Visul în care cădeau copaci...

Am visat că în jurul meu cădeau copaci... unul câte unul, se prăbușeau lent, ca niște oameni de paie uriași, fără să rănească pe nimeni și nimic în jur. Nu mă îngrozea fenomenul, mă încerca mai degrabă o strângere de inimă, o teamă surdă ca nu cumva să mă strivească vreunul.

source: wikimedia commons

 Mai atenționam pe câte un vecin să meargă cu atenție. Pe unul l-am privit de vizavi mergând agale prin zăpadă, în timp ce plopul din fața scării mele cădea foarte aproape de el. Omul și-a văzut de drum, total absent. 

Mai mult mă îngrijora totuși soarta copacilor... știam că toți sunt sortiți aceluiași destin, dacă nu aveam să fac ceva în acest sens. Am vorbit cu un fel de mesageri ai naturii, sau zâne, nu mai țin minte exact. Erau și ei preocupați de ce se întâmpla. Am simțit că împreună puteam schimba ceva. 

M-am trezit cu un sentiment de recunoștință pentru toți copacii pe care îi văd în jurul meu, pentru iubirea lor necondiționată și pentru frumusețea și sănătatea pe care ne-o dăruiesc în fiecare zi. Mi-e dor din nou să îmbrățișez un copac.

Fuga umbrelor

Umbrele noastre s-au îndrăgostit fără să-şi dea seama, în timp ce priveau la o bărcuţă desenată pe un zid. Amândouă îşi părăsiseră oamenii, visând să descopere la ce altceva mai folosesc decât să-şi urmeze stăpânii umil şi să le asculte văicărelile. 

Umbra ta era înaltă, firavă şi îmbrăcată într-un pardesiu scămoşat. Purta pantofi eleganţi şi câteva fire de păr din creştetul capului îi fluturau mereu în vânt. Semăna puţin cu o sperietoare de ciori din care ies paie. Mult mai elegantă se înfăţişa umbra mea, o apariţie frumos decupată, cu pantofiori de lac, rochie lungă şi părul prins într-un coc. În alte cuvinte, arătau exact ca în clipa când se strecuraseră pe sub tălpile oamenilor şi începuseră să-şi caute locul în lume. Au plutit mult timp deasupra asfaltului, atingându-l uneori, veşnic preocupaţi de un gând îndepărtat ce nu le aparţinea. S-au plimbat pe alei scunde şi pe străzi late, în magazii părăsite, în grădini uitate, s-au căţărat pe ramurile brazilor, au înnoptat în muzee în spatele tabloruilor de epocă şi au mimat că se servesc din umbra prăjiturilor servite de îndrăgostiţi în cofetării. Până într-o zi când s-au întâlnit, cum spuneam, în faţa zidului cu o bărcuţă desenată pe el. Umbra ta a observat că mai e o umbră singură lângă el.

- Şi tu...?

- Da, am fugit.

- Când?

- Acum o sumedenie de ani. Am şi uitat.

- De ce?

- Nu ştiu, cred că mă săturasem să o tot aud pe Tania compătimindu-se. Tania, aşa o chema pe cea căreia am aparţinut. Tu?

- La fel, am vrut să evadez. Darius devenise tot mai deprimat de când îi fusese respins romanul. Apropo, cum te numeşti? Adică ţi-ai luat un alt nume?

- Clara.

- Savian, încântat.

Dintr-o dată, Savian a luat-o de mână pe Clara şi au pornit amândoi înainte, uitând de bărcuţă. De-acum nu mai aveau niciun scop.

Elefantul din vis

Elefantul din visul meu este îmbrăcat în tapet și plânge când îi plouă în casă, adică mai tot timpul. 

Lacrimile îi decolorează uneori imprimeul tapetului. Toate umbrelele pe care i le-am dăruit de ziua lui au ajuns pe un raft al cerului, între doi norișori-flamingo. 

Se pare că nu-i țin de ploaie deloc, nici de urât. Neștind ce să mai fac ca să-l înveselesc, i-am croșetat o coroană din pulbere de fluturi și i-am confecționat două perechi de mărgele din pistrui de crocodil. 

Ieri, pentru întâia oară, l-am văzut zâmbind. 

A spus că n-a mai întâlnit niciodată mărgele atât de diafane.