Cum am învăţat să conduc – lecții de șofat și iubire interzisă

N-am carnet de conducere, nici nu cred că o să am vreodată, dar ȋmi place să visez. :)

Din fericire, le pot face pe amȃndouă ȋn „Cum am învăţat să conduc”, o piesă regizată de mai tȃnărul și talentatul Eugen Gyemant și prezentată publicului ȋntr-o superbă atmosferă retro. Un spectacol care ȋmi amintește de Lolita și aventura ei toridă cu profesorul Humber, dar ceva mai reținută și mai romantică. 

Aici, povestea este privită prin ochii protagonistei, Mititica, un copil matur care crește ȋn umbra unei epoci ȋn care regretele trecutului și extravaganța viitorului se ȋntȃlnesc ȋntr-un prezent incert. Unchiul Peck ȋi este prieten, tată și amant deopotrivă. Ȋmpreună, ȋnvață să conducă prudent pe drumul Vieții. Uneori motorul se ȋncinge, alteori mașina rămȃne blocată la intersecția dintre Dorință și Moralitate. Totuși, de fiecare dată călătoria este magică.

Dacă nu aș fi știut cine este „vinovat” pentru regia piesei, aș fi crezut cu siguranță că e vorba de un om trecut de prima tinerețe, un suflet bătrȃn care a călătorit el ȋnsuși prin meandrele (nu ale concretului, ce credeați?) destinului, ca mai apoi să culeagă roadele și să le ȋngăduie să-l inspire pe scena unui teatru. Ȋnainte de toate, Eugen Gyemant știe să extragă frumusețe din seva trecutului și să o strecoare prin propria sensibilitate artistică.

„Cum am învăţat să conduc” este un manual de instrucţiuni pentru utilizarea Vieţii. Dar, ca orice manual, se uită şi rămâne suspendat în negura timpului, mai precis prin anii ’60.

Sentimentul unei nostalgii dureroase străbate întreaga poveste. Maşina devine un simbol al destinelor încrucişate la răspântia dintre moarte şi iluzia fericirii. Nu destinaţia contează, ci micro-universurile create acolo.

Mititica (Ioana Anastasia Anton) şi unchiul Peck (Şerban Pavlu) se întâlnesc în secret în singurul loc unde inocenţa nu-şi cere dreptul. Sunt condamnaţi pentru că s-au născut la sfârşitul propriei vieţi – copii bătrâni cu vise frânte. Valsează pe marginea prăpastiei minţindu-se că nu vor cădea niciodată.”

Mai multe impresii despre piesă citiți ȋn continuare ȋn Ziarul Metropolis. 

Surse foto: revistateatrala.radioromaniacultural.ro  cotidianul.ro