea a ales o ţară de refugiu, unde căldura să fie suportabilă şi să bată vântul. A căutat îndelung până să dea de Gomania.

- Ai fost primul goman cu care am legat o prietenie, i-a surâs ea într-o după-amiază. în timp ce-şi sorbea cafeaua.

- Mă bucur, i-a răspuns el uşor fâstâcit.

- Voiam să te întreb demult ceva, i-a mai spus Ea. De ce ne ocolesc ceilalţi? E din cauza mea, nu? Ştiu că sunt diferită.

- Nu-i nimic, şi eu sunt diferit... i-a şoptit El, dezvelindu-şi micul cireş de pe umăr.

Ea şi-a mărit pupilele şi a scrâşnit din dinţi, apoi şi-a scuturat pletele, din care a nins mai mult decât de obicei.

- E cel mai minunat lucru pe care l-am văzut! a exclamat în cele din urmă, spre surprinderea lui.

- Serios?...

sursa: Pinterest

Şi atunci s-a petrecut ceva asemănător cu alunecarea unui zar fix pe muchie – uimitor, rar şi enervant deopotrivă. Ea s-a aplecat peste masă şi l-a îmbrăţişat. Lui i s-a părut că trupurile lor au stat lipite ore în şir. În realitate, nu a durat decât douăzeci şi şase de secunde pentru ca una din palmele ei să îngheţe definitiv cireşul, care ulterior s-a transformat într-o pulbere purpurie.

- C-ce-ai făcut?

Ea nu înţelegea. Oricât s-a străduit să-şi ceară scuze (ba chiar i-a promis că îi cumpără altul), el a rămas de neclintit. În cele din urmă, a părăsit furtunos cafeneaua şi de atunci nu s-au mai întâlnit. Şi-a recăpătat vechii prieteni, iar farmacista care până mai ieri îl evita acum s-a oferit  să-i dea un supliment de trei cutii de Kotevin.

Numai că lui nu-i mai păsa de toate astea. Umbla pe străzi ca şi când n-ar fi văzut pe nimeni. Îi era dor să-şi mângâie copăcelul cu degetul şi să-şi coloreze vârful limbii în roşeaţa cireşelor pe care le cocea în fiecare seară. Ea avusese dreptate – cireşul a fost cel mai minunat lucru pe care  l-a văzut vreodată. 

Povestire apărută prima dată în Revista de Povestiri (aleasă pentru publicare de Veronica Niculescu)

Impresiile fetei din lună în Gazeta SF

Pe la sfârşitul lui septembrie, Sagy mi-a propus să ţin o rubrică în Gazeta SF (http://fanzin.clubsf.ro/). M-am simţit onorată şi am acceptat. Astfel am scris despre proza din Revista de suspans (http://revistadesuspans.ro/), o revistă care m-a atras în mrejele ei, eu însămi fiind o împătimită a genului horror/fantasy. Mircea Pricăjan a reuşit să colecţioneze cele mai înfiorătoare scrieri de la colaboratori vechi şi noi, invitându-i pe cititori să se delecteze (sau înspăimânte, după caz) cu istorisiri desprinse din tărâmuri de coşmar.

Am avut ocazia să lecturez povestiri care îşi merită cu prisosinţă locul pe piedestalul suspansului. Aprecierile mele nu au urmat neapărat un anumit şablon critic. Am încropit la rândul meu mici “poveşti” inspirate din ce am citit.

În numărul 25 al Gazetei SF am adus în discuţie şi Revista de povestiri (http://www.revistadepovestiri.ro/), de care m-am înamorat la prima copertă (şi unde apare şi povestioara mea “Obsesia”, în nr.8). Iaca am trecut de la groază la joc şi hohoteli.

Le urez tuturor revistelor ca paginile lor să prindă aripi, zburând mereu în lumea visurilor noastre. Şi… sunt cu ochii pe voi :)

Despre numărul 1 al Revistei de suspans: 

Primul număr al Revistei de Suspans a sosit pe 1 octombrie şi a adus fiori, aventură, groază şi, desigur, mult, mult suspans. Editoriale, recenzii, interviuri, filme, poezie – sunt numai câteva din ingredientele de succes ce alcătuiesc paginile virtuale ale revistei. Mă voi opri însă la povestirile de la rubrica Proză.

 În Praf scânteietor şi filamente, aparţinându-i Dianei Alzner, suspansul se construieşte în jurul obsesiilor. Angela îşi ţine soţul sechestrat într-o ciupercărie, pe motiv că acesta este nebun de legat, în timp ce bărbatul este încredinţat că se confruntă cu un plan malefic de reducere a populaţiei. Psihoza cifrată a femeii, cauzată în aparenţă de povara unui soţ bolnav, atinge dimensiuni bizare, culminând cu aversiunea sufocantă faţă de un gândac mai mult sau mai puţin real. O lectură interesantă, care te aruncă în faţa întrebării: cine este nebunul?

Eugen Ovidiu Chirovici ne oferă un fragment din romanul său O amintire de la Paris, care mi-a stârnit interesul vizavi de profunzimile nebănuite ale psihicului uman. Autorul abordează subiectul hipnozei şi al percepţiei subiective a realităţii. Cu siguranţă un roman pe care mi-aş dori să îl parcurg.

Florin Irimia ne adresează o chemare Sus, într-o cameră de hotel, unde protagonistul se zbate între vis şi realitate, chinuit de o amintire căreia mai devreme sau mai târziu va trebui să îi facă faţă… sau să îi întoarcă spatele. O atmosferă de clar-obscur, în decorul căreia creşte teama confruntării cu “bau-bau-ul” din baie. Secretul pe care îl ascunde se înalţă treptat din negura subconştientului, ajungându-l din urmă.

În Scrum, A. R. Deleanu trasează cu luciditate şi dramatism apăsător portretul unui personaj dominat de obsesia focului. Ig (poate nu întâmplător ales acest nume, ducându-ne cu gândul la “ignis” – “foc” în latină) poartă pretutindeni după el amintirea tragică a exploziei în care s-a stins prietenul său. Casa în care locuieşte devine tot mai des scena unui spectacol grotesc de fum şi flăcări, care i se insinuează diabolic în minte. Psihoza personajului oscilează între confortul iubirii pentru Cami, soţia sa şi violenţa focului ce ameninţă să îi înghită pe amândoi.

Violeta Bălan îşi imaginează o lume în care criza mondială a creat schimbări dezastroase. Regiuni întregi din ţările lumii sunt vândute, iar teritoriile devin kreisse-re. Nici în România situaţia nu este prea roz, întrucât Club B a cumpărat Dobrogea pentru a salva ţara. Romanul său, din care putem citit doar un fragment, se numeşte Al 8-lea Kreisset.

Bogdan Onin este un bun povestitor. De la Moş Goangă şi Badea Rădescu aflăm o istorioară ce sfidează tărâmul realităţii, rămânând în acelaşi timp ancorată în el. Povestirea are alura unui mini-reportaj, în care autorul le ia “interviu” celor doi, un adevărat “cuplu de scenă”, după cum îi numeşte chiar el cu simpatie. Întâmplarea care le-a rămas întipărită în minte bătrânilor se petrece în timpul celui de-al doilea Război Mondial, când Moş Goangă se ocupa de întreţinerea cailor din unitate şi Badea Rădescu era căpitan. Am remarcat aerul de autenticitate bine impregnat în atmosfera de basm.

În Uluyan Taşlar – Pietrele care urlă de Alin Dărângă, protagonistul parcurge cu ochii minţii călătoria iniţiatică a profesorului său de latină, după ce îi citeşte manuscrisele şi află despre ruinele cetăţii Uluyan Taşlar. Deşi o figură atât de familiară lui, profesorul i se dezvăluie într-o nouă lumină pe cât de misterioasă, pe atât de tulburătoare.  Şi cum fiecare veche cetate îşi are secretele ei bine îngropate în cenuşa timpului, tânărul descoperă un lucru nebănuit despre cel pe care credea că îl cunoaşte. Alin Dărângă încântă prin stilul fluid, care alunecă printre cuvinte, sensibilizând şi creând lumi umbroase şi enigmatice.

Pe undele Istriei de Alexandra Nicuale am plutit într-o poveste care mă duce cu gândul la romanele bine-cunoscutului Stephen King. Aflat la prima vizită în casa logodnicei sale, un tânăr capătă o pasiune hipnotizantă pentru un radio vechi Istria. Pe măsură ce reparaţia obiectului îi ocupă tot mai mult timp, fata realizează cu stupoare că logodnicul ei şi-a găsit… o nouă iubită. Suspansul cunoaşte o gradare excelentă iar finalul are efectul-şoc scontat demn de Revista de suspans.

Phaedra este o poveste fascinantă, aparţinându-i Cătălinei Fometici, care ne-a obişnuit deja cu tematica de inspiraţie mitologică. De data aceasta, firul poveştii urmăreşte destinul tragic al Phaedrei, care s-a născut din unirea Pasiphei cu Taurul Sacru, Minos. Prinţul Theseus îi cere mâna de la regina Pasiphe, pentru a înăbuşi războiul dintre regatele lor. În ciuda oponenţei acesteaia, mâhnită de uciderea fiului său şi pierderea fiicei Ariadna – de care se face răspunzător Theseus – eroul reuşeşte să îşi impună voinţa în faţa tuturor. Pasiphe are însă un plan de răzbunare.  Phaedra te învăluie de la început într-de farmec desăvârşit, dovedind o sensibilitate aparte şi un lirism catifelat.

Nicolae Cornescian ne onorează cu prima parte a foiletonului Extreme. Ajuns în casa unde i se spune că locuiesc soţia şi fiica sa, protagonistul realizează că nu îşi aminteşte aproape nimic despre vechea sa existenţă. El revede locuri familiare ce par a-i oferi indicii importante, dar obscure despre identitatea-fantomă pe care a lăsat-o în urmă. Curând, realitatea se cufundă în mrejele unei noi dimensiuni a conştiinţei. Însufleţit de o chemare ce răzbate din paginile unei reviste, bărbatul este atras magnetic de o femeie misterioasă, care i se relevă din amintiri îndepărtate, dar vii. Autorul ne vorbeşte în limbajul viselor şi al timpului din afara timpului, ţesând lumi care se întrepătrund, se completează şi se resping totodată. Un stil diafan care m-a purtat pe aripile unei poveşti enigmatice. Aştept cu interes continuarea.

În Looking for a job, Radu Ilarion Munteanu satirizează conflictele generate de prezenţa rromilor în Europa, dar şi naţionalismul scoţian. Jeffrey se trezeşte urmărit de vigili, din rândul cărora face parte şi prietenul său Vasile. O aventură cu un final neaşteptat, istorisită într-o manieră comică şi dinamică.

În crâmpeiul pe care îl putem citi din Închipuire, Cristian Lisandru ne poartă într-un univers sumbru, unde magia nopţii se împleteşte cu vrăjile şi blestemele. Urmărim drumul sinuos al unei caleşti trase de licorni, în timp ce o copilă se zbate în chinurile unei boli smulse din braţele întunericului. Un drumeţ misterios se îndreaptă spre fată şi pruncul nou-născut. O prinţesă este promisă unui dragon, iar un flăcău curajos se luptă cu fiara pentru iubirea ei. Povestea este spusă, sau mai bine zis recitată într-un stil dinamic, precipitat, ca o fugă înspre necunoscut. Avem de-a face cu o proză lirică prin excelenţă.

Oare care este viaţa unei umbre? este întrebarea pe care ne-o adresează cu graţie Elena Potocean în Povestea umbrei. Scormonind în cotloanele întunecate ale existenţei, autoarea caută să surprindă intimitatea unui suflet damnat, împreună cu drumul parcurs de la carne la o rămăşiţă nostalgică de om. O poveste cu tentă filozofică, de o sensibilitate cuceritoare, în care personajul principal ni se confesează, vorbind, în aceleaşi timp ca pentru sine, într-un timp uitat de toţi. La sfârşitul incursiunii, vom afla, poate, că umbra sălăşluieşte în fiecare dintre noi, aşteptând cu jind o nouă invitaţie la lumină.

Am scris Secretul domnului Wally având în gând un personaj tragic, uşor ridicol şi umil, dar capabil de lucruri monstruoase. Nu degeaba se spune “Apele liniştite sunt adânci”. Domnul Wally îşi ţine secretul bine ascuns în pod. El primeşte o vizită total nedorită de la un copil agasant din vecini, care dă semne că ar şti despre ce e vorba dincolo de uşile închise. Începe jocul nervilor şi odată cu el, se derulează filmul amintirilor lui Wally, unde se conturează figura Silviei, femeia pentru care omuleţul scund şi chel a făcut o pasiune… mortală.

Un crâmpei de lumină de Lena Kart urmăreşte o întâmplare unde suspansul se simte la el acasă. În decorul unei atmosfere de ceaţă stufoasă, Caleb rememorează amintiri din copilărie, când copiii din vecini îl ocoleau, pârându-l pentru glumele morbide şi adresându-i porecle jignitoare. În prezent, bărbatul se încumetă să se aventureze la Gârla Mortului, un loc de temut, unde are parte de o surpriză la care nu s-ar fi aşteptat.

În Noaptea de la noapte, Nicolette Orghidan surprinde complexa lume interioară a unei femei condamnate să îşi petreacă timpul pe patul unui spital, în urma unui eveniment care nu-i îngăduie să-şi amintească ce i s-a întâmplat. Nu se poate exprima decât în frânturi de cuvinte, iar trupul îi este şi el prizonier al unei inerţii terifiante. Pentru că nu poate dormi, îşi umple clipele grele numărând stelele, singura oază de libertate pe care şi-o permite. Astfel, ea devine un observator pe alocuri cinic al propriei vieţi, în care converg chipurile familiare ale prietenilor şi profesionalismul sec al personalului din spital.

Îngeri sălbatici (I) de Aurelia Chircu se anunţă o poveste cu intrigi captivante, asemenea unui labirint unde îţi doreşti să te pierzi. Dorayan se află în biroul psihologului Leo, care încearcă să îl convingă pe tânărul cu personalitate disociată să renunţe la “dublul” său Florenţa. El este conectat telepatic la trările fratelui său Mariusz, putând chiar vizualiza situaţiile în care se găseşte acesta. Preşedintele unei companii dubioase, Mariuzs primeşte vizita a două “vânătoare” angajate să îl împiedice să ucidă pe cineva din cauza puterilor lui latente. Pe măsură ce noi secrete ies la iveală din negura conspiraţiilor, descoperim că fiecare personaj este, la rândul său, înger şi demon. Aventură, mister, puteri supranaturale – nu lipseşte niciun ingredient.

Raluca Băceanu ne provoacă să pătrundem în mrejele unui veritabil thriller poliţist, în Proprietarul, o continuare a “Misterelor de la 417 D” – se preconizează o serie incitantă.  Robert Stănescu, un fost detectiv care lucrează pe cont propriu, colaborează cu Raluca (autoarea intră cu succes în pielea propriului personaj) pentru a prinde un criminal sadic. Ea trebuie să se inflitreze într-o agenţie imobiliară unde simpaticul detectiv bănuieşte că poate da de urma omului căutat. Suspansul atinge cote maxime când Raluca realizează că se află chiar în casa criminalului, fără niciun ajutor. O proză care s-ar putea transforma foarte bine într-un film, sădind cu iscusinţă fiori pe şira spinării şi goluri în stomac.

Lady A. de Ioana Cătălina Dorojan este o poveste suavă care mă duce cu gândul la acordurile melancolice ale unui pian vechi dintr-un castel părăsit. Lady A., o tânără bogată şi sofisticată, îşi aşteaptă logodnicul plecat în război, păstrându-l aproape de ea prin scrisori. Comunicarea dintre cei doi se petrece doar în miezul cuvintelor aşternute pe hârtie, părând că autorii lor se află la câteva lumi distanţă. Când Eric îşi face apariţia asemenei unei umbre lângă fereastră, visul se apropie de sfârşit.

Karel Cispic zugrăveşte un frumos Zbor, de-a lungul căruia are loc metamorfoza personajului principal. Sergiu Miron este un pianist care se bucură de o carieră strălucitoare.      În ciuda admiraţiei pe care o trezeşte în critici, tânărul constată că nu a cunoscut niciodată cu adevărat fericirea. Întoarcerea la Paris, menită să-i limpezească sufletul, îl aduce în faţa unei întâlniri mistice cu o ghicitoare pe nume Lola. Când pianistul suferă un accident de maşină, cuvintele femeii – o adevărată revelaţie mascată – încep să îl bântuie: “Vulturii nu cad niciodată”. Şi totuşi Sergiu cade, ajungând într-un spital de psihiatrie, înrobit de obsesia că nu mai poate cânta. Dar se ridică, într-un final, cum fac toţi vulturii.

Străinul (I) lui James R. Blaise, amintind de “Faust”, ne spune povestea unui suflet damnat. Drumul de la om la demon este descris prin prisma unor profunde meditaţii fiosofice care ne poartă subtil la graniţa dintre viaţă şi moarte şi până dincolo de nefiinţă. Un fost agricultor cu o soţie frumoasă, protagonistul ne vorbeşte din universul umbrelor, mărturisind că şi-a pierdut sufletul în urma unui joc de table cu un străin enigmatic. Acum, el este acela care fură sufletele altora în schimbul îndeplinirii dorinţelor cu care muritorii vin la el. Ceva se schimbă însă când îl cunoaşte pe Neal Mcintyre, un băieţel sărac şi invalid din Kansas. Aştept cu nerăbdare continuarea.

Obsesie codificată de Andra Pavel se centrează pe misiunea periculoasă pe care şi-o asumă Crina, aflată pe urmele asasinului Thomas, pe care îl suspectează că l-a omorât pe Matei, un prieten bun de-al ei. Cei doi amanţi se adâncesc fiecare într-un joc periculos. Crina este preocupată obsesiv de descifrarea unor coduri secrete care i-ar putea aduce rezolvarea cazului,  în timp ce Thomas cade în capcana iubirii.

Raniţa de soldat de Mihai Hafia Traistă este o poveste spusă parcă la gura sobei. Andrei al lui Frunză poposeşte sub deal, apăsat tot mai mult de greutatea raniţei din spate, dar şi a ploii care nu mai conteneşte. Astfel îşi aminteşte cum a cosit două zile lazul lui Ştefan Pătrovai în schimbul raniţei, un obiect preţios pe care bătrânul îl are din Armata Roşie. După o săptămână, moş Pătrovai se răzgândeşte şi îi cere înapoi raniţa. În prezent, Andrei al lui Frunză îşi continuă drumul şi trecând prin cimitir, descoperă că a fost protagonistul unei întâmplări fabuloase.

În Scurtă întâlnire, Liviu Radu aduce faţă în faţă două personaje aparent opuse: o fetiţă fugită de acasă şi un prădător cu gânduri necurate. Locul? Un supermarket unde bărbatul îşi ocheşte victima, începându-şi jocul malefic, mascat de o inocenţă ludică. Replicile sincere şi naive ale fetei ne fac să tresărim cu groază, aşteptând ca din clipă în clipă să cadă cortina, urmând ca atacatorul să-şi ducă la îndeplinire odiosul plan. Numai că socoteala de-acasă nu se potriveşte mereu cu cea din târg. O poveste curajoasă cu un final greu de anticipat, abordând un subiect căruia puţini scriitori au curajul să îi facă loc în paginile lor.

 http://fanzin.clubsf.ro/2012/10/impresiile-fetei-din-luna/

Despre numărul 2:
: http://fanzin.clubsf.ro/2012/11/impresiile-fetei-din-luna-rs-2/
Despre numărul 3:
http://fanzin.clubsf.ro/2012/12/impresii-rs-3/
Despre numărul 4:
http://fanzin.clubsf.ro/2013/01/impresii-rs-4/
Despre numărul 5:
http://fanzin.clubsf.ro/2013/01/impresii-rs-5/

      Luni, 19 noiembrie, în Mojo Music Club, a avut loc lansarea numărului 8 din Revista de povestiri. Mărturisesc că am participat şi la lansările precedente (nr. 6 şi 7), aşa că am văzut cu ce se mănâncă revista: şi îmi plac al naibii de mult ingredientele. Ele ar fi cam cele ce urmează:

- Voie bună (şi nebună)

- Joculeţe cât cuprinde

- Originalitate

- Dans

- Muzică

- Multe, multe poveşti care mai de care mai sărite de pe fix.

    Dacă de Halloween m-am lăsat pictată pe mâini, de data asta am stat cuminte cu gaşca, fericită să mă văd şi eu în revistă cu o povestioară. În premieră am abordat umorul (negru), lăsând melancoliile de o parte.

Iată cum a sunat anunţul evenimentului:

“De-a ce ne jucăm:

Învârtit de casete cu? Creioane, normal!

Pictură pe viniluri în mișcare

Lansare de pălării rotitoare

Joc cu timpul, înainte și înapoi, comprimat și dilatat

Învârtire doi câte doi, Rednex style

Și mai vedeți voi la fața locului!

La desert, cântă Sophisticated Lemons!”

      Au vorbit mămica şi tăticii revistei, ţinând fiecare câte un speech energizant. Printre zâmbete, s-au strecurat şi câteva momente triste, în care privirile ne-au alunecat pe editorialul unde am aflat că numărul 8 este dedicat unei fete care a ales să nu mai trăiască, doborâtă de sentimentul că orice ar fi făcut, nu putea fi fericită cu ea însăşi. M-am regăsit într-o oarecare măsură cu ea, dar am realizat, fiind printre atâţia oameni muncitori şi entuziaşti, că iubesc viaţa, aşa cum e ea, cu nuanţe de roz, dar şi de violet.

       Dar să nu mai zăbovesc asupra aspectelor mov ale vieţii (mai puţin movul Motanov-ului, el e vesel) şi să spun că atmosfera m-a readus încă o dată pe tărâmul copilăriei, când aveam casetofon şi casete pe care scriam cu creionul.

      Ce pot să spun mai mult de atât, decât că m-am simţit sofisticat de bine şi mai vreau :)