Azi am vorbit cu primăvara la telefon

 Zilele astea încrederea mea în primăvară a scăzut la zero... grade. Începusem deja să îmi deschid braţele, să o îmbrăţişez ca pe o veche prietenă care vine în vizită, dar domnişoara cu plete şi rochiţă scurtă mi-a răspuns apatic într-o convorbire telefonică:

http://www.creativeimplementations.com/plan-a-year-of-blog-posts/

“Eu mai întârzii un pic. Am vorbit cu soarele şi nici el n-are chef să strălucească pe cer ca fraierul deasupra unei lumi şi-aşa destul de triste. Ok, mi-am arătat doar silueta din spatele perdelei de nori, pentru că îmi place să mă las aşteptată. Sexi, nu? Vă mai las cu coana mare. E vulpe bătrână... Recunosc că o dată m-a mituit cu o rochie super drăguţă din fulgi de zăpadă să o las să mai stea până în aprilie. N-am vrut să-i cedez, dar era supeeeeerbă! Nu, nu s-a întâmplat asta şi acum. În fine, ca să fiu sinceră, m-a ameninţat, dar să nu mai spui nimănui. Cică în 2012 nu şi-a făcut de cap cum ar fi vrut, a fost prea blândă... prea puţin polei, ger şi viscol şi alte accesorii enervante de-ale ei. Iar acum vrea să-şi ia revanşa. Se dă şi ea divă. Dacă n-ar fi atât de rece şi autoritară, i-aş spune vreo două. În fine, ce mare brânză, lăsaţi-o să-şi mai facă şi ea mendrele vreo două-trei zile, până-i trece criza vârstei a treia. De fapt ce zic eu “a treia”,  a o suta. Toată ninsoarea asta e ca să atragă atenţia. E chiar patetică... Trebuie să închid, am impresia că m-a auzit vorbind cu tine. Am simţit un fior pe şira spinării, cred că mă viscoleşte pe la spate.”

Să fie astea motivele pentru care don'şoara primăvară întârzie să apară? Cert e că până decide să defileze pe covorul verde, sora ei mai mare o să-mi scoată peri albi, pe care o să-mi crească ţurţuri în formă de tristeţe polară. 

Marea iubire a lui Sebastian

Să fie mişcarea scenică o componentă de nedespărţit a teatrului? Protagoniştii piesei “Marea iubire a lui Sebastian” sunt de altă părere. Marius Manole, Rodica Mandache, Ioana Macaria şi Istvan Teglas ne prezintă un spectacol-lectură în care singurul nostru ghid în labirintul trecutului este vocea. Actorii stau pe câte un scaun şi îşi recită replicile cu textul în mâini, pe fondul unei linişti nostalgice.

Piesa urmăreşte povestea tumultoasă de dragoste dintre actriţa Leny Caler şi Mihail Sebastian. Textul reuneşte fragmente din “Jurnalul” scriitorului, mergând pe firul corespondenţei reale dintre actriţă şi dramaturg şi culminând cu dialoguri diafane din “Jocul de-a vacanţa”.

Leny îşi rememorează tinereţea cu un aer ludic în care plutesc şarmul şi cochetăria de altă dată. Deşi o cucereşte cu scrisul său, omul din spatele cuvintelor se dovedeşte a fi un băiat timid şi nu într-atât de atrăgător cum şi-l imaginase. Iubirea dintre cei doi este mai degrabă una platonică, un joc de lumini şi umbre în care fiecare îi găseşte metehne celuilalt. Sebastian suspină după înflăcărata Leny, însă în el clocoteşte veşnic gelozia, transpusă în replici acide. Superficialitatea şi inconstanţa femeii fatale îl fac pe tânărul scriitor să se răzbune prin cuvinte, în secret. Dialogul dintre îndrăgostiţi este în esenţă o reunire a două monologuri, ca într-un puzzle ale cărui piese nu se potrivesc niciodată.

Rodica Mandache, care semnează şi regia spectacolului, ne convinge prin lejeritatea jocului şi zâmbetul ştrengăresc. Personajul pe care îl îmbracă îi vine perfect, conferind autenticitate poveştii. Marius Manole creşte şi îmbătrâneşte pe scenă, trecând prin toate anotimpurile iubirii, cu o luciditate agonizantă.

Ioana Macaria şi Istvan Teglas le dau viaţă Corinei şi lui Ştefan, protagoniştii uneia dintre cele mai cunoscute opere a dramaturgului, “Jocul de-a vacanţa”. Corina stă în dreapta lui Leny, în timp ce Ştefan îşi mărturiseşte visele din stânga autorului său. Ei oglindesc astfel iubirea imposibilă dintre Leny şi Sebastian, dezvăluind sentimente neelucidate şi întrebări filosofice.

Pentru 84 de minute, suntem invitaţi să parcurgem lumile lui Sebastian şi să-l cunoaştem ca scriitor, dramaturg, memorialist şi nu în ultimul rând ca om. 

Prima zi la UNATC

Sună cam frumos... Nu, n-am dat un examen de admitere şi nu sunt studentă a facultăţii, ci doar m-am înscris la un curs de scenaristică pentru scurt-metraje, la Şcoala de duminică din cadrul UNATC.

Astăzi am văzut prima dată cum arată interiorul celei mai prestigioase facultăţi de teatru şi film din Bucureşti. Mi s-a părut superb înăuntru, de la holurile proaspăt văruite şi până la mini-sala de film unde ne-am strâns în cele din urmă. La intrare, Caragiale m-a salutat în faţa liftului, murmurând ca pentru el: “ehe, vremuri grele, monşer”. Am preferat să nu-i răspund.

 Mergând pe coridoare, am privit prin ocheanul timpului: scene imortalizate din filme vechi româneşti, chipuri uitate de actori şi nume încrustate pe plăcuţe amintind de pasiuni stăvilite doar de trecerea în nefiinţă a celor care le-au purtat.

 Ne-a întâmpinat dl. regizor Doru Nițescu, care ne-a condus în sala unde visele devin realitate. Am învăţat primele noţiuni teoretice despre scrierea unui scenariu de scurt metraj. Privit din afară, nu pare complicat: am imaginaţie? Ce-mi mai trebuie? Însă există şi aici reguli de urmat, iar micile detalii pot face diferenţa. Şi există limite.

 După un mic exerciţiu de imaginaţie, am avut ocazia să urmărim două scurt-metraje pe marele  ecran din faţa noastră:

- primul, “clasic”, se numeşte Wedding Duet şi ne înfăţişează o poveste în aparenţă simplă, dar în miezul căreia palpită o dramă psihologică de proporţii. Un el şi o ea, proaspăt căsătoriţi, descoperă că a trece pragul cu mireasa în braţe este mai greu decât şi-ar fi închipuit vreodată…

Din păcate nu am găsit încă filmuleţul postat undeva, în marea de pixeli a internetului, însă va trebui să mă credeţi pe cuvânt că este bun!

- al doilea, “Calm Center”, prezintă crâmpeie din lumea depersonalizată în care îşi conduc activitatea angajaţii unui call center. Un adevăr trist care punctează contrastul dintre aparenţă şi esenţă.  Cei care au lucrat sau lucrează într-o astfel de companie se vor regăsi cu siguranţă în situaţiile ilustrate cu un realism cronic şi o ironie acidă:

Aştept cu nerăbdare celelalte şedinţe”. Nu voi mai da din casă prea multe lucruri, pentru că trebuie să le descopăr pe cont propriu, dar am simţit nevoia să consemnez acest eveniment ca făcând parte dintr-o mini-călătorie pe care o fac în direcţia unui vis. 

 Şcoala de dumină este o oportunitate foarte drăguţă pentru a ne (re)descoperi aspiraţiile în contextul exersării imaginaţiei şi a calităţilor artistice care, poate, zac în noi de mult timp, în aşteptarea unui imbold.

BALADA UNEI TEZE MICI (sau parodia unei zile)

Era una din acele zile când nici ceasul nu mai sună, nici soarele nu mai răsare, şi nici măcar apa nu se mai oboseşte să coboare din robinet, pentru că e sălcie şi suferă.  Şi eu eram unul dintre acei oameni pentru care timpul îşi luase un concediu prelungit, lăsând toată treaba pe mâna unui suplinitor ratat: apatia. Pământul se învârtea şi eu cu el, ca o bilă la ruletă. Urechile îmi ţiuiau ca un tren, iar creierul avea mici tresăriri de conştiinţă, aproape concretizate în gânduri. Mă mânca în palma dreaptă – o pişcătură de ţânţar anofel (ieri murisem de malarie, dar stadiul ăsta de inerţie mă plictisise, jurându-mi că altă dată n-am să mai fac tâmpenia asta). 

Îmi plimb ochii pe tavan vertical, orizontal şi paralelipipedic, doar-doar oi găsi o aripă de molie roz sau o membrană de liliac sau de ce nu chiar un ochi de păun. Dar ioc. Nimic. Un tavan alb ca o anemie. Punct şi de la capăt. Care capăt? Ăla de jos sau cel de sus? Tigri decoloraţi, maimuţe îmbrăcate cu sacou, fazani cu cap de cal, un claun fără trompetă… şase că vine vecinul, v-aţi-ascunselea cu câteva brioşe, sare şi piper. Adormeam din nou, îmi cădeau pleoapele greeeele, ca o cremă încinsă pe un aluat nedospit. Dar o chemare dintr-un univers îndepărtat şi necunoscut, o adiere poruncitoare, îmi lipeşte ditamai scatoalca şi mă trezesc.

Image source: http://www.gpawarenessfund.com

Ce naiba trebuia să fac? ma întreb, răscolind în buzunarele găurite ale minţii. Urmează un timp nedeterminat de ars gazul prin ungherele conştientului si subconştientului. Deodată, EVRICA! Îmi amintesc. Era luni şi aveam şcoală. Şi teză la fizică.

OFtez şi simt cum OFtica mă răscoleşte în toată fiinţa. Şi ce lung e drumul până la baie, şi ce împovărat de peripeţii, aproape că-l şi zăresc. Da, undeva e robinetul cu apă gheaţă (apa caldă e în grevă) şi tubul de pastă de dinţi rulat până la gât, căzut pe lângă peria de curăţat toaleta. 1,2,3…100,101. Gata, mă scol, ce mai tura-vura. 150, 151,… Mă scol. Pe spătarul taburetului zac hainele mele, mai sictirite ca niciodată. Deodată se răstoarnă, ale naibii haine! (îşi aduseseră minte că taburetul n-are spătar). Îmbrac un pulover blegit căruia îi aud suspinele de bătrânel obosit, şi o pereche de pantaloni care se încăpăţânează să intre (sau să iasă, nu-mi dau seama). Lăsasem televizorul deschis – de regulă uitam doar apa caldă sau uşa de la intrare deschise – şi un tip cu o gură ca un cioc bont si mustaţă în frunte borborosea nişte ştiri. Pătrund în umezeala băii şi-l las pe răţoi să vorbeasca. Jetul de apă ţârâie, se unduieşte ca să nu-mi dea voie să-l ating (n.a. e sălciu şi suferă), tuşeşte convulsiv, întrerupt din când în când de câte-un “TVA-u’ creşte”, “omorât de amantul gelos”, “porci împuţiţi”, ”citează premierul”, ”Becali… vile… Becali… Coelho”. “Băsescu” (4 sau 5 întreruperi/ jet). În fine, am senzaţia stranie că inima îmi bate. N-o mai întorsesem demult cu cheia şi mă sâcâiau bătăile ei insistente ca şi cum cine ştie ce motiv aş fi avut să trăiesc. Îmi storc reziduurile de lacrimi rămase de la ultima depresie de adolescentă neînţeleasă. Închid în sfârşit televizorul care îmi mulţumeste în genunchi pentru fărâma de amabilitate. Îmi fluier ghiozdanul care se ascunsese aseară pe nu ştiu unde; vine până la urmă, cu coada-ntre picioare şi cu manualul de latină încercând cu disperare să deschidă fermoarul în partea de sus. Ies pe uşa deja deschisă şi alunec lin pe scari până AFARĂ. Ca de obicei, plouă cu sulf şi şprei de gândaci.

Din mine se prelinge pe asfalt o silă imensă, până spre scurgerea de canal unde oricum nu mai are loc, din cauza depozitului prea mare de silă scursă din alţi trecători. Ajung în STAŢIE şi mă împiedic de-o babă. Lângă mine un rockăr şi o călugăriţă. Amândoi îmbrăcaţi în alb. Dau să mă uit la ceas, dar se topeşte. Nimic interesant. Nimic extravagant sau penibil. Ploaia de sulf se mai domoleşte. Începe să picure cu bancnote de 100.000. Apuc şi eu una pentru că îmi curge nasul. O limuzină calcă doi bătrâni şi o pereche de îndrăgostiţi. Cei din urmă se scoală şi merg mai departe, fredonând “Yesterday” de Beatles. Simt cum mă apucă din nou un vertijjj şi toate sunt o apă şi-un pământ, blocurile, indivizii, rockărul, călugăriţa, autobuzele, cerul, câini din panourile cu Ţiriac Leasing. Sunt o excrescenţă a propriei mele lehamite. Şi ce e mai rău e ca Ei mă obligă să dau TEZĂ.

Ce înseamnă o teză în plus sau în minus, doar nu e ca un picior sau o mână mai puţin? În fond, câţi nu s-au înecat accidental cu ciuperci otrăvite, cu monoxid de carbon şi alte grozăvenii, cine mai poate garanta pentru o oră de fizică? În autobuz sunt atat de compresată, încât atunci când ajung din nou AFARĂ nu mă deosebesc cu mult de un afiş şi cu greu îmi regăsesc forma iniţială; e nevoie să-mi scutur capul ca ideile pliate să se umfle la loc.

În sala de curs aceleaşi feţe inexpresive, încununate de un tremurici febril, aceleaşi crampe intelectuale si minţi aerate. UŞA de la clasă se deschide în slow-motion, lăsând loc unei fapturi vectoriale, cu uşoare inflexiuni scalare, care odată ajunsă la catedră aruncă în noi cu mici cornete de hârtie, conţinând subiectele pentru teză. Îl deschid pe al meu şi descopăr un scris minuscul. De fapt de-a dreptul minusculeţ.

-Nu înţeleg NIMIC, doamnă profesoară. Cum vreţi să rezolv ceva din aiurelile astea?

-Pentru întrebări mă cautaţi după ore, veni raspunsul maşinal al odioasei făpturi.

Una dintre feţele cufundate în foaia de teză iese la suprafaţă:

- La subiectul 2 nu se poate face că e greşită cerinţa. Nu-mi puteţi da alt subiect?

- Cine e mai deştept, Tudorache, Einstein sau o frunză de ficus în echilibru?

-Păi… Einstein.

-Atunci?

Faţa se scufundă resemnată în foaie. Eu TOT nu înţeleg ce trebuie să fac. Am gândurile puse pe bigudiuri. Cifrele minuscule se plictisesc şi părăsesc, rând pe rând, coala. O pereche de ochelari:

-Dacă am terminat, putem să dăm lucrarea?

-Bravo, Fizicescule, dă-mi teza să-ţi pun 10 cu plus. Să-i spui lui taică-tu să-mi aducă o rochie cu buline.

După cum ziceam, era una din acele zile. Ajungând ACASĂ, ceasul cu pendulă îşi râde de mine: iar ai făcut-o de oaie, fetiţo! Da’ ce-ai fi vrut, s-o fac de cămilă? îi întorc vorba cu nervii întinşi la maxim, făcând pe deşteapta. Îmi închei ziua cu o nemaipomenită simetrie: trântită în pat. Din sufragerie răzbat vorbele batjocoritoare ale ceasului cu pendulă: pune mâna şi dormi, mai e şi mâine o zi!

Povestirea a apărut în revista Egophobia.

Maşina de scris care îşi dorea să trăiască

       Mereu m-au fascinat lucrurile vechi: filmele, fotografiile, pickup-urile, gramofoanele, casetele. Să fie de vină zodia Racului care mă guvernează? Se ştie că timidul crustaceu se întoarce mereu înapoi, adulmecă trecutul ca şi când ar fi un parfum irezistibil. Sau poate că m-am născut cu un cufăr cu amintiri în inimă şi am o sensibilitate aparte pentru tot ce e demodat.

          Când aveam vreo zece ani, am făcut o călătorie în subsolul blocului. Menţionez că mă mai atrag, de asemenea, locurile întunecoase şi misterioase unde pot găsi lucruri vechi. Am intrat într-o încăpere umbroasă, eu şi încă alţi prietenei aventurieri (în alte cuvinte convinşi de mine să cotrobăie prin unghere prăfuite şi presărate cu otravă de şobolani roz bombon).

            La început ne-a fost greu să zărim ceva, mai ales că ne loveam de sticle, pungi, lemne, adunate în grămăjoare. Dar, într-un colţ, departe de agonia obiectelor uitate, am descoperit o maşină de scris. Fusese abandonată de un vecin. Bănuiam despre cine e vorba, dar nu puteam pricepe de ce ar recurge cineva la un asemenea gest. Îmi imaginam că într-o zi, domnul P. şi-a luat odorul în braţe, fără să-l şteargă de praf, şi a coborât cu el dedesubtul scării. O lacrimă a vrut să îi brăzdeze obrazul, dar domnul P. a alungat-o cu un oftat scurt. Decizia a fost luată, nu mai am nevoie de tine. Acum am un calculator. Da, auzisem cu toţii de monstruleţul cu taste care făcea minuni şi îşi cerea dreptul în casă.

Prietenii mei de joacă au ridicat din umeri şi s-au îndreptat spre explorarea unei alte camere, dar eu i-am oprit. Trebuia să salvez maşina de scris. I-am convins să mă ajute să o aducem la suprafaţă. Aveam impresia că o şterpelim, deşi era a nimănui… Dar dacă proprietarul o s-o vrea înapoi? Nu contează, mi-am răspuns tot eu, acum e prea târziu. Acum e a noastră. De fapt gândeam “a mea”.

Era frumoasă, cu tastele negre încă demne, aşteptând să-şi lase urmele de tuş pe hârtie, ca nişte paşi în zăpadă. Nu mai văzusem aşa ceva, dar visam demult să scriu poveşti la o maşină de scris, să îmi simt degetele valsând pe litere şi  făcându-le avânt înspre coala imaculată, cu bucuria creatoare a unui scriitor adevărat.

Am adus obiectul în grădina din spatele blocului şi l-am aşezat la umbra unui copac.

- Are cineva o hârtie? a întrebat unul din noi.

- Să scriem o poveste despre noi! a zis altcineva.

Purtată de vânt, o pagină albă şi-a croit drum spre noi. Am luat-o şi am  fixat-o în maşină. Totul părea să se lege într-o armonie desăvârşită. Încetul cu încetul, şi pe ceilalţi i-a fermecat mecanismul ciudat care producea cuvinte, dar mai ales taina pe care o deţineam cu toţii. Aveam un secret. Furasem ceva. Ideile izburau din imaginaţia noastră. Fiecare avea altă viziune, dar ne unea aceeaşi dorinţă: să creăm un lucru nemaipomenit, un lucru tainic.

Ne-am încercat fiecare norocul, dar am constatat curand că maşina era slăbită. Vocea ei se rezuma la câteva vocale anemice care alcătuiau fantoma unor cuvinte:

  afara gradina

  Eu prieteni vara minge ce mai faci.

  Pa pa

 

          Atunci am oftat, cum probabil făcuse şi domnul P. când se hotărâse să îşi dea afară vechea prietenă. Jocul nostru se încheiase. Oricât mi-aş fi dorit să  dau viaţă unui basm în acea vară, la umbra acelui copac, nu am putut. Viaţa care sălăşluişe cândva în bătrâna maşină de scris se strecurase printr-o crăpătura a timpului şi nu mai avea de gând să locuiască din nou trupul de metal. Am coborât-o din nou în încăperea obiectelor uitate.

         Si totuşi, auzisem un glas strigându-mă. M-a rugat să o scot afară, să-i mai dau o şansă şi ştiu că pentru câteva clipe, ea a trăit din nou. A trăit pentru că propria noastră viaţa i-a străbătut tastele, oferindu-i un ultim dans pe hârtie. 

O nouă povestire în Revista de suspans nr. 6

Pe 1martie s-a născut numărul 6 al Revistei desuspans, unde se găseşte şi povestirea mea Ultimul zbor: Un om condamnat la moarte, o poveste tragică, un ultim zbor…

                                                           ULTIMUL ZBOR

Simţea că se sufocă. Din când în când privea degetele butucănoase ale omului de lângă el cu un oarecare dezgust. Le vedea îmbibate de sos şi ulei, la o masă îmbelşugată. Asta în timp ce el se frământa mai mult ca oricând, încordându-şi mintea, în speranţa unei izbăviri târzii. Bărbatul cu mustaţă căruntă şi uniformă indigo avea să mănânce şi să râdă cu nevastă-sa, iar el…

― Mişcă, nemernicule! se auzi o voce din spate.

Era un tip înalt cât o scândură, cu ochelari şi frunte lemnoasă, străbătută de o umbră care-i întuneca întreaga figură. I se spunea Budincă pentru că era cel mai fricos dintre toţi, deşi nu-i plăcea să o arate. Nu se putea uita niciodată fix la năpăstuiţi. Îşi rotea privirea până în tavan, unde rămânea înţepenită în pânzele de păianjen. Când se termina totul, cobora la loc în orbitele vineţii, părând că le onorează cu o fărâmă de umanitate. Celălalt era Stubs, recunoscut pentru temperamentul său vulcanic şi prejudecăţile rasiale. Era angajat de doi ani, dar ai fi zis că se născuse acolo din praful de pe jos, împrumutând fiecărei cutii un crâmpei din sufletul său înnegurat. Aşa le ziceau,cutii, ca să minimalizeze situaţia.

Image source: http://www.firstpeople.us/

Fiecare pas îl durea, îl săgeta. Ştia că se apropie de final, de „ultima călătorie”, cum obişnuia să îi spună bunicul său, marele înţelept al comunităţii. Îl iubise mai mult decât pe oricine pe acel bătrân înveşmântat în piei de bivol, care seara medita pe malul râului şi chema la el păsările. Îşi aduse aminte brusc de o poveste pe care i-o istorisise înainte de ceremonia fratelui său mai mic. Într-o zi s-a născut un copil însemnat, dar semnul său nu era de bun augur, ci prevestea o viaţă tumultoasă, cu peripeţii numeroase. Totuşi destinul său nu era lipsit de bucurii măreţe. Avea să ajute mulţi oameni şi să primească recompense preţioase. În clipa când a venit pe lume, o bufniţă s-a aşezat pe o creangă deasupra mamei, în plină zi şi a scos un sunet ciudat, ca un tânguit, apoi şi-a întins aripile, presărând o pulbere argintie pe obrazul pruncului. De atunci i s-a spus Aripi-de-Bufniţă. Marii învăţaţi ai tribului au citit în scoarţa copacului că bufniţa e animalul lui norocos şi că-l va ocroti la fiecare pas. „Aşa a fost când i-a venit sorocul mamei tale. Să ţii minte, băiete, tu nu eşti un oarecare. Ţi-e dat să fii un luptător, cum a fost şi tatăl tău Marele Corb.” Acum cuvintele bunicului îi răsunau în minte firav, ca o boare de vânt pe lângă un cuib gol.

― Nu te uiţi la el, parcă-i deja rumenit pe foc, râse batjocoritor Stubs, dar se opri mofluz, observând seriozitatea imperturbabilă a colegului său.

Budincă îşi încordă umerii şi oftă.

― N-ai deloc simţul umorului, rosti printre dinţi bărbatul cu mustaţă şi se apucă să fredoneze: Azi miroase a prăjeală, azi e ziua ta norocoasă…

În liniştea coridorului mai pătrundea doar sunetul metalic al pantofilor izbiţi de podea, acompaniat de zăngănitul lanţurilor. Aripi-de-Bufniţă închise ochii. Îşi imagină o zi de vară cu arşiţă. Un zumzet îi mângâie urechile. Simţi iarba sub tălpi şi vru să se îndrepte către un pârâu din apropiere, dar o greutate îl împiedică să înainteze, aşa că se mulţumi să inspire parfumul florilor şi să admire norii împrăştiaţi pe cer din loc în loc. Cineva îl chema din spatele unui pâlc de arbuşti. Nu putu desluşi decât o siluetă feminină care îi făcea semn din vârful degetului. Dacă n-ar fi fost ţintuit în acel câmp, sigur s-ar fi dus la ea. O recunoscu în cele din urmă. Era Ploaie Sălbatică, singura care ştia să tragă cu arcul mai bine decât toţi tinerii de vârsta ei. Îl fermecau buzele ei subţiri, delicat conturate, şi părul lung, brunet-roşcat, care-i acoperea obrajii pe jumătate, protector, pentru ca frumuseţea ei intimidantă să nu alunge toţi peţitorii. Era vie, tânără şi îl aştepta. Doar pe el, în locul secret. Nu mai cunoscuse niciodată pe cineva ca ea.

― Bă, tu ce mesteci acolo? Dă-mi şi mie.

― E o bomboană de mentă. Las’ că nu vrei, îţi face rău la dietă.

― Nu ţi-o lua în cap, Budincă.

― Şi mai ziceai că n-am simţul umorului. Alo, indianule, mişcă! Ce te-ai oprit în drum?

Aripi-de-Bufniţă tresări, apoi se deplasă încet, ostenit, pe coridorul infinit.

*

Era pe la mijlocul lui august când l-a cunoscut pe american. Bunicul lui tocmai încheiase ruga spre înaltul cerului. Dintr-odată, privind în depărtare plictisit, l-a zărit. La început era un punct, apoi a crescut până a devenit o pată care brăzda orizontul. Era curios şi s-a îndreptat până acolo, luând cu el o suliţă. Atunci l-a văzut clar: era un tânăr de vreo douăzeci de ani, un străin cu faţa palidă şi hainele zdrenţuite. Fusese rănit grav, pesemne atacat, şi reuşise cu greu să se târască până în satul lor. Omul a ridicat capul spre el şi, în ciuda fricii, i-a strigat pe limba lui:Ajutor! Nu ştia o boabă de engleză, dar a înţeles acest cuvânt smuls dintr-o disperare neţărmuită. L-a ajutat să se ridice şi i-a oferit umărul lui. În familia sa existase mereu un război tacit cu „pieile albe”, cu cei care le tulburaseră tihna atâta vreme în trecut, arzându-le aşezările, siluindu-le femeile şi şterpelindu-le demnitatea. În timp ce îl ajuta pe unul de-ai lor, se gândea cu groază la ce avea să spună Ochi-de-Vultur, şeful de trib, când ar fi aflat că nepotul mult-respectatului Lup Negru i-a salvat viaţa duşmanului.

Trebuia să mintă. Dar ce să le fi spus? Americanul tremura şi uneori bâiguia ceva cu jumătate de glas. Îi era din ce în ce mai greu să se deplaseze. „Şchioapătă ca un câine beteag”, îşi zicea în sine Aripi-de-Bufniţă. „Ar trebui să îl las să moară pentru tot răul pe care ni l-au făcut strămoşii lui”. Dar nu se îndura. Din copilărie i se reproşase că e blând ca o femeie. Obloja toate animalele bolnave. Visa să deprindă graiul lor.

Spre ei veneau în fugă fraţii săi mai mici, înarmaţi cu arcuri şi cu pietre. El le-a făcut semn să se oprească şi l-a aşezat pe american în iarba mângâiată de vântul de seară. Ştia pe de rost cuvintele rostite între ei în acel amurg când viaţa lui avea să se schimbe pentru totdeauna:

― Ce-ai făcut? De ce l-ai adus pe diavolul alb pe pământul nostru?

― Pentru mine este un om care are nevoie de ajutor.

― Lasă-l să piară ca un vierme ce e!

― Frate, te iubesc şi te respect, dar eu sunt cel mai mare dintre voi şi mă veţi asculta.

― Oi fi tu cel mai mare, dar tata are ultimul cuvânt. Ai grijă, Aripi-de-Bufniţă, ăsta o să fie începutul sfârşitului tău.

Cât timp s-a convocat consiliul bătrânilor, a stat lângă tânărul american care îşi pierduse cunoştinţa. Când i-a atins fruntea, era caldă. Fierbinţeala i-a pătruns în oase legându-l în mod inexplicabil de acel necunoscut. Un fir de sânge a coborât de pe buzele muribundului şi i s-a prelins pe degete. Nici nu bănuise că odată cu acel sânge semnase un pact sacru.

Nimeni nu îi ţinea partea. S-a rugat de Lup-Negru să îl doftoricească, promiţând că va munci mai mult şi că va renunţa să mai cutreiere câmpiile haihui. A plâns în hohote, până când bătrânul a încuviinţat să îi redea simţirile celui adormit între lumi. În acele momente de răscruce sufletul călătorea între viaţă şi moarte. Pentru că erau fraţi de cruce, Ochi-de-Vultur i-a dat binecuvântarea sa. Trupul a fost curăţat de răni şi spălat cu apa în care fierseseră ierburi vindecătoare. Glonţul îi trecuse aproape de inimă, dar îl ocolise. Obiecte ascuţite îi zgâriaseră faţa şi braţele. După ore de strădanie şi rugi, americanul a deschis ochii. Şi-a împreunat palmele şi le-a mulţumit femeilor adunate în jurul lui cu ochii străbătuţi de neîncredere.

Dar lui i-a mulţumit altfel. Pe el l-a îmbrăţişat. A căzut în genunchi şi i-a sărutat picioarele. Cu acel sărut a pecetluit legătura dintre sufletele lor. Recunoştinţa purtată celor care  i-au salvat viaţa i-a îmbunat pe înţelepţii tribului. Richard a început să-i ajute la rândul lui, împărtăşindu-le din avantajele de a face parte dintr-o lume civilizată. I-a învăţat trucuri de supravieţuire şi le-a construit un grajd pentru cai şi vite. A hrănit păsările, a curăţat casele şi s-a alăturat sarcinilor femeieşti, împletind coşuri şi îngrijind de nou-născuţi, spre amuzamentul fetelor tinere care îl imitau pe ascuns. Nu i-a mărturisit niciodată ce l-a adus pe meleagurile lor şi cine i-a produs atâta suferinţă. Au aflat de la el doar că nişte oameni nedrepţi l-au împuşcat şi l-au agresat drept pedeapsă pentru un lucru de care nu era vinovat. Dar nici ei nu l-au întrebat vreodată, nu au căutat să scormonească în trecutul lui. Odată acceptat, lăsa în urmă tot, asemenea unui şarpe care se dezbracă de o piele veche. Nimeni nu avea nevoie de haine ponosite.

― Mda, aşa sunt toate pieile albe, murmura uneori în barbă fratele lui, se omoară până şi între ei. Pentru Buză-de-Tigru, americanul a fost mereu un potenţial pericol, gata să explodeze când ţi-e lumea mai dragă.

Prietenia dintre ei s-a înfiripat cu fiecare cuvânt învăţat din limba celuilalt. Richard a deprins mai întâi denumirile membrilor familiei. Le pronunţa mereu cu o grijă deosebită, ca şi cum ar fi ţinut în strânsoarea buzelor o comoară fragilă. Lui Aripi-de-Bufniţă engleza i s-a părut mereu ca o a doua limbă maternă pe care şi-a însuşit-o cu o uşurinţă neobişnuită.

― Tu ai fost diavol alb în altă viaţă, îl tachina mama lui, cea mai blândă femeie din trib. Şi ea l-a îndrăgit pe american, purtându-i chiar o dragoste secretă. L-a adoptat după legile lor, trezind adesea gelozia fiilor şi nemulţumirea căpeteniilor. Se întâmpla ca în disputele lor ani de zile mai târziu, să îi ia partea lui Richard, lăudându-l pentru firea sa nonconformistă.

În ciuda umilinţei afişate faţă de bătrâni, în Richard a bătut întotdeauna o a doua inimă.  Împreună au şterpelit fructe din triburi învecinate şi s-au aventurat în locuri misterioase; au sfidat legile străbune şi au îmblânzit animale sălbatice. Nimeni nu s-a mirat când l-au văzut postat pe Richard în faţa lui Glas-de-Panteră, fiica şefului de trib, făcând jonglerii cu patru portocale. S-au îndrăgostit unul de celălalt înainte ca Ochi-de-Vultur să-şi mai poată încrunta sprâncenele în semn de indignare. Nici cele douăzeci de bice care i-au sfredelit spatele nu au potolit iubirea fetei. În cele din urmă tatăl a căzut de acord. Însă după nuntă s-a îmbolnăvit şi a cerut să fie înlocuit. Gurile rele spuneau că e blestemul omului alb, adus de sângele lui Richard. Când Glas-de-Panteră a dat naştere unui copil mort, zvonurile înnegurate au împânzit comunitatea ca o molimă. Într-o zi i-a spus trist, cu o voce izvorâtă din alt trup uitat într-o lume îndepărtată:

― Iartă-mă, dar nu mai pot sta aici. Locul meu e în altă parte, mi-e dor de ai mei. Vreau să te iau cu mine. Vino, frăţioare, vino cu mine în Boston.

A încercat să îl facă să se răzgândească, dar toate eforturile s-au dovedit zadarnice. Fratele lui de cruce era pregătit să părăsească ţinutul ce-l adăpostise timp de şapte ani şi oamenii de a căror bunăvoinţă depinsese cândva viaţa lui. Femeia care i-a fost soţie l-a implorat cu lacrimi în ochi să rămână în trib pentru ea. Şi-a zdrelit genunchii în ţărâna drumurilor bătute de copite în speranţa că Richard, impresionat de rănile ei, va întoarce din nou capul înapoi. Dar americanul a privit înainte, tot înainte… Iar el l-a urmat ca un cal credincios, îngropându-şi originile în ceaţa vremurilor.

Oraşul i-a ştirbit din avânt şi inocenţă. Clădirile înalte, pantofii cu toc, genţile, maşinile zgomotoase, fast-food-urile… toate au săpat în el un gol imens prin care i s-a scurs fericirea. Prima dată când a văzut un zgârie-nori a crezut că e un monstru şi s-a aruncat asupra lui Richard, protejându-l de intenţiile malefice ale creaturii. Însă americanul a râs de naivitatea lui. Râdea sănătos după atâtea luni de doliu. S-au angajat amândoi la o brutărie unde Richard cunoştea pe cineva, un bărbat rotofei cu mustaţă cafenie. Salariul modest nu le-ar fi fost de ajuns să ducă un trai decent dacă Richard nu şi-ar fi convins tatăl să-i primească în gazdă. Nu-şi mai vorbiseră de şapte ani, dar bătrânul avea nevoie de mâini de bărbat ca să-i îngrijească gospodăria. Ranchiuna era un lux pe care nu şi-l putea permite.

Erau seri în care ar fi dat orice să se întoarcă la ai lui, dar ştia că oraşul l-a prins în mrejele lui şi nu avea să-i dea drumul prea curând. Treptat, a renunţat la pălăria cu pene şi la codiţele împletite, spre nemulţumirea celorlalţi angajaţi de la brutărie, care au rămas fără sursa principală de amuzament. Şi-a cumpărat o pereche de blugi şi o jachetă, aşa cum purtau cowboy-ii în filmele western. S-a apucat de fumat ca să impresioneze fetele cu părul vopsit şi s-a botezat cu un nume nou: Phil. Ploaie Sălbatică, singura femeie pe care o iubise, avea să devină cu timpul o prezenţă fantomatică, asemenea unei umbre întrezărite din spatele unei perdele.

Existenţa lui de om modern a crescut de-a lungul a trei ani. Richard se schimbase. Jocurile de odinioară se consumaseră, la fel şi exuberanţa tinereţii. Nu mai rămăsese din ele decât un ecou stins – un şuierat de albină la urechea unui adormit. Fratele lui căuta în permanenţă ceva, o parte din el rătăcită în locul pe care-l părăsise acum un deceniu. L-a întrebat de multe ori cine l-a rănit atunci şi cum de a ajuns tocmai într-un trib de amerindieni, dar de fiecare dată răspunsul venea sec:

― Ţi-am spus că nu vreau să vorbesc despre asta, Phil. E un subiect mult prea dureros.

*

Într-o seară Richard a primit un telefon ciudat. Îl auzea din sufragerie:

― Cine sunteţi? De unde ştiţi asta? Am să…. nu! S-a întâmplat acum zece ani… Nenorocitule, n-ai să faci asta! De ce… Da. Acolo… Trebuia să-mi dau seama că tu eşti… Ok, ne întâlnim în faţa depoului.

Richard se albise la faţă. Dacă n-ar fi fost la curent cu legea firii, Aripi-de-Bufniţă ar fi crezut că prietenul lui a murit demult.

― Cine era la telefon? Ce voia?

Dar Richard a căutat ceva într-un sertar şi a ieşit fără să-i adreseze un cuvânt. A doua zi  l-a trezit un ropot de lovituri în uşă. A apăsat pe zăvor. Trei poliţişti l-au asaltat, trântindu-l la pământ şi percheziţionându-l. Apoi au început întrebările:

― Unde ai fost aseară între orele opt şi zece?

Era un coşmar, o neînţelegere.

― Am fost aici, cu tatăl lui Richard Holmes. Vă poate confirma.

― O, vorbeşte engleză! a exclamat ironic poliţistul care îl imobilizase.

― Deci nu ştii nimic de moartea prietenului tău. A fost găsit împuşcat în cap lângă depoul din strada Grey.

I se părea ireal. Privirea i s-a înceţoşat, făcând ca întreaga scenă din faţa lui să semene cu un vis nereuşit. Şi-a pierdut cunoştinţa.

Mai târziu a deschis ochii într-o încăpere friguroasă, unde fusese aşezat pe un pat murdar şi îmbrăcat într-un fel de pijama. De acolo l-au dus la interogatoriu. Tortura acelor clipe i-a smuls amintiri pe care nici nu ştia că le are. A fost bătut, scuipat şi umilit. Dintr-odată, faptul că nu aparţinea acelei lumi l-a azvârlit la marginea umanităţii. Însă nu i-a judecat, nici măcar nu i-a urât. Nu se putea gândi decât la destinul nedrept care l-a despărţit de fratele lui de cruce. Seara în care Richard primise acel telefon a fost ultima când avea să-l mai vadă. Nu l-au lăsat să-i cânte Haoa thatthaa, nici să-l şteargă de sânge ca altă dată. Americanul a fugit ca un laş şi a murit printre ai lui, printre „pielile albe”. De data asta glonţul i-a sfârtecat carnea şi nimeni nu l-a mai ajutat să o coasă. Odată cu el au fost înmormântate toate secretele. Nu a priceput niciodată de ce nu i le-a împărtăşit, de ce sufletele lor nu s-au îngemănat până la capăt şi de ce Richard a ales să moară singur, fără el…

***

― I se spune şi culoarul morţii, ştiai asta?

Indianul se opri. Privea într-o direcţie necunoscută, ca şi când nu l-ar fi auzit.

― Crezi că-i e frică? întrebă Stubs, rânjind.

― Cui nu i-ar fi într-o situaţie ca asta?

― Mie nu. Eu aş fi trecut prin foc şi pucioasă ca un bărbat adevărat.

Budincă zâmbi împăciuitor şi îi puse mâna pe spate bărbatului cu plete negre.

― Hai, să mergem.

Aripi-de-Bufniţă porni încet, târându-şi tălpile goale pe podeaua rece, ca o apă a morţii. Dacă aş fi avut pantofi în picioare, mi-ar fi părut rău că mă despart de ei în curând.

Îl părăsise orice durere. Îl încerca doar o amorţeală în vârful ţestei.

Oare cum o fi dincolo? Bunicul mi-a zis că e ca atunci când te trezeşti de dimineaţă şi eşti încă agăţat de lumea viselor. Nu ştii de care tărâm al realităţii aparţii. Te învăluie un nor argintiu şi devii din nou copil, dar nu mergi în patru labe, ci pluteşti. Eşti din nou fericit şi fără griji, până vine un om îmbrăcat în piei de vulpe sau de lup care îţi spune ce-ai greşit în viaţa trecută. La sfârşitul prelegerii eşti condus într-o cameră de aşteptare cu un cap de bivol pictat la intrare. Aştepţi până ţi se dă o nouă viaţă ca om sau ca animal.

Dacă bunicul s-a înşelat? Dacă aici se termină totul… aici, la capătul culoarului?

*

Ajunseră în dreptul unei uşi lugubre, păzite de două matahale inerte. La un semn, se împrăştiară, lăsându-i pe cei trei să pătrundă în pântecul întunecos al camerei. Îi scoaseră lanţurile, împingându-l în scaunul negru. Îi legară mâinile şi îi acoperiră capul cu ceea ce i se păru a fi o caracatiţă menită să-i absoarbă suferinţa. În faţa lui, separaţi de o peliculă sălcie, o mână de oameni îi arunca din ochii sângerii săgeţi de ură. Printre ei îl recunoscu şi pe bătrânul Holmes. Vocifera pesemne un blestem. De ce erau toţi împotriva lui? Cu ce le greşise?

Oftă, stingând ultima flacără aprinsă la căpătâiul sufletului său de umbra strămoşilor. Îşi aminti sărutul cald al mamei mângâindu-i fruntea şi degetele lui mici scormonind în nisip. Era ziua în care i s-a promis că dacă e cuminte, va primi cheia către împărăţia fluturilor. I se făcu dor de câmpiile înroşite de amurgul soarelui şi de roibul său. Voia să alerge, să-şi piardă urma într-o pădure deasă. Îi era sete…. ar fi băut apă dintr-un iaz. Dar aici nu erau iazuri, doar cutii zăvorâte.

Dintr-odată, o adiere de nicăieri îi gâdilă nările. Simţi cum greutatea care îl ţintuia lăsa loc unei senzaţii ciudate, de parcă din el creştea un copac, întinzându-şi crengile în braţele lui. O durere uluitoare îi chircea umerii. Se uită în jur, crezând că cineva îl apasă cu pumnii, dar fiecare îşi ocupase poziţia la o distanţă considerabilă de el. O siluetă se pregătea să tragă maneta. Apăsarea se înteţi. Începu să tremure şi trupul îi căzu pe duşumea. Era imposibil, o ştia. Totuşi nu se mai afla pe scaun. Din el creştea ceva, se înălţa.

***

― Mă, voi sunteţi nebuni? Cu cine lucrez eu aici? Vă dau afară, incompetenţilor!

Budincă îşi frământa mâinile. Avea chipul livid şi slăbise vizibil.

― Ştiam că n-o să ne credeţi, domnule director.

― Voi vă bateţi joc de mine, flăcăi. Aţi lăsat să scape un prizonier chiar înainte de execuţie.

― Î-întrebaţi-l pe Stubs, şi el a fost de faţă.

Bărbatul în uniformă tuşi nervos, apoi îngăimă pierdut:

― Da, am fost acolo… trebuia să dea de manetă, să pornească maşinăria. Atunci… s-a întâmplat. O lumină orbitoare a inundat încăperea. Când ne-am deşteptat, dispăruse. I-am tras la răspundere pe martori, poate l-o fi ascuns unu. Pe unii i-am şi bruscat. Mă ştiţi pe mine, sunt băiat dintr-o bucată. L-am căutat până am ajuns în cutia lui. Am deschis-o şi… a zburat o bufniţă. Stătuse acolo, în întuneric. Şi-a luat zborul pur şi simplu. Tony s-a jurat că pasărea a şoptit un nume înainte să iasă pe o ferestruică, Robert sau Richard… Auzi, păsăroiul a vorbit!

Stubs izbucni în râs. Hohotele lui sinistre răsunară de-a lungul coridorului, ca balada unui muribund.