Cum am învăţat să conduc – lecții de șofat și iubire interzisă

N-am carnet de conducere, nici nu cred că o să am vreodată, dar ȋmi place să visez. :)

Din fericire, le pot face pe amȃndouă ȋn „Cum am învăţat să conduc”, o piesă regizată de mai tȃnărul și talentatul Eugen Gyemant și prezentată publicului ȋntr-o superbă atmosferă retro. Un spectacol care ȋmi amintește de Lolita și aventura ei toridă cu profesorul Humber, dar ceva mai reținută și mai romantică. 

Aici, povestea este privită prin ochii protagonistei, Mititica, un copil matur care crește ȋn umbra unei epoci ȋn care regretele trecutului și extravaganța viitorului se ȋntȃlnesc ȋntr-un prezent incert. Unchiul Peck ȋi este prieten, tată și amant deopotrivă. Ȋmpreună, ȋnvață să conducă prudent pe drumul Vieții. Uneori motorul se ȋncinge, alteori mașina rămȃne blocată la intersecția dintre Dorință și Moralitate. Totuși, de fiecare dată călătoria este magică.

Dacă nu aș fi știut cine este „vinovat” pentru regia piesei, aș fi crezut cu siguranță că e vorba de un om trecut de prima tinerețe, un suflet bătrȃn care a călătorit el ȋnsuși prin meandrele (nu ale concretului, ce credeați?) destinului, ca mai apoi să culeagă roadele și să le ȋngăduie să-l inspire pe scena unui teatru. Ȋnainte de toate, Eugen Gyemant știe să extragă frumusețe din seva trecutului și să o strecoare prin propria sensibilitate artistică.

„Cum am învăţat să conduc” este un manual de instrucţiuni pentru utilizarea Vieţii. Dar, ca orice manual, se uită şi rămâne suspendat în negura timpului, mai precis prin anii ’60.

Sentimentul unei nostalgii dureroase străbate întreaga poveste. Maşina devine un simbol al destinelor încrucişate la răspântia dintre moarte şi iluzia fericirii. Nu destinaţia contează, ci micro-universurile create acolo.

Mititica (Ioana Anastasia Anton) şi unchiul Peck (Şerban Pavlu) se întâlnesc în secret în singurul loc unde inocenţa nu-şi cere dreptul. Sunt condamnaţi pentru că s-au născut la sfârşitul propriei vieţi – copii bătrâni cu vise frânte. Valsează pe marginea prăpastiei minţindu-se că nu vor cădea niciodată.”

Mai multe impresii despre piesă citiți ȋn continuare ȋn Ziarul Metropolis. 

Surse foto: revistateatrala.radioromaniacultural.ro  cotidianul.ro

Cinci motive pentru a vedea Tartuffe

La Teatrul Metropolis se joacă Tartuffe, comedia celebră a domnului Molière, maestrul umorului adresat moravurilor (ușoare).

Cu ce să vă conving să o vedeți? Hm... a, da!

1. Rolul parvenitului bigot este jucat de George Costin, cȃștigător al  premiului pentru “Cel mai bun actor in rol principal” la Gala Premiilor UNITER 2013.

2. Povestea include scene picante de seducție ( a se viziona numai cu acordul soțului/soției).

3.  Se vorbește ȋn versuri, dar totul se ȋntȃmplă ȋntr-un decor avangardist.

4.  Bătutul toacei are farmecul unui refren dintr-o melodie special compusă pentru escroci sentimentali cu veleități de călugăr.

5. Nu te poți supăra pe Tartuffe pentru țeapa aplicată cu abilitate familiei lui Orgon. Vei fi prea ocupat să rȃzi. 

Imaginaţi-vă că Molière trăieşte în secolul XXI. Îşi încalţă pantofii, îşi aranjează cravata pentru a vedea spectacolul „Tartuffe sau Impostorul” în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză. Nimic nu-l pregăteşte însă pentru ce urmează. Nici eu n-aş fi putut s-o spun mai bine de-atât, îşi zice în sinea lui, când se lasă cortina.

O masă festivă în atmosfera unui sfârşit de carnaval de la care lipsesc confettile. O rochie elegantă, cizme de cauciuc, mănuşi fără degete şi cuvintele nervoase murmurate de un bărbat care vorbeşte la telefon – în alte cuvinte, o scenă cochetând în aparenţă cu absurdul, un ecou modern al întâlnirii lui Alice cu pălărierul nebun la ora ceaiului. Doar că aici nu e „ţara minunilor”, ci a minciunilor. Astfel îşi fac apariţia personajele uneia dintre cele mai faimoase opere ale marelui scriitor francez.

Continuarea ȋn Ziarul Metropolis. 

Foto: Adriana Grand.

Mult zgomot pentru nimic

Ȋn decembrie a avut loc premiera spectacolului „Mult zgomot pentru nimic“, la Teatrul Nottara din Bucureşti.

Deși am făcut cunoștință cu Marele Bard ȋn liceu și pe urmă ȋn facultate, recunosc că nu l-am văzut niciodată pe scenă, pitulȃndu-se ȋn spatele replicilor cu iz medieval. Mă bucur că am făcut-o ȋn cele din urmă. Am urmărit un spectacol care l-ar fi făcut mȃndru pe Shakespeare.

Imaginați-vă, să stăpȃnești un șuvoi de replici care se sparg de auzul spectatorilor ȋn rime și versuri. Pentru că am omis să mă refer la el ȋn cronică, o voi face aici: felicitări Dan Amedeo Lăzărescu pentru traducere. Rolul traducătorului este unul ȋnsemnat și de el depind adesea ȋntorsăturile viclene ale frazei și de ce nu, farmecul unei replici sau chiar situații comice.

Piesa a produs „mult zgomot“, dar cu siguranță nu a fost „pentru nimic“. Distribuția numeroasă a dat viață uneia dintre cele mai savuroase comedii din secolul XVI.

Regizoarea Diana Lupescu aduce pe scenă magia operei shakespeariene, într-o adaptare clasică a celebrei comedii.

Cu acest prilej, călătorim în timp, în secolul al XVI-lea, când întoarcerea triumfătoare a lui Don Pedro (Gabriel Răuţă) generează o serie de încurcături hilare. Învingător în luptă, îl vizitează pe Leonato (Ion Haiduc), guvernatorul Messinei, acompaniat de Claudio (Lucian Ghimişi) şi Benedick (Cristian Nicolae).

Continuarea aici.

Lecţia de violoncel – Radu Beligan ne dă o frumoasă lecţie de viaţă

 Pe 16 decembrie am fost la premiera celei mai recente piese în care joacă Radu Beligan, Lecţia de violoncel. Cu două zile înainte şi-a sărbătorit ziua de naştere, la teatru (unde altundeva?). A împlinit 95 de ani, dintre care 75 de carieră. 

sursa foto: cotidianul.ro

Nu de multe ori se întâmplă să am ocazia să îl urmăresc pe cel mai longeviv actor (al cărui nume a pătruns recent în Cartea Recordurilor) nu doar în decorul unui teatru, dar şi pe scena vieţii, la fel de spiritual şi veşnictânăr – ar trebui să se inventeze cuvântul ăsta special pentru el. :)

M-a suprins plăcut să observ un val de optimism şi forţă străbătându-i replicile şi trupul, mai ceva ca în Egoistul. O revenire spectaculoasă la Teatrul Metropolis, în acordurile unui text sensibil scris de Mona Radu special pentru Radu Beligan şi fiica sa Lamia, care joacă alături de tatăl său. Distribuţia îi include pe Marius Manole şi Rodica Ionescu (care împarte rolul cu Tania Popa).

Mai jos găsiţi un fragment din cronica inspirată de acest spectacol ce va rămâne cu siguranţă în istoria teatrului (spectacolul, nu cronica mea):

“Spectacolul pus în scenă de regizorul Felix Alexa a avut premiera luni, 16 decembrie, la Teatrul Metropolis din Bucureşti. Mona Radu a scris piesa special pentru Radu Beligan şi pentru fiica lui, Lamia. În „Lectia de violoncel“, arcuşul se plimbă frenetic de-a lungul singurătăţii, conturând o melodie tristă. Iubirea se clădeşte dintr-o suită de note false, în acordurile instrumentului devenit un surogat nereuşit al fericirii.

După o căsnicie de 20 de ani, politicianul George (Radu Beligan) şi soţia sa Eva (Lamia Beligan) împart aceeaşi felie de amărăciune, în faţa televizorului. Îi despart două decenii de vise închistate şi cinism istovitor. În aer pluteşte o dezamăgire cruntă, ajunsă la apogeu. Infidelitatea soţului trezeşte în Eva dorinţa de a-şi reafirma feminitatea. Ea îl anunţă pe George că a primit un rol într-un film american. Condiţia – să înveţe să cânte la violoncel în trei luni de zile. (…)”

Continuarea cronicii în Ziarul Metropolis.