Volumul de debut al Teodorei Gheorghe se citeşte atât cu mintea, cât şi
cu sufletul. Cu mintea pentru că versurile ei te îndeamnă să reflectezi asupra
unor diverse probleme existenţiale, pe care însă le tratează uneori cu o ironie
care reuşeşte să-ţi descreţească fruntea, dar şi cu sufletul pentru că multe
relevă sensibilitate, fără a cădea însă pe panta romantismului. Un Baudelaire
mai puţin abrupt sau un Nichita Stănescu mai îndrăzneţ, dacă ar fi să
surprindem o afiliere.
Se
poate spune că poeziile ei constituie şi un catharsis, o descătuşare dublată de
o perpetuă căutare a eului, dar şi o încercare de împăcare cu propria persoană.
Din acest punct de vedere, anumite imagini constituie uneori o analiză lucidă
şi rece a propriilor simţiri: „fiecare pas al tău doare,/ dar e o durere în
care mă complac/ pentru că ştiu că doar aşa/ putem deveni amândoi una cu
pamântul.” (Confesiune).
Versul acţionează atunci ca un bisturiu care
disecă o rană interioară. Tristeţea însă nu este niciodată implacabilă, ci din
întregul ciclu răzbate o undă de optimism, simptom al tăriei sufleteşti. Se
simte astfel o vitalitate extraordinară, o sete de viaţă în care iubirea
transpare ca o forţă primordială, chiar dacă de cele mai multe ori acesta apare
ca o absenţă, o aşteptare, un ideal, şi
rareori ca trăire: „Mi-e frig de tine, dragul meu/ dar ştiu că dacă te întorci
la mine/ o să ne topim amândoi/ şi e păcat să nu trăim ca doi ţurţuri normali/
agăţaţi fiecare de o streaşină/ în alt capăt al lumii.” (Dragă D.,).
Din
punct de vedere lexical, întâlnim asocieri insolite, mereu surprinzătoare:
„înmoi crutoane de viaţă în fluvial timpului”; „m-a rugat să-i şterg muştele de
pe buzele lui ”. Prin faţa noastră defilează personaje cunoscute din arta şi cultura
universală, care însă în universul ei liric, capătă un nou rol. Volumul este
străbătut de o senzaţie de frig; zăpada apare ca simbol al unei captivităţi.
Imaginile, pe alocuri morbide, trădează angoase şi alienare, în timp ce eul
liric apare mereu în atmosfera domestică a căminului, singura capabilă să-i
ofere siguranţă.
 |
| Eu si Laura la lansarea volumului |
Trăim într-o epocă digitală în care
comunicarea se face cu mai mare uşurinţă prin intermediul diverselor
gadget-uri, ceea ce ne face mai
insenbili şi conduce la o
cunoaştere incompletă:" te-ubesc ai zis şi-ai bruiat o scenă de luptă/ eu
am spus da am vrut să ne căsătorim virtual/ şi să trăim fericiţi pânăla moartea
plăcii de bază" (Error 404).
Senzaţia de răceală se resimte astfel şi la
nivelul relaţiilor interumane, deoarece până şi dragostea a fost contaminată
în „era glacială a calculatoarelor”. De
aceea, autoarea pledează pentru o cunoaştere primară, profundă, în care
îndrăgostiţii se ataşează de lucruri simple precum degetul cel mic de la
piciorul celui iubit. Asemenea aspecte relevă încercarea de a evada dintr-o
lume superficială precum Alice din poezia care dă numele volumului, care îşi
găseşte adăpost în universul ficţiunii.
Versurile ei dezvăluie prin urmare o nouă viziune asupra lumii
înconjurătoare, reflectând o explozie la nivelul senzaţiilor. Iese în evidenţă
din acest punct de vedere, forţa limbajului, având capacitatea de a exprima o
meditaţie asupra unor teme noi, într-un stil inovativ, capabil să ne trezească din starea de
conformism: „din tavan supurează o rană/ nimeni nu ştie a cui e/ n-a mai ploat
de mult în biserică/ e ca-n deşertul orbilor/ preoţii sfinţesc enoriaşii cu
nisip din clepsidre”(Ziua morţilor).
Când citeşti poezie ai senzaţia că citeşti în sufletul cuiva. La fel se
întâmplă şi cu volumul Teodorei Gheorghe, o voce nouă şi pasională, care te
cufundă într-un tablou suprarealist,
unde ai ocazia să te refugiezi într-un tărâm livresc în care fanteziile prind
viaţă.
Recenzie de: Laura Rădulescu.
