Luni, 19 noiembrie, în Mojo Music Club, a avut loc lansarea numărului 8 din Revista de povestiri. Mărturisesc că am participat şi la lansările precedente (nr. 6 şi 7), aşa că am văzut cu ce se mănâncă revista: şi îmi plac al naibii de mult ingredientele. Ele ar fi cam cele ce urmează:

- Voie bună (şi nebună)

- Joculeţe cât cuprinde

- Originalitate

- Dans

- Muzică

- Multe, multe poveşti care mai de care mai sărite de pe fix.

    Dacă de Halloween m-am lăsat pictată pe mâini, de data asta am stat cuminte cu gaşca, fericită să mă văd şi eu în revistă cu o povestioară. În premieră am abordat umorul (negru), lăsând melancoliile de o parte.

Iată cum a sunat anunţul evenimentului:

“De-a ce ne jucăm:

Învârtit de casete cu? Creioane, normal!

Pictură pe viniluri în mișcare

Lansare de pălării rotitoare

Joc cu timpul, înainte și înapoi, comprimat și dilatat

Învârtire doi câte doi, Rednex style

Și mai vedeți voi la fața locului!

La desert, cântă Sophisticated Lemons!”

      Au vorbit mămica şi tăticii revistei, ţinând fiecare câte un speech energizant. Printre zâmbete, s-au strecurat şi câteva momente triste, în care privirile ne-au alunecat pe editorialul unde am aflat că numărul 8 este dedicat unei fete care a ales să nu mai trăiască, doborâtă de sentimentul că orice ar fi făcut, nu putea fi fericită cu ea însăşi. M-am regăsit într-o oarecare măsură cu ea, dar am realizat, fiind printre atâţia oameni muncitori şi entuziaşti, că iubesc viaţa, aşa cum e ea, cu nuanţe de roz, dar şi de violet.

       Dar să nu mai zăbovesc asupra aspectelor mov ale vieţii (mai puţin movul Motanov-ului, el e vesel) şi să spun că atmosfera m-a readus încă o dată pe tărâmul copilăriei, când aveam casetofon şi casete pe care scriam cu creionul.

      Ce pot să spun mai mult de atât, decât că m-am simţit sofisticat de bine şi mai vreau :)

Un roman care te bântuie...

Zilele astea am terminat de lecturat “…şi la sfârşit a mai rămas coşmarul” de Oliviu Crâznic – un roman gotic care îţi dă coşmaruri. O spun în cel mai bun sens al cuvântului. Da, se poate vorbi de o conotaţie pozitivă a coşmarului în contextul de faţă, dacă ne raportăm la intensitatea dramatică a trăirilor pe care cartea le naşte în cititor. Un fenomen similar se întâmplă cu filmele horror. Suntem atraşi magnetic de ele (noi ăstia, mai “creepy”) pentru că ne place să tresărim, să ne speriem, să simţim fiorii suspansului ce anticipează momentul în care criminalul se iveşte cu un fierăstrău din spatele uşii. Cu cât senzaţiile sunt mai tari, cu atât efectul scontat de roman/film este mai puternic.

Recunosc că nu am mai citit demult un roman care al cărui gust să îmi rămână atât de profund îmbibat în cutele sufletului. E un gust amar ce-i drept, dar e o amăreală dulceagă şi îmbietoare, care te poartă într-o irezistibilă călătorie pe tărâmuri întunecate.

Păşind pe urmele protagonistului, nobilul Arthur Seragenes, am pătruns treptat într-un univers pe cât de sumbru, pe atât de fascinant, unde moartea pândeşte în fiecare colţ şi demonii trăiesc atât în lumi lipsite de lumină, cât şi în oameni.

 Castelul Ultimelor Turnuri este scena pe care se joacă un spectacol grotesc al crimei şi unde se întâlnesc mai multe personaje misterioase. Rolul lor se dezvăluie subtil din spatele intrigilor ţesute inteligent de-a lungul romanului. Arthur însuşi ascunde un secret trist. Când este invitat la nunta marchizei Josephine de Lauras, el găseşte un bun prilej de a fugi de fantomele trecutului. Vicontele de Vincennes este prietenul din copilărie al lui Arthur, un vânător renumit şi un logician abil. Este singurul în care Arthur are încredere, chiar şi atunci când se dezlănţuie haosul. Max Schwartz, viitorul soţ al marchizei, trezeşte încă de la început suspiciuni tocmai prin lipsa lui de trăsături evidente. Reţinut şi tăcut, bărbatul nu încetează nicio clipă a fi pe lista suspecţilor. Ducele de Chalais, stăpânitor al ţinutului, se remarcă prin cruzime şi aroganţă, nelăsând să-i scape niciun prilej de a-şi arăta curajul şi puterea. Baronul german von Walter aduce cu sine relatări înfiorătoare despre creaturi însetate de sânge şi moarte. Una dintre cele mai impunătoare figuri, inchizitorul Albert de Guy luptă cu îndârjire împotriva răului alături de şeful poliţiei Valois Lacross. Pentru cei doi, fiecare oaspete este un potenţial asociat al diavolului. Zelul lui de Guy îl aruncă, încetul cu încetul, la graniţa dintre raţiune şi nebunie. Huguet de Castlenove a renunţat la hainele preoţiei, devenind un spadasin de temut, care se face vinovat de câteva crime şi posibil o amantă enigmatică. Contesa Giulianna Sellini are un farmec aproape malefic, reuşind să atragă în mrejele seducţiei orice bărbat (mai puţin pe Arthur). Despre ea circulă zvonuri înnegurate, ce se învârt în jurul practicilor erotice oculte şi a magiei negre. Fiica lui Lacrosse, frumoasa Adrianna, se distinge prin inocenţă şi naivitate. Totuşi, într-o oarecare măsură, nici ea nu este absolvită de vină.

Pe tabla de şah a destinului, fiecare personaj este atât pion, cât şi rege. Albul şi negrul desemnează adesea aceeaşi culoare. Spre final, nimeni nu mai poate spune cu siguranţă dacă binele a existat vreodată sau a fost doar o umbră mergând în urma răului.

Dacă sfârşiţi romanul, nu vă opriţi la pagina 294, continuaţi cu şi-mai-înnegurata post-faţă, unde autorul ne face cunoscute motivele pentru care a scris romanul, dar şi informaţii bogate referitoare la sursele de inspiraţie ce stau la baza acestuia. Veţi avea ocazia să aflaţi mult mai multe despre strigoi, vampirism, nelapsi, nosephoros, decorporalizare, pentagrame, sirene, posedări şi… legendele transilvănene.

Lectură terfiantă!

            

Nuvela mea Giulgiul de nisip (first part) în Revista de suspans nr. 2

Prima parte a nuvelei mele “Giulgiul de nisip”a apărut în numărul 2 al Revistei de suspanshttp://revistadesuspans.ro/

Este o poveste de suflet pentru mine, pentru că a fost scrisă în miezul unui eveniment trist din viaţa mea. Dacă stau să mă gândesc, majoritatea marilor scriitori şi poeţi au creat bulgări de lumină din întuneric. Nostalgia şi melancolia au stat mereu deasupra lor ca nişte îngeri ai morţii. Frumuseţea prăpastiei constă în perspectiva minunată pe care ţi-o dă asupra lumii de la capătul ei.

ATELIER IDC 27 octombrie

         Al doilea atelier la care am participat în cadrul concursului Incubatorul de condeie s-a soldat cu voie bună, dezbateri filosofice şi evident, cu multe poezii.

         Deşi am experienţa unui workshop, pot spune că aici am trăit altceva. Poate că e de vină atmosfera intimă din Orient Express Bar Bistro, cafeaua, sau exerciţiile ingenioase propuse de poetul Răzvan Tupa care ne-au făcut realmente mintea să danseze.

          Pentru început, am avut de conceput un poem de două strofe de patru versuri, inspirat din lucrurile care ne-au atras atenţia  în drumul spre atelier. Provocarea s-a continuat cu intercalarea a două strofe de trei versuri în care ne-am referit la ce am visat. Şi cum avusesem o frumuseţe de coşmar, l-am imortalizat pe foaie alături de imaginea unui cal sur şi a unor bătrânei. Drăguţ, nu?

          Mai departe, am numit fiecare o emoţie pe care ne-o stârneşte poezia: tristeţe, bucurie, revelaţie, meditaţie, vină etc şi am ales din poezia celorlalţi o imagine/un vers care ne-a plăcut.   După ce am extras fiecare un bileţel cu o emoţie, am alcătuit un poem cu aceste ingrediente.  Şi ne-am pus pe ghicit. Tristeţea, bucuria şi nostalgia nu au rămas ascunse în spatele cuvintelor, s-au lăsat uşor descoperite. Mai încăpăţânate au fost stupoarea (care s-a hotărât să vină la mine), vina, dependenţa sau  tulburarea.

         Pentru ultimul exerciţiu, am ales data de 15 ianuarie 2012 şi ne-am pus pe scris despre ce făceam noi în toiul protestelor din Piaţa Revoluţiei. A ieşit o nebunie minunată de versuri, care de mai care mai iscusite.

         Am întâlnit oameni deosebiţi care m-au făcut să privesc la poezie cu ochi şi mai mari, colorându-mi irişii cu esenţa ei alunecoasă.

Prima mea povestire apărută în Revista de suspans (nr. 1, oct. 2012)

A apărut prima mea povestire în Revista de suspans! http://revistadesuspans.ro/proza/secretul-domnului-wally/

    

 Secretul domnului Wally

            Îi zărea şi acum trupul moale, străbătut de un ultim fior al groazei. Era atât de tânără şi părea că zâmbeşte când degetele lui groase i s-au înfăşurat pe gât. S-a stins repede, ca un fluture. Nu-şi închipuise că cineva poate muri atât de uşor, de natural. Acum era enervant de tăcută. Tăcerea ei voluptoasă răsuna din cufărul ascuns în pod; vibra în oasele lui.

            Se aşeză pe sofaua vişinie. Mâinile îi tremurau. Îl aşteptau mâine la muncă. I-ar fi fost imposibil să ţină evidenţa sumelor în condiţiile astea. Un contabil lucrează cu responsabilitate şi siguranţă – aşa i s-a spus şi aşa făcuse de şase ani de când era angajat la S.M. Accounting.     Şase ani în care domnişoara Silvia abia dacă schimbase cu el câteva cuvinte. Şi de ce ar fi fost altfel? Ea era frumoasă, cu părul blond prins într-o coadă împletită şi buzele roşii dezvăluind doi dinţi seducători. Trecea pe lângă el cu nonşalanţă, ca şi cum ar fi vrut să îi demonstreze că este o creatură divină din visele lui. Ştia când se apropie de biroul lui – pantofii ei scârţâiau. Uneori se apleca să arunce o hârtie mototolită în coşul lui şi bluza transparentă îi dezvelea sânii. O făcea intenţionat, ca să-şi bată joc de el. Cu ceilalţi era obişnuit, devenise gluma lor preferată.    Râdeau de el pentru că era chel şi bondoc şi nu participa la întâlnirile lor lipsite de haz. Prefera să se relaxeze citind o carte sau rezolvând integrame în intimitatea propriei locuinţe. Oamenii îl plictiseau, cu zâmbetele lor decupate dintr-o fericire artificială. Ce prostie! Cum să pretinzi că eşti împlinit? Fericirea nu este decât o iluzie, un banc spus celor creduli. Realitatea l-a învăţat de mic o lecţie importantă: nu-ţi face speranţe, altfel vei întâmpina numai dezamăgiri. La şcoală fetele chicoteau de fiecare dată când le întreba ceva. Poreclele se ţinuseră scai după el în anii studenţiei. Putea să îndure orice aluzie răutăcioasă din partea bărbaţilor care fumau ţigări scumpe şi a femeilor cu unghii false. Numai ea îl stingherea, cu mersul ei unduitor, de panteră. Parcă dansa.

– Draga mea Silvia…

Se auziră trei bătăi în uşă. Domnul Wally tresări, scuturat de un sentiment lugubru. Stătea în continuare nemişcat, strângând la piept o greutate nevăzută.

Nu pot să-i las înăuntru. Vor şti, cu siguranţă vor şti. Întotdeauna mă bănuiesc pe mine. “Domnule Wally, iar aţi greşit o cifră. Domnule Wally, v-am zis să fiţi mai atent. Noroc că sunteţi un angajat vechi, altfel vă dădeam afară.” Nu, nu deschid.

Din nou, trei bătăi se insinuară în liniştea sufrageriei.

Dacă au aflat? Poate că cineva m-a văzut intrând. Am să mă comport normal, civilizat. În fond, am fost mereu un om cinstit, n-am greşit nimănui. Ceilalţi au fost nedrepţi cu mine.      M-au umilit, m-au ignorat. Nu merita să fiu atât de politicos. Da, nu vor şti că îi mint… Nu se aşteaptă de la mine.

Domnul Wally se îndreptă cu paşi fantomatici spre uşă. Apăsă clanţa. Inima îl ardea. În prag se ivi un băieţel cu pistrui şi ochelari uriaşi. Era Alfie Ipkins, progenitura vecinei de alături. Îl tortura mereu cu jocurile lui machiavelice, punându-i piedică sau strigând lucruri jignitoare în urma lui. Nu rispostase niciodată. În unele seri, în drum spre casă, îşi imagina că se transformă într-o bărcuţă de hârtie care pluteşte de-a lungul unui râu.

Ce vrea? A venit să îmi arate că e mai puternic?

– Bună ziua. Mă numesc Alfie.

– Ştiu cine eşti, murmură domnul Wally şi un strop de sudoare i se prelinse pe obrazul alb.

 – Mi-am uitat cheia şi nu e nimeni la mine acasă.

 – Nu e treaba mea. Te rog, pleacă, sunt bolnav.

Alfie se încruntă şi ochii lui se micşorară caraghios.

Seamănă cu un pui de cârtiţă. De ce nu ne naştem adulţi? Ne-am scuti unii pe alţii de plăcerea malefică de a-i submina pe cei slabi. Se ştie, copiii sunt răi prin natura lor. Sunt cruzi.

 – Dar n-am unde să mă duc. Doamna Smith e plecată la munte şi gemenii sunt ocupaţi cu reparatul.

 – Şi ce-mi spui mie toate astea?

Privirea băieţelului îi dădu târcoale ca un călău, sădind în el un soi de vină enervantă. Alfie începu să plângă, iar domnul Wally ştia că este victima unui spectacol pus în scenă de un copil diabolic. Dacă n-ar fi fost atât de slab, de lipsit de coloană vertebrală…

– Bine, bine… Când se întorc părinţii tăi?

– Fix peste trei ore, se însenină Alfie.

            – Poţi să stai aici până atunci, dar să nu te mişti din loc. Altfel îmi revoc invitaţia.

            – Am să fiu foarte cuminte. Nici n-o să vă daţi seama că sunt aici.

            L-am lăsat să intre. Mă minte în faţă. O să vrea să scormonească peste tot. Trebuie să am grijă… Cât de greu poate să fie? E doar un copil, nu are nici jumătate din forţa mea. Oare el o aude cum suspină de sus, din întuneric?

            Domnul Wally traversă camera, croindu-şi drum spre lampa de veghe primită în dar de la străbunicul lui cu mult timp în urmă. Când îşi pierdea nădejdea, flacăra din interiorul lămpii îl liniştea, oferindu-i o plăcută senzaţie de uitare. Inspiră adânc aerul stătut ce răzbătea din încăperea de alături. Era locul în care îşi petrecuse anii studenţiei, printre cărţi de economie şi fotografii cu actori din filmele vechi. Pe atunci coresponda cu un funcţionar de la o bancă din Anglia – un interesant schimb de idei pe marginea fluctuaţiilor la bursă şi al politicii interne din ţările europene. Nu găsise niciodată rostul pălăvrăgelilor pe teme mondene. Lucrurile abstracte sunt o abatere de la legile realităţii, îşi spunea. Avem nevoie de idei concrete, nu de fantezii inutile. Totuşi, în unele seri, lacul din vecinătatea casei trezea în el o nostalgie neînţeleasă.

Şi-ar fi dorit să dispară în lumina flăcării roşiatice, dar silueta prăstăvălită pe canapea îi amintea în permanenţă de pericolul care îi pândea secretul. Trebuia să-i distragă atenţia acelei făpturi viclene cu pistrui. Dar cum s-o facă fără ca intrusul să-i demaşte prefăcătoria? Se înapoie în mijlocul sufrageriei care acum îi dădea impresia că îl înghite în pântecul ei umbros.

Alfie îşi făcea de lucru cu un creion, mâzgălind spătarul unui scaun. Observă consternat cum copilul continua să deseneze un cal cu trei picioare, deşi îl văzuse apropiindu-se.

– Ce f-faci aici? se bâlbâi domnul Wally.

– O pictură.

L-ar fi strivit ca pe o insectă, dar îşi consumase deja toată energia.

– N-ai voie să-mi strici obiectele!

            – Nu ştiam de regula asta. Îmi pare rău, rânji Alfie şi se ghemui pe canapea, lăsându-şi un braţ să atârne deasupra covorului proaspăt măturat.

– Am biscuiţi şi ceai.

– Nu-mi plac biscuiţii. N-aveţi şi altceva?

Mă crede servitorul lui? Aşa m-au tratat mereu, ca pe o slugă. A fost o vreme când eram liber… liber să mă plimb printre oameni fără să mă tem că într-o zi voi deveni cuierul de care îşi agaţă vieţile boeme. Oare aşa se sfârşeşte totul?... În singurătate?

– Mai am două mere.

            – Merele îmi plac. Tata îmi aduce mereu câte un sac plin de mere roşii de la ţară. Câteodată vine şi cu pere, gutui, struguri şi cireşe. Îmi plac şi strugurii, doar cei albi. Din gutui face mama compot, altfel nu le pot mânca, sunt amare. Dumneavoastră mâncaţi de trei ori pe zi? Pe mine aşa mă obligă. Uneori le spun că am terminat masa, dar de fapt eu arunc mâncarea. Mama se pricepe la prăjituri şi…

Îl agasa acel copil care desena cai şi vorbea neîncetat. Se uită la ceasul cu pendulă încercuit de câteva tablouri de epocă. Pe cadranul prăfuit, cifrele păreau că se preling într-un melancolic vals al timpului. Nu se scurseseră decât zece minute. Încă cincizeci trebuiau să umple tăcerea orei patru după-amiaza. Apoi avea să se cufunde în fotoliul lui preferat, şi să citească ziarul de duminică, după cum îi era obiceiul. Era un om al tabieturilor. Dar oare ea va fi de acord? Îi simţea pe şira spinării răsuflarea întretăiată. Braţele ei răsăreau din întuneric, ademenindu-l.

Închise ochii. O vedea clar. Părul îi alinta umerii goi, alunecându-i dezordonat pe spate. Biciuia podeaua cu pantofii din piele de crocodil. Ceva se schimbase în fiinţa ei mândră. În ziua aceea, a surprins-o pentru prima dată plângând. Se uita pierdută la o agrafă de pe birou şi fredona. Abia o mai recunoştea. Până şi chipul ei arăta altfel, de parcă ar fi fost turnat în ceară. Silvia nu mai era femeia care izbucnea în râs în faţa lui când se întâmpla să se cocoşeze după vreun pix rătăcit sub birou. A realizat că în el s-a născut o bucurie perfidă. Ea suferea. Stătea lângă el neputincioasă, ca un câine părăsit. Două dâre negre de rimel îi brăzdau obrajii, făcând-o să semene cu o cocotă ieftină.

Neaşteptat, Silvia i s-a adresat cu o voce stranie. Ecoul rugăminţii ei îl urmărea şi acum: “Pot să vă spun ceva?” Nu visase. Cu el vorbise. Domnul Wally triumfa. De data asta ea îi cerea o favoare. I s-a confesat ore în şir, în timp ce mâinile lui aspre se izbeau de taste cu o viteză uluitoare. A aflat că trăise o spumoasă poveste de iubire cu directorul companiei, un bărbat însurat. Aventura durase trei luni şi se sfârşise în ziua precedentă cu un “adio” rătăcit între două ţigări scumpe. Încercase să îşi ia viaţa, dar telefonul unei vechi prietene îi curmase intenţia. Cu orgoliul rănit, tocmai îl avertizase pe fostul amant că va expune secretul lor. Într-un final, Silvia a fost chemată în biroul domnului Rogers, pentru care contabilii chelioşi erau nişte vietăţi fără personalitate, închise într-un labirint de cifre. Când a ieşit, era pe jumătate din cea care intrase. Feminitatea îi dispăruse sub o crispare lugubră.

 În seara acelei zile ciudate de vineri, s-a oferit să o conducă acasă şi ea a acceptat.          O ascultase tăcut, bălmăjind câte un sfat prins din zbor de la femeile cu unghii false. Ea îl lua de braţ şi surâdea în gol. Bucuria vinovată de la început s-a transformat în milă pentru femeia înşelată, apoi într-un fior care-i inunda pieptul, spulberându-i ideile înainte ca acestea să ia forma cuvintelor. Pielea ei era caldă, în ciuda ploii care se iscase. În sfârşit era a lui. Din toţi îl alesese pe el.

Ajunşi în faţa unui gang slab luminat, l-a sărutat pe obraz şi buzele ei i s-au topit în carne. “Veţi fi bine?” o întrebase. Silvia i-a spus că e un om bun şi ar fi drăguţ să îl revadă într-o zi. Domnul Wally nu-şi amintea să fi fost vreodată mai fericit. Alături de Silvia jucase rolul unui bărbat înalt şi atrăgător, dar după ce ea s-a evaporat în noapte, a constatat că redevenise un mănunchi de grăsime şi oase. A doua zi a aşteptat în zadar ca ea să-şi facă apariţia pe scaunul rotativ, picior peste picior, cu genunchii întorşi spre el.

Au urmat trei luni febrile în care absenţa ei l-a măcinat. A răscolit tot oraşul, în speranţa că îi va auzi tocurile înţepând asfaltul. Târziu, într-un anotimp incert, a întâlnit-o pe o bancă. Era brunetă şi purta o haină de blană care îi ajungea până în dreptul pulpelor. Fuma cu gesturi de actriţă. Şi-a adunat cu greu curajul şi s-a aşezat lângă femeia care îi juca viaţa pe degete.           Ea l-a privit surprinsă. Pe sprâncenele ei frumos arcuite ei a citit un dezgust camuflat.

 – Domnule Wally, nu v-am mai văzut demult. Ce mai faceţi? l-a întrebat umblând în geantă.

  Nu mai era tristă.

 – Nimic nou… Dvs. cum sunteţi?

 I-a răspuns în câteva cuvinte că şi-a găsit un job de stewardesă la o companie aeriană mediocră şi s-a măritat cu un agent de vânzări.

Silvia nu-i mai aparţinea. O ştia foarte bine, dar dorinţa de a poseda acea fiinţă arogantă i se cuibărise în minte ca un şarpe veninos. A invitat-o la o cafea, dar ea a râs. Pur şi simplu. Un râs sănătos de soţie. Apoi şi-a stins ţigara de spătarul băncii. O adiere a împrăştiat scrumul pe creştetul lui chel şi l-a purtat mai departe în văzduh. Nu era nimeni în jur. Se lăsase deja întunericul. Ar fi putut îndura orice umilinţă, numai râsul ei nu. O forţă stranie i-a săgetat braţele şi într-o clipă, gâtul ei lung s-a frânt în mâinile lui. Silvia a tăcut, rezemându-se de umărul lui cu un ultim gest de mulţumire pentru amabilitatea pe care o arătase cândva faţă de ea. Atunci şi-a dat seama că o iubea şi trebuia să fie din nou a lui. Pentru totdeauna.

– Hei, eu cu cine vorbesc?

Alfie se postase în faţa lui şi îi studia curios suprafaţa netedă a ţestei.

– De ce v-a căzut părul?

Domnul Wally deschise ochii şi degetele lui zvâcniră, ca şi când ar fi strâns ceva.

– Îţi aduc merele.

În hol îl întâmpină un miros putred. Nu ştia de unde vine, mai ales că aerisise şi curăţase fiecare colţ al casei. Inspectă camerele din imediata apropiere, dar nu descoperi nimic suspicios, în afara unui trandafir uscat. El nu cumpăra flori. Nu-l impresiona parfumul lor şi nu le pricepea rostul. Coşul cu fructe era gol.

Puteam să jur că mai erau două mere aici…

Se înapoie în sufragerie. Îl găsi pe Alfie urcat pe prima treaptă a scărilor în spirală, care duceau spre pod. În ochii pitiţi după lentilele caraghioase, remarcă o expresie sticloasă.

– Ştiu secretul.

Copilul privea prin el, dar cuvintele îi erau destinate lui. Îl învălui o ameţeală toropitoare, ca într-un coşmar de care nu te poţi desprinde, oricât ai vrea. Îşi căută înnebunit echilibrul, agăţându-se de o statuie care înfăţişa o frumoasă odaliscă. Femeia din bronz îi surâse nostalgic, ca un înger al morţii.

– Ce secret?

– Ştiţi dumneavoastră…cel care stă sus.

– Cum ţi-ai dat seama?  

Pereţii se înmuiau, ameninţând să se reverse peste el şi să-l înece.

– Aşa. Mama zice că sunt un copil precoce.

Imposibil! Nu era nici ţipenie de om când am adus-o… am verificat de două ori.

– Şi ce ai de gând să faci? O să spui cuiva?

Alfie ridică din umeri şi se urcă pe balustradă, dându-şi drumul în jos.

– Te rog, spune-mi ce-ai să faci!

– Depinde. Dacă mă lăsaţi să vă desenez pereţii batem palma.

Sunt un tâmpit dacă îmi închipui că pramatia asta îmi va pătra secretul în schimbul unui favor infantil. Trebuie să fiu tare, să nu-mi arăt slăbiciunea.

– Bine, bine, dar promiţi că nu vei vorbi nimănui despre asta?

Era slab. Mult prea slab.

– Mă jur.

Se întinse neputincios pe fotoliul preferat, în timp ce micul şantajist trasa cu un creion o linie infinită de-a lungul pereţilor. Avea la dispoziţie zece culori diferite. În câteva minute, sacrilegiul rupestru acoperise aripa stângă a camerei de figurine semănând de departe cu oameni şi animale. Alfie se umpluse de var, dar îşi continua capodopera, trăgând cu ochiul din când în când la bărbatul livid din cealaltă parte a sufrageriei. Când termina un desen, rânjea cu superioritatea jucătorului care se ştie în avantaj. Îi lipseau doi dinţi din faţă, ceea ce pentru domnul Wally constituia o adevărată anomalie. Ba mai mult, i se părea că acel gol creşte tot mai mult, ca un voal de întunecime, înaintând pe scări, tot mai sus…

– Gata, m-am plictisit. Vreau să mă joc altceva.

– Ce să te joci? Mi-ai promis…

 – Am promis acum o oră. M-am răzgândit.

Ceasul cu pendulă anunţă ora cinci. Domnul Wally îşi lăsă capul să alunece pe spetează. Dintr-un colţ al camerei, un obiect abia conturat îl ademenea. Era un bibelou de marmură –singurul lucru pe care îl câştigase vreodată, la o tombolă organizată de S.M. Accounting. Cântărea aproape două kilograme şi era la fel de inutil ca un băţ de chibrit ars. Nu înţelegea nici el prin ce minune îl păstrase. O parte din el, care nu era alcătuită din carne, se desprinse de trupul lui greoi şi pluti către bibeloul de marmură. Îl strânse cu putere, vrând parcă să-l frângă într-o mie de cioburi, şi îl purtă până în dreptul lui Alfie. O lovitură ar fi fost de ajuns...

Îi reveni o amintire pe care şi-o suprimase demult. Când era mic, în apropierea casei lui locuia un copil ciudat. I se spunea “Lăcustă” pentru că îi plăcea să colecţioneze insecte pe care le ţintuia de vii cu un ac. Într-o zi, Lăcustă a prins o gărgăriţă şi l-a chemat să îl vadă cum o agaţă în insectarul lui preţios. Întreg ritualul l-a îngrozit atât de mult, încât o săptămână nu a mai ieşit afară. Nu-şi putea scoate din minte fiinţa neajutorată care se zbătea să scape şi momentul când aripile ei mici au tresărit pentru ultima dată.

Alfie era o creatură fragilă. Nu merita să sufere o astfel de soartă, însă nu îl putea cruţa. Dacă o făcea, ea nu l-ar fi iertat.

 – Desigur, vom juca altceva, chiar mai interesant. Dar mai întâi ia spune-mi, Alfie, ce ştii mai precis despre secretul meu?

Băieţelul îşi scoase ochelarii şi se frecă la ochi, somnoros.

 – Care secret?

Bărbatul făcu doi paşi în direcţia lui Alfie. Bibeloul pe care îl ţinea în palma dreaptă începu să tremure.

 – Cel de sus…

 – Păi toată lumea are un secret în pod, râse Alfie. Vărul meu a furat o elice şi a ascuns-o în podul casei. Acolo nu caută nimeni pentru că sunt doar vechituri.

Groaza care pusese stăpânire pe domnul Wally îşi slăbi dintr-o dată strânsoarea. Nu se mai afla la răscrucea unor decizii dificile.

Poate că ne naştem inocenţi şi neştiutori.

– Ce mă joc acum? întrebă Alfie morocănos.

– Ce vrei tu, dragul meu. Numai puţin.

 Cotrobăi în debara şi reveni cu o cutie.

 – Aici sunt jucăriile copilăriei mele. Ai trenuleţe, maşinuţe, roboţi, remi…

 – Nu-mi plac. O să mă duc afară.

De îndată ce avu prilejul, Alfie o zbughi pe uşă. Îl auzi de departe:

 –  Pot ză zbooor!

Pericolul se risipise. Era din nou singur în casa umbroasă. Îşi târî paşii spre bucătărie ca să-şi prepare un ceai cu mirodenii. În fiecare după-masă obişnuia să bea ceai cu mirodenii şi citea ziarul.           

În locul miasmei de dinainte, pe hol adulmecă un minunat parfum de levănţică.               O melodie diafană răsuna în surdină. Se gândi să verifice zăvorul. Pesemne îl uitase deschis şi copilul se strecurase iar înăuntru. Se simţea tot mai uşor, ca şi când s-ar fi dematerializat. Treptat, în el se năşteau amintiri noi, dintr-o altă viaţă. Pe pereţi dansau umbre pe care avea impresia că le cunoaşte, că le mai întâlnise undeva.

Ajuns înapoi în camera de zi, zări silueta unei femei aşezate pe canapeaua vişinie. Când se apropie mai mult, o recunoscu pe Silvia. Era la fel cum o ştia, ba chiar mai frumoasă. Purta un capod alb şi o pereche de papuci îmblăniţi. De cum îl observă, se ridică veselă:

– Wallace, te-am aşteptat. Unde ai fost?

Silvia îl trase de braţ îmbietor. Avea pielea caldă.

 – Dar tu… cum…

 – Şşt! Nu mai spune nimic. Iartă-mă că m-am purtat atât de prosteşte, dar aşa suntem noi, femeile… Nu te teme, vino.

Domnul Wally îşi rezemă tâmpla de pieptul trandafiriu al Silviei. Nu îi desluşea bătăile, dar ştia că inima ei e acolo şi tresare doar pentru el.

– De ce nu m-ai iubit?

Propria lui voce îi suna straniu, ca dintr-un alt timp.

– Erai scund, chelios şi puţin enervant, chicoti ea.

– Dar acum mă iubeşti, nu-i aşa?

 – Da, Wallace. Acum sunt numai a ta.

Acordurile stinse ale melodiei încetară, dar parfumul încă îi mai gâdila nările. Unghiile ei îi mângâiau obrazul, în timp ce un somn toropitor îl trăgea în străfundurile sale.

De dimineaţă, domnul Ipkins forţă uşa de la casa de alături. Fiul lui auzise o bufnitură şi un zgomot puternic, ca atunci când cade un obiect greu. Domnul Wallace Evans nu răspundea, în ciuda insistenţelor mai multor vecini binevoitori. În cele din urmă, uşa se izbi de perete şi martorii văzură îngroziţi un tablou sumbru: cadavrul unei femei îmbrăţişa un bărbat cu figura palidă. Degetele ei scheletice i se înfăşuraseră în jurul gâtului. Lângă cei doi, pe o măsuţă, două mere roşii luceau în lumina soarelui.

GAZETA SF nr. 20, septembrie

       Cum n-am mai dat pe aici de ceva vreme, era cazul să revin cu o postare. Aşa că m-am gândit să fac un popas la noul număr din Gazeta SF http://fanzin.clubsf.ro/, unde am avut ocazia din nou să citesc povestiri ce merită semnalate. Mircea Nanu-Muntean dă tonul petrecerii, cum s-ar zice, anunţând cu entuziasm noile titluri şi nume care ne vor încânta în acest număr al Gazetei.

Sergiu Someşan deschide şirul povestirilor cu “Mica mea contribuţie la sfârşitul lumii” despre descoperirea neobişnuită pe care o face un hoţ de pietre preţioase angajat să achiziţioneze Sfera Magică, în jurul căreia gravitează o adevărată legendă. Ce se ascunde în spatele comorii mult căutate şi ce consecinţe are găsirea acesteia, rămâne de văzut!

 “Din ploaie” se naşte frumoasa poveste a Elisabetei Măruşeac. Visul iubirii se desprinde suav din realitate şi o înconjoară, ca mai apoi să o părăsească, odată cu împrăştierea norilor şi revenirea soarelui. Un periplu fascinant într-un univers care există doar în magia picăturilor de ploaie.

Lumea creată de Alexandru Dan în a sa “In martyria” este una dominată de autosuficienţa impusă de rigiditatea ştiinţei. Totul este monitorizat, până şi gândurile oamenilor. Prizonierul unui experiment încearcă să îi înveţe pe locuitorii acestei lumi aride secretul prin care existenţa lor poate căpăta un înţeles viu.

În “Strip Tease”, Matei Donea zugrăveşte în nuanţe SF o mini-satiră la adresa unui viitor dezastruos (din anul…nu se ştie care), în care umanitatea se autodistruge chiar sub ochii protagonistului. Războaiele sunt la ordinea zilei şi nimic nu mai are sens.

Isterie în masă, explozii puternice şi neaşteptate, investigaţii şi asasinate – sunt doar câteva din ingredientele poveştii lui Alex Neagu, “Deus”. O călătorie ştinţifico-fantastică, în care spiritul aventurii vă va fi cu siguranţă antrenat.

“Descoperirea” lui Paul D. Adrian ne invită să elucidăm misterul ce învăluie existenţa unui personaj bizar. Înconjurat de străini şi obligat să urmeze un tratament necunoscut, acesta îşi recrează identitatea treptat, pe măsură ce înfăţişarea şi amintirile îi sunt redate.   

Aurelia Chircu ne oferă un fragment din “Aceleaşi vremuri tainice (II)”.Pentru a afla cum începe povestea  lui Sakis şi a lui Eris, o puteţi descoperi aici:

http://fanzin.clubsf.ro/2012/07/aceleasi-vremuri-tainice-i/

În “Crede şi nu cerceta”, Andrei Daniel Dascăl descrie călătoria psihedelică parcursă de protagonist, aflat în căutarea unei revelaţii filosofice. Achiziţionând un drog controversat de la un local dubios, acesta este absorbit tot mai mult de o lume fantastică. Va afla oare răspunsul la întrebările sale?

Recomandări de carte:

Florin Pîtea, cunoscător fin al tainelor SF ne vorbeşte despre “Deep State” (2011) de Walter Jon Williams.

Aflam de asemenea despre “…şi la sfârşit a mai rămas coşmarul” de Oliviu Crâznic,  romanul gotic care s-a bucurat de numeroase aprecieri. Şi de unde ne putem informa mai bine decât de la autorul însuşi?

12 motive pentru a citi DINCOLO DE NOAPTE sau impresiile mele la…gotic :)

Ne place să ne speriem. Ciudat, dar adevărat. Tresărim cu entuziasm când cuţitul criminalului se îndreaptă către victimă. Savurăm suspansul ce anticipează deschiderea unui cufăr misterios şi aşteptăm cu sufletul la gură ca fantoma să îşi facă apariţia din spatele unei uşi care scârţâie. Da, ne plac senzaţiile tari.

 Iată de ce vă invit să faceţi întocmai ca mine: când va bate miezul nopţii, luaţi antologia “Dincolo de noapte: 12 FEŢE ALE GOTICULUI” de pe noptieră şi savuraţi cele douăsprezece inedite motive de teamă:

Ştefania Czeller ne deschide uşa către aventura gotică prin a ei povestire "Spălaţi în sîngele fecioarelor". Suspansul este excelent ţesut pe firul unei acţiuni ce urmăreşte povestea unui preot care ascunde un secret tulburător şi a detectivului particular la care apelează, el însuşi un personaj cu o identitate mai mult decât tulbure. O călătorie în tenebrele firii, cu un final nebănuit.  

În "Ziditorii de biserici", George Lazăr realizează o minunată parabolă contemporană. Fantasticul se insinuează subtil în sânul realităţii, copleşind-o în cele din urmă. Într-o Românie comunistă, doi zidari primesc o sarcină sinistră: ei trebuie să zidească o biserică în preajma sărbătorilor de Paşte. Spre surprinderea tuturor, construcţia nu poate fi distrusă, fiind protejată de un scut nevăzut ce pare a îngloba însăşi esenţa credinţei uitate. Vor reuşi cei doi să urmeze ordinul?

Liviu Radu ne poartă într-o fascinantă călătorie în timp, prin a sa povestire "Diferite nuanţe de beznă". Într-o lume unde escapadele în vremuri îndepărtate sunt la ordinea zilei, protagonistul nostru, şofer al maşinii timpului, are de-a face cu un client misterios. Ceea ce se prefigurează a fi o altă plimbare obişnuită se transformă într-un adevărat coşmar, când călătorul intervine dramatic în destinul lui Jack Spintecătorul.

Credeţi în farmece şi blesteme? Este întrebarea pe care ne-o adresează cu îndemânare şi haz Narcisa Stoica, în "Argint-Viu", o satiră la adresa superstiţiilor ce gravitează în jurul credinţelor oculte. Chinuit de o boală ciudată care îl ţintuieşte la pat, eroul poveştii ajunge prizonierul unui terifiant ritual de exorcizare înfăptuit de o bătrână vrăjitoare.

Dan Doboş pictează în nuanţe de "Violet" un tablou enigmatic în care nimic nu este ce pare a fi. O excursie montană devine scena unor întâmplări ce sfidează orice închipuire, pe măsură ce personajele se dezvăluie dincolo de masca banalităţii. O lectură care îmi aminteşte pe alocuri de supranaturalul elegant al lui Eliade, şi care vă va tăia respiraţia cu fiecare frază pe care se clădeşte atmosfera gotică. 

Florin Pîtea ne arată drumul către "Văgăuna bîntuită" prin ochii protagonistului său, un călugăr medieval care face o descoperire surprinzătoare într-un loc părăsit. Căutând un refugiu în sihăstrie, slujitorul Domnului are parte de o revelaţie desprinsă din inima fantasticului. De remarcat este stilul cronicăresc în care este scrisă povestea, oferind un aer de autenticitate scrisorii pe care cititorul o va parcurge cu înflăcărata curiozitate a unui căutător de comori ascunse.

Ce este răul şi cum ajunge el să ne corupă sufletul? În "Fraţii de Saint-Yves", Raluca Băceanu presară nuanţe filosofice în atmosfera profund gotică, invitându-ne să ne răspundem la întrebări apăsătoare despre natura răului. O poveste inedită, cu parfum de uşi zăvorâte, despre sfârşitul tragic al inocenţei, cu ecou în scrierile înnegurate ale lui E.A. Poe (care mărturisesc e unul din scriitorii mei preferaţi).

De “Sub vălul nopţii", Cătălina Fometici ne îndeamnă să păşim pe urme legendare de lup, privind totodată atent în spate, ca nu cumva fiara să ne ajungă din urmă. Un thriller a cărei protagonistă este o profesoară care se regăseşte în toiul unor crime cutremurătoare ce au loc într-un sat despre care localnicii spun că este bântuit. Va reuşi ea să se sustragă primejdiei care o pândeşte din pădure sau poate chiar mai aproape de atât? 

În "Copiii Diavolului" Laura Sorin imaginează un război apocaliptic condus de o armată de “morţi-vii”, la care asistă ca spectatori un înger dezamăgit de propriile eşecuri şi o diavoliţă plictisită şi ea de problemele muritorilor. Acesteia din urmă îi aparţine şi vocea care povesteşte întreaga tărăşenie, cu un umor dulce-amărui. Ce va aduce apocalipsa şi cine va câştiga rămâne de văzut.

Oliviu Crâznic ne încântă cu o povestire demnă de antologia pe care scriitorul a editat-o. În "Pivniţele Palatului Charron" se ascund personaje damnate şi întâmplări care te înfioară asemenea unor paşi auziţi noaptea într-o casă părăsită. Un preot răpit de doi bărbaţi necunoscuţi este constrâns să oblojească rănile unei fete torturate în temniţă de noul stăpân al castelului. Din nefericire, porunca nu are menirea de a o ajuta pe victimă, iar preotul se va afla în faţa unei dileme teribile. Personaje din povestire se regăsesc în romanul autorului “Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul”, ceea ce constituie o invitaţie irezistibilă pentru cei care nu l-au citit încă.

Când bate "Ora morţii", Ana-Maria Negrilă ne aduce într-o lume coruptă, unde misterul unui accident îngrozitor de acum zece ani este scos la iveală cu intenţii de răzbunare. O poveste care îmbină satira politică şi tematica de inspiraţie gotică, al cărui deznodământ se conturează pas cu pas, asemenea unui puzzle.

Ciprian Mitoceanu încheie seria de istorisiri gotice cum nu se poate mai frumos, cu “Ispăşirea”, o poveste cu fantome care sfidează clişeele binecunoscute. Într-un castel părăsit îşi duc veacul opt spirite neliniştite: un fost alchimist şi cele şapte victime ale sale, care se răzbună acum pe călăul lor. Când uşa de la intrare se deschide şi se aud glasuri omeneşti, sinistrul spectacol care se repetă în fiecare noapte cunoaşte o întorsătură neaşteptată.

În deschiderea cărţii, Oliviu Crâznic se referă la antologie ca la o “epopee cu final (sper!) aşteptat”. Îndrăznesc să desfiinţez atât cele două paranteze, cât şi cuvântul pe care îl adăpostesc, având convingerea că acest volum va reuşi să trezească gustul cititorilor pentru un gen neglijat în ultima vreme în România: literatura gotică. 

DINCOLO DE NOAPTE

DINCOLO DE NOAPTE lansată la BOOKFEST în prezenţa autorilor:

sâmbătă, 2 iunie, ora 14, standul Millennium Books

            Editura Millennium Books lansează la Târgul de carte Bookfest 2012 prima antologie românească de povestiri gotice originale, scrise special în acest scop de către 12 scriitori români, dintre care 5 sunt autori publicaţi peste graniţă şi/sau premiaţi de către Societatea Europeană de Science-Fiction şi Fantasy, iar ceilalţi 7 sunt fie autori consacraţi, deţinători a numeroase premii literare naţionale, fie tineri autori de mare talent. Antologia se numeşte Dincolo de noapte: 12 feţe ale goticului (editor: Oliviu Crâznic, autorul premiatului roman gotic …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul) şi reuneşte poveşti pe care editorul le-a considerat a fi de nivel internaţional, capabile a rivaliza cu lucrările maeştrilor genului de peste graniţă. Cartea va putea fi achiziţionată începând cu prima zi de târg, miercuri, 30 mai, lansarea oficială fiind programată pentru sâmbătă, 2 iunie, ora 14, la standul Millennium Books, în prezenţa autorilor.  Iată cuprinsul şi prezentarea antologiei:

           

            1. Ştefana Czeller (premiată Eurocon): Spălaţi de sângele fecioarelor

            2. George Lazăr (publicat în străinătate cu The Guardian Angel): Ziditorii de biserici

            3. Liviu Radu (premiat Eurocon): Diferite nuanţe de beznă

            4. Narcisa Stoica: Argint Viu

            5. Dan Doboş (premiat Eurocon, publicat în străinătate cu The Abbey): Violet

            6. Florin Pîtea: Văgăuna bîntuită

            7. Raluca Băceanu: Fraţii de Saint-Yves

            8. Cătălina Fometici: Sub vălul nopţii

            9. Laura Sorin: Copiii Diavolului

            10. Oliviu Crâznic (premiat Eurocon): Pivniţele Palatului Charron

            11. Ana-Maria Negrilă: Ora morţii

            12. Ciprian Mitoceanu: Ispăşirea

Un detectiv particular damnat urmărind un ucigaş în serie, o însărcinare comunistă cu motivaţii oculte, călători în timp în vremea lui Jack Spintecătorul, victimele farmecelor şi consecinţele apelării la vrăjitoare, vizitatori americani la un cimitir străvechi din România, un călugăr medieval făcând o descoperire zguduitoare, un frate şi o soră împinşi către crimă şi păcat, un sat bântuit de lupi şi de legende, o diavoliţă luată prin surprindere de sfârşitul lumii, un preot răpit de doi bărbaţi misterioşi şi forţat să trateze rănile unei tinere legate în lanţuri, un răzbunător înfruntând o corporaţie dubioasă, o casă în care fantomele sunt prizoniere şi victime… pe scurt, 12 FEŢE ALE GOTICULUI.