Happy-End – şi au trăit până la sfârşit bătrâneţi...

„Happy-end”, în regia lui Alexandru Bogdan, este o comedie neagră în care speranţa de a iubi şi de a fi iubită este spulberată de fiecare dată cât ai zice... „peşte”. 

Cel mai probabil vă va surprinde, dar doar la început, până-i prindeţi mecanismul. Apoi aşteptaţi-vă la o plimbare febrilă, dar şi plină de haz, într-un montagne russe al al vieţii şi al morţii. 

Mi-e greu să vorbesc despre piesă fără să o deconspir. O să încerc să merg cu subtilitate şi paşi diafani pe tărâmul poveşti. Îmi voi alege cuvintele cu atenţia unui ceasornicar dedicat. Voi extrage esenţa, astfel încât „bombele” plasate de regizor de-a lungul piesei să rămână un secret.

Liz (Raluca Aprodu) are 30 de ani. A trăit 10 din ei având grijă de o bătrână. Existenţa ei nu s-a dezbrăcat niciodată de hainele banalităţii. După moartea femeii, singurătatea a început să-i dea târcoale lui Liz, care a realizat că are o mare dorinţă: vrea un bărbat. Pretenţii nu prea are, doar să întâlnească pe cineva care să-i fie alături în căsuţa ei izolată de lume. Are multe de oferit, este zâmbitoare și blândă, doar că norocul în dragoste nu prea îi surâde.

Şapte bărbaţi (interpretaţi superb de versatilul Tudor Aaron Istodor) îi trec pragul lui Liz. Toţi atâţia îl părăsesc întro manieră neaşteptată.

Carl este la fel de sensibil ca o scândură de călcat. În afara preferinţelor gastronomice ce frizează excentricitatea, nu are nicio trăsătură nobilă. E necioplit şi o aduce obsesiv în discuţie pe fosta lui soţie care a trecut în nefiinţă.

Lui Ludvic îi e teamă şi de propria lui umbră. Se bâlbâie, tremură din toate încheieturile şi specialitatea lui e autosabotajul. Traiul alături de o femeie se dovedeşte a fi prea mult pentru firea lui hiper...sensibilă.

Henrik e emokid-ul clasic, cu plete care curg în râuri negre şi care cugetă fără încetare la dezastrele şi calamităţile care vor paşte planeta Pământ în viitorii zeci de ani.

Poetul, care se prezintă cu părul cărunt şi într-un halat, e vecin cu nebunia şi un pic (şi destul de relativ) cu magia. Speră că Liz îi va fi muză sau ceva asemănător. Sau...

Henry e instalator. Nu unul foarte priceput şi nici un bărbat prea galant sau cult. De fapt, şi el recunoaşte că femeile îl consideră necioplit. După câteva pahare de băutură, el şi Liz par să-şi fi găsit perechea. Par...

Nicolas e noul nume pe care Liz i-l dă unui boschetar cae nu se poate exprima decât prin mormăieli care aduc foarte vag cu un glas uman. Vrea să facă om din el, cum s-ar zice, numai că socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de acasă.

Ultimul pretendent e un tip îmbrăcat la costum. E cel mai deosebit dintre toţi, dar mai multe nu vă spun.

Gata? V-am făcut curioşi? Atunci mergeţi de vedeţi spectacolul la Godot Cafe Teatru. 

Fotografii: Oana Monica Nae

La un ceai cu Amy Winehouse

 Joi seara am fost la ceainăria mea preferată, Bohemia Tea House, la un eveniment inedit, dedicat lui Amy Winehouse. Judy Florescu a făcut posibilă o seară îmbibată cu aroma nostalgică a unei voci de neegalat. O albă cu glas de negresă – aşa au numit-o mulţi din fanii ei pe artista care a ales să părăsească viaţa la doar 27 de ani, în culmea gloriei.

desen stânga realizat de judy florescu

Mi-a plăcut mereu de Amy, cântăreaţa slăbuţă care îşi ascundea angoasele sub o perucă uriaşă. Nu doar talentul ei extraordinar şi-a pus amprenta asupra inimii mele, dar şi tristeţea ei. Da, tristeţea ei din care au izvorât atâtea melodii încântătoare. Amy nu s-a iubit deloc, dar a fost adorată de oamenii care au ascultat-o şi au văzut-o.

O fiinţă paradoxală, iubitoare de hip-hop jazz şi vicii, care a pendulat veşnic între agonie şi extaz (fie şi unul scenic), lăsând în urmă veşnicele întrebări: De ce? De ce atât de tânără? Ce i-a lipsit?

Judy a onorat amintirea uneia dintre cele mai deosebite şi mai apreciate artiste ale generaţiei ei, interpretând câteva dintre cele mai cunoscute melodii ale lui Amy.

„În primăvara 2011 aveam bilete la concertul Amy Winehouse din România. În vara lui 2011 eram la Londra înainte și după dispariția sa. Reacțiile oamenilor și mai ales ale ziarelor au fost împărțite. Am fost la casa unde Amy a compus toate acele piese nemuritoare. Și parcă o vedeam mergând cu chitara sa pe străduțele acelea din Camden.

Pe 23 iulie se fac 4 ani de la plecarea lui Amy Winehouse în ceruri, un motiv de a-i celebra muzica și de a ne aminti cât de valoroasă a fost și va continua să fie această super-naturală artistă pentru generația sa.” (Judy Florescu)

Desculţ în parc – o atmosferă incendiară în plin februarie

Comedia romantică „Desculț în parc” a fost şi va rămâne cea mai celebră piesă a lui Neil Simon. Între 1963-1967 a avut nici mai mult nici mai puţin de 1530 de reprezentații pe Broadway. Lumea s-a îmbulzit încă de acum câteva decenii să urmărească povestea avocatului Paul şi a proaspetei sale soţii Corie, pe cât de diferiţi, pe atât de îndrăgostiţi unul de celălalt.  

Ieri am fost la spectacolul „Desculț în parc” regizat de multitalentatul Ştefan Bănică Jr., care este totodată şi protagonistul piesei. O altă distribuție, același zvâc umoristic. În incinta Teatrului de pe Lipscani s-a dezlănţuit o comedie explozivă, alcătuită din artificii regizorale şi actoriceşti care au strălucit savuros. Mi s-a părut haioasă ironia ţesută în sală încălzită de vara toridă, în contrast cu frigul sugerat de-a lungul piesei (acţiunea se petrece într-un februarie geros). 

Avocatul Paul Bratter (Ştefan Bănică), este ceea ce americanul ar numi un workaholic. Sobru şi scorţos, cum îl caracterizează chiar consoarta sa, el pare indiferent la farmecele tinerei şi proaspetei sale soţii Corie Bratter (Diana Cavallioti). Preocupat peste măsură de primul său proces, el o ignoră cu desăvârşire pe Corie, care se îmbracă provocator, dansează, chiuie, doar-doar l-o prinde în mrejele dragostei înflăcărate. 

Cei doi s-au mutat de curând în apartamentul pe care îl visaseră. Numai că visul şi realitatea nu coincid întotdeauna. „Casa dulce casă” e mică, nu conţine cadă, are un dormitor în care patul este aproape o imposibilitate şi conţine o gaură în tavan. Noroc cu domnul Pepper (Șerban Georgevici) care le montează telefonul şi băieţii care aduc mobila, executând un dans simpatic.

Căsnicia nu e un rai, deşi tavanul micuţului apartament e aproape de cer. Paul şi Corie descoperă că sunt mai diferiţi decât ar fi crezut. Lui îi e în permanenţă frig, ea se încălzeşte la focul iubirii. El se plânge că are de urcat 9 etaje pe scări, ei îi place să vorbească tare şi să socializeze, îndeosebi cu extravagantul Victor Velasco (Răzvan Vasilescu), vecinul falit şi boem care îşi face mereu apariţia ca un maestru de ceremonii. Când mama-soacră (Ileana Cernat) intră în peisaj, se complică treaba şi mai tare. 

„Desculț în parc” te cucereşte de la prima scenă. Este un spectacol în care comicul de situaţie, decorul şi interpretarea fac o echipă de zile mari. Ecoul conturează în mintea spectatorului impresia spaţiului presupus de o scară de bloc, în timp ce imaginea întipărită pe fereastră creează senzaţia forfotei oraşului şi a înălţimii. 

Intervenţiile inoportune ale reparatorului de telefoane se completează perfect cu momentele hilare în care Velasco ia cu asalt apartamentul tinerilor, cerând mereu câte ceva, dar şi cu ifosele mamei-soacre. Răzvan Vasilescu îmbracă excelent hainele personajului său, umplând scena cu gesturile de fante demodat şi cu replicile marcate de o intonaţie pedantă. 

În varianta aceasta a piesei, Ştefan Bănică îi ştirbeşte puţin lui Paul din închistarea sa, preferând să introducă elemente de noutate şi improvizaţie, menite să ancoreze piesa în actualitate. Umorul devine puţin mai piperat ca cel meşteşugit de Neil Simon, iar Paul se apropie pe alocuri de firea temperamentală a lui Corie. Diana Cavallioti este ca un titirez care nu conteneşte să se învârtă, impresionând prin toate culorile sale vii. Ea reuşeşte să ilustreze mai bine vivacitatea personajului feminin decât a făcut-o Oana Ioachim în acelaşi rol. 

Merită să vă delectaţi cu „Desculț în parc” şi nu pentru că „e cu Bănică”, ci pentru că e o comedie ingenios structurată, care pune pe tavă atât cu haz, cât şi cu realism, povestea unei căsnicii aflate la început de drum, cu bune şi cu rele. 

Surse fotografii 1, 4: aici 2, 3 aici (realizate de Judy Florescu)

Poem: Timpul care a coborât din ceas

Din ceasul cu pendulă se coboară
Un timp cu braţe lungi şi pălărie
Îmi face semn aşa, într-o doară
Cu ochi vântoşi şi umblet de stafie.

Măi, timpule, spre ce eternitate
Ai apucat-o aşa de dimineaţă
Cu ore negre-n spate înşirate
Săltând în mers ca o paiaţă?

Îmi trage o ocheadă pişicherul
De zici că i-a îngheţat secunda
Se-ndoaie plopii, se înclină cerul
Oceanele îşi pleacă unda.

Om trist şi gol pe dinăuntru
Ce-ţi pasă ţie unde-mi port eu clipa
cu ce singurătate gri îmi umplu
apăsător şi falnic pripa?

De secole întregi îţi stau alături
Şi te veghez ca pe-o icoană
Dar tu mereu mă dai în lături
Preocupat de-o veche rană.

Eu îţi ofer aici, acum şi Este
Tu mă înşeli cu ieri şi niciodată
Aştepţi o neîntoarsă veste
În stânci de nicăieri săpată. 

Te părăsesc, monşer, îmi spune
Şi-mi face semn cu pălăria
De-acum sunt un copil pribeag în lume
Mă duc la Dumnezeu să-mi iau simbria! 

Poem: Balanța

Balanţa din templul japonez s-a clătinat
ieri
când pasărea phoenix a renăscut

din cenuşa altora
toţi zeii s-au închinat la ei înşişi
într-o beţie amară
văzând că balanţa nu le mai mergea
nimic nu mai era ca înainte.
S-a scumpit şi ploaia
şi tunetele din august
şi cenuşa morţilor
până şi otrava de şoareci
au urlat negustorii
s-au spânzurat de grindele caselor
gheişele şi-au făcut din yeni mărgele
şi s-au pus pe dănţuit
noaptea, pe cornul lunii.
Ieri
balanţa s-a înclinat prea mult
emisferele au dat cu zarul
şi-au schimbat locul;
doar ecuatorul a dormit liniştit
ca şi alte lucruri neutre din lumea asta.
Aştrii şi-au dat cu părerea asupra politicii economice
tot ieri
dinozaurii au poposit din preistorie
în Ţara Soarelui Răsare
ca să înveţe cum trece timpul.
Au evadat anii din clepsidră,
s-au învrăjbit secundele
istoria s-a rezemat de ziua de Ieri
iar războaiele mondiale au inundat templele;
a înnebunit balanţa!
tâlharii s-au luat de mână cu fecioarele şi călugării
balanţa din templul japonez s-a cutremurat
ieri
când iubireaa ieşit din trupul îndrăgostiţilor
şi s-a îmbrăţişat cu ura
chiar în vechiul testament!
când omul a tuşit o dată convulsiv
şi a rămas fără suflet
când Buddha s-a hotărât sa joace tontoroiul
cu alţi zei ieşiţi la pensie.

Ieri
echilibrul a fost înmormântat
lângă osemintele marilor filosofi
(a fost o slujbă scurtă şi anostă)
Dar AZI
balanţa nu se mai clatină
echilibrul a înviat la ora 6 dimineaţa
şi totul e cum a fost
iar noi stăm înfioraţi pe câte un talger
şi aşteptăm să vină sfârşitul lumii...

(din volumul „Moartea era un iepure șchiop”)

Derapaje – Viciul lui era dragostea

Când ştii cu adevărat că existenţa ta s-a desprins de propria liniaritate? Uneori, e de ajuns o clipă damnată ca să-ţi vinzi sufletul unei obsesii care te va urmări o viaţă întreagă: doi ochi negri, două buze şi un trup unde te pierzi ca în pântecul unui peşte mort. În mod paradoxal, animalul încă mai înoată împotriva curentului.

„Derapaje” este un thriller psihologic conceput de celebrul dramaturg Neil LaBute şi pus în scenă de Iris Spiridon. Un monolog impresionant pe care e bine să îl parcurgeţi cu centurile de siguranţă, ca nu cumva să sfidaţi direcţia de mers a adevărului.  

Radu Iacoban îmbracă hainele de doliu ale unui personaj de o complexitate neaşteptată. Din mărturia lui se conturează, în linii mai întâi diafane, apoi insinuante, portretul femeii iubite, misterioasa Deborah Carr. Actualmente trecută în nefiinţă (spectatorii sunt invitaţi la un priveghi), Debbie ni se dezvăluie atât din cuvinte, cât şi din fotografii vechi – un chip de o frumuseţe boemă, care nu se vrea însă descoperită, ci mai curând zăvorâtă. 

Ni se spune că Deborah a fost „prea iubită”. S-a învelit cu dragostea unui bărbat cu şaisprezece ani mai mic, aşteptându-şi, într-un final, moartea, în acelaşi pat. A îndrăgit cuvântul „decent”, ţesându-şi din el o mască pe care a purtat-o mereu cu o demnitate glacială în faţa celorlalţi. De el, Eddie, nu s-a ascuns. Decât o dată. A fost singurul lui viciu. Ea şi ţigările. 

Povestea are farmecul unei enigme şerpuitoare, al unui puzzle ce-şi dăruieşte piesele cu zgârcenie, părând a şopti spectatorului: Ce, credeai că că m-ai desluşit? Încă nu ştii nimic. Protagonistul ne strecoară indicii subtile, fără a-şi propune însă un joc al nervilor, ci mai degrabă o confesiune menită să-l absolve de o vină necunoscută. Aici intervine inteligenţa discursului său, în care trecutul şi prezentul se pândesc reciproc, gustând fiecare din carnea celuilalt. Amintirile nu urmează o ordine cronologică, ci una emoţională. 

Radu Iacoban, devenit preţ de o oră un real maestru al umbrelor sufleteşti, surprinde excelent toate curbele destinului a doi oameni care s-au iubit prea mult... oare? Este cinic şi romantic deopotrivă, urăşte clişeele şi convenţiile sociale, dar se supune lor, probabil din aceeaşi „decenţă” cu care Debbie şi-a acoperit, odinioară, suferinţa surdă. Fumează ca să nu înnebunească şi înnebuneşte dacă nu-şi aprinde o ţigară. Nu se teme să plângă. Sinceritatea poveştii lui se lasă atât de greu cucerită, încât începe să semene cu o minciună poleită. 

Radu Iacoban e natural şi minunat de sarcastic. Te convinge cu o pricepere de scamator de adevărul lui, ca mai apoi să te arunce din nou în incertitudine. Gesturile lui febrile şi cromatica oscilantă a glasului poartă cu sine o permanentă aluzie la un secret înfiorător.

Vă provoc să-l descoperiţi în one-man show-ul „Derapaje”, un spectacol halucinant, care o să vă conducă în cele mai sumbre cotloane ale psihologiei umane. Iar twist-ul de la final e... vedeţi voi, nu vă spun. 

Fotografii: Mihaela Petre 

Scriitoarele din grădina Verona

Marţi, 17 martie, Clubul Scriitoarelor, împreună cu librăria Cărtureşti, a găzduit un eveniment literar inedit, în grădina Verona, care a devenit, preţ de două ceasuri, micul eden al cărţilor: unele uitate în ceaţa anilor trecuţi, altele proaspăt ieşite din cuptorul editurilor. Toate la fel de preţioase.

Seara a fost dedicată femeilor și, în special, scriitoarelor, în cadrul campaniei inițiate de Cărturești în perioada 8-25 martie - Femeia la carte! Membrele Clubului Scriitoarelor, împreună cu preşedintele fondator al Clubului, Erika Ciuică și invitata lor specială, scriitoarea Ana Barton, ne-au încântat cu lecturi din cărțile lor preferate scrise de femei.

foto: Ioana Buzoianu

Totuşi, nu se poate spune că a fost exclusiv o seară a femeilor. După cum a remarcat Ana Barton, în grădină au fost prezenţi şi bărbaţi. Cum altfel? Doar ei le-au inspirat pe domniţe să scrie atât de frumos. Femei şi bărbaţi – feţe ale aceleiaşi monede valoroase – umanitatea. 

Ana Barton a citit din cartea Ruxandrei Cesereanu California (pe Someș), un volum de poezie pe care ni l-a recomandat cu drag. 

  <<(...) scriitoarea nu mai vorbeşte direct despre delir, despre halucinaţie, despre extaz (constituite, însă, de la bun început ca ţesuturi vitale ale poemului), ci despre "execuţia somnului" (legat poate de mediumnitatea inerentă comportamentului poetic), despre "avalanşă", despre ochiul din mijlocul frunţii care nici nu se închide, nici nu se mai desface înăuntru, ci este "o cameră de filmat care se rostogoleşte", un fel de visual memory în mai multe dimensiuni, un organ-aparat care percepe insuficienţele cronologiei ("noi trăim începutul şi sfârşitul în ordine inversă"; "se zvonise că poezia izbutise extincţia spaţio-temporală").>> Florin Balotescu, în cronica sa de pe LiterNet. 

Foto: Ioana Buzoianu

Cât despre membrele Clubului Scriitoarelor, ele au citit după cum urmează:

Erika Ciuică din Eseuri alese - Portrete în oglindă de Virginia Woolf

„(...) autoarea ne invită să privim lumea dintr-o perspectivă polemică, nonconformistă şi să participăm la spectacolul uman, eliberaţi de prejudecăţile şi constrângerile impuse de rigorile academice.” Monica Pillat

Ania Vilal din Maladia morții de Marguerite Duras

„Un bărbat plăteşte o femeie să-şi petreacă nopţile alături de el, într-o casă de pe ţărmul mării. Femeia e frumoasă, ademenitoare, dar nu are nici chip, nici nume - o enigmă. Cu ajutorul ei, bărbatul va încerca să descifreze un mister şi mai adânc, acela al dragostei şi al complicatei mecanici sexuale dintre doi oameni.” (sursa citatului: aici)

Ana Maria Codescu  din Henry și June de Anais Nin

„Anais Nin iubeşte pasional, dincolo de convenţii şi pudori moştenite. Îl iubeşte pe Henry Miller pentru geniul şi senzualitatea lui. Pe June Miller pentru frumuseţe şi mister. Pe Hugo, soţul ei, pentru tandreţea cu care o protejează. Pe Eduardo, vărul de care a fost îndrăgostită în copilărie, pentru farmecul lui de efeb. În jurnal, fantasmele se întâlnesc cu luciditatea, iar rezultatul este o viziune unică asupra erotismului şi fidelităţii.” (sursa citatului: aici)

Yulia Alma din În intimitatea secolului 19 de Ioana Pârvulescu

Steamer (foto: Yulia Alma)

„Autoarea volumului Întoarcere în Bucureştiul interbelic îşi continuă călătoria în timp. De data aceasta ea poposeşte în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, în România de după venirea lui Carol I, într-o pasionantă lume aurorală. Citind cartea Ioanei Pârvulescu, veţi avea senzaţia că trăiţi acolo, în Bucureştiul în care statuia lui Mihai Viteazul abia a fost aşezată în faţa Universităţii, în care lumina electrică e o mare noutate, telefonul tocmai s-a inventat, iar în Cişmigiu doamne în rochii lungi şi bărbaţi cu pălărie tare patinează pe lacul îngheţat.” (sursa citatului: aici)

Yulia ne-a invitat ea însăși într-o mică și delicată călătorie în timp, aducând câteva jucării din secolul XIX: o bicicletă de buzunar (atât de mică, încât o poți băga în buzunar), un steamer și două maimuțele. 

Alina Cezarina Nicolae din Cortul Roșu de Anita Diamant

<<Anita Diamant a avut intuiţia să aleagă din multitudinea de personaje care populează Biblia o femeie cu o apariţie mai degrabă episodică, a cărei viaţă este, aşa cum spune ea însăşi în Prolog, „o mică paranteză între faimoasa poveste a tatălui meu, Iacob, şi glorioasa cronică a fratelui meu, Iosif”. Sărăcia detaliilor biblice despre Dina, fata Leei şi a lui Iacob şi nepoata frumoasei Rahela, lasă câmp deschis imaginaţiei Anitei Diamant, prin intermediul căreia o femeie îşi regăseşte azi glasul, într-o reconstrucţie literar-istorică ingenioasă şi plină de culoare.>> (sursa citatului: aici)

Ana Groszler din Magazinul magic de jucării de Angela Carter

„După moartea neaşteptată a părinţilor, Melanie, eroina romanului Magazinul magic de jucării, împreuna cu cei doi fraţi ai săi rămân în grija unchiului Philip, un personaj excentric, un păpuşar tiranic şi straniu, care trăieşte în sudul Londrei. Aflată la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă, forţată să pătrundă într-un univers straniu şi necunoscut, Melanie îşi urmează parcursul iniţiatic, devenind conştientă de propriile sale trăiri, de propria sexualitate, precum şi de lumea din jurul ei.” (sursa citatului: aici)

Cristina Stavri, care s-a anunţat a avea o lectură surpriză, ne-a citit un fragment din Mamifer, cel mai recent roman al Anei Barton, apărut la editura Herg Benet.

„Ana Barton suflă viaţă unei galerii de personaje şi istorii pe care le înfige în lumea lor caldă, posibilă şi miraculoasă. Este o carte a unui mod rar de raportare la existenţă şi este cartea unei mari răbdări. A unui timp care nu mai mărșăluiește şi nu mai ticăie furibund, o galerie a vârstelor, de la cele amniotice la cele din urmă. Există în prozele reunite în Mamifer o ştiinţă a observaţiei şi o maturitate a trăirii fascinante.” Nora Pavel

În încheierea serii, Erika ne-a lansat o invitație în Clubul Scriitoarelor, într-o atmosferă cu parfum de cărți și redescoperire a sinelui. 

Poem: Fata de cafea

Ochii ăştia din cafea 
seamănă cu ai mei
în ceaşcă locuieşte 
o fată care arată
aproape ca mine
cu buze desenate în spumă
şi ochi de zaţ brun. 
Oare cum a ajuns acolo
şi de ce scrie poezii 
cu mustăţile 
unei pisici tărcate?
Lumea asta pierdută
nu-mi mai aparţine 
mi-e teamă să o sorb 
pe fata de cafea
ca nu cumva 
să încep 
să mă trezesc.

Poem: Poezia pe care n-o ştia nimeni...

Am o poezie în buzunar

nu ştiu cine mi-a strecurat-o

când nu eram atentă

cine-a abandonat-o

e deja ponosită, respiră greu,

are silabele încărunţite 

îi cad litere boţite.

Mă plimb cu ea de colo-colo

ca şi când ar fi crescut din mine

babă, babă, dar se ţine;

caut pe cineva să i-o dau.

Nu vreţi o poezie blândă şi timidă?

îl întreb pe un moşneag

n-am nevoie, am sacoşa plină

zice el şi-mi arată o ceapă degerată

şi-o sfeclă murată.

Am o poezie veche într-un buzunar

şi nu ştiu cui s-o dau

doamnă, n-aţi vrea un poem

curat, suav şi dantelat

pe deasupra şi rimat?

Dar femeia are un poem

agăţat de -o ureche, boem

îl aude neîncetat

s-a săturat

de versuri înşelătoare.

Nimeni, nimeni nu se-arată

să-mi adopte poezia

poezia minunată

dintr-un buzunar de toamnă.

Într-o seară o găsesc

mai mult moartă decât vie

se scria singură pe hârtie

se lăsa ca testament.

Am luat-o şi-am îngropat-o

în cimitirul cărţilor uitate

la periferia oraşului

i-am aşezat pe sicriu două nestemate

ochii mei

s-o citească mereu, doar ei.

Urmează staţia…Timpuri Vechi

Prin anii ’90 apărea într-un ziar povestea incredibilă a femeii care a păşit pentru prima oară în afara timpului. În metrou la Dristor, un bărbat cu ochi vultureşti i-a deschis poarta către vechiul Bucureşti al anilor ’20-’30. Privirea sa hipnotizantă şi fixă s-a soldat cu leşinul doamnei cu pricina. Aceasta a mărturisit că s-a trezit în apropierea ex-celebrei case de toleranţă Crucea de Piatră. Caleşti cu cai, bărbaţi cu pălării şi plăcuţe cu nume de străzi demult surghiunite de timp - erau toate acolo, în fata ochilor ei.                                                                             

În prezent, Dristorul e pentru cei mai mulţi dintre noi “staţia unde cobori ca să schimbi”. Totuşi, există o mână de oameni pentru care Dristorul rezonează cu bizarul, ţesând firav un mit urban. Sunt oameni cunoscuţi mie si fideli subteranului, cu capul bine înfipt între umeri, poate uşor zgâlţâit de freamătul de deasupra.

La fatigue, monşer...

Mama prietenei mele de-o viaţă este o femeie decentă, între două vârste (dintre care una vârsta la care nu ţi se mai poate întâmpla nimic nou). Relatarea ei mi-a parvenit de îndată ce am pomenit cazul femeii care a călătorit în timp. Atunci am aflat o istorioară. Întorcându-se de la slujbă (o extenuantă muncă de contabilitate), dna S. a luat ca de obicei metroul. A aţipit preţ de câteva minute. 

Ajunsă la Dristor, a coborât şi a constatat cu mirare că peisajul se schimbase. “Dacă-ţi spun că scările arătau altfel!” Obosită, ce-i drept, femeia şi-a închipuit că nu a coborât unde trebuie. Până şi pereţii aveau altă alură, părând ceva mai scorojiţi. “Ştiu că m-am uitat instinctiv la ceas: era 20:15, iar eu eram aproape sigură ca trebuie să fie vreo 21:00...” O dată urcată în al doilea metrou, a adormit la loc şi totul a fost dat uitării. Concluzia ei ulterioară a fost că totul s-a datorat extenuării la care au supus-o afurisitele de cifre de la muncă.

Ou sont les passages d’autrefois?

În tinereţe, tatăl meu se plimba ore în şir pe străzile Bucureştiului. Şi acum ar putea să străbată capitala fără firimituri de pâine în buzunare. Metroul nu îi mai este străin de prin ’70 încoace, însă nu o dată Dristorul i-a dat de furcă. Ajuns în “Zona D.”, orientarea i-a jucat feste. “Nu mai şiam unde sunt, eram ca o cârtiţă care se pierde in propria vizuină!’ exclama tata uşor amuzat. Prima dată, zăpăceala a durat aproximativ 2 minute, timp în care o s-a aşternut o linişte mormântală peste capetele mai puţin dezorientate. 

În cele din urmă, ceaţa s-a risipit şi tata şi-a regăsit drumul. A doua oară, cautând pasajul de la Dristor (pe care de altfel îl ştia ca pe-un cal breaz) s-a trezit din nou că si-a pierdut “uzul” orientării. Şi uite-aşa a întrebat un nene care întamplător sau nu, se afla în aceeaşi dilemă: ‘Nu ştiu, domne, totu’ s-a modernizat, nu mai înţelegi nimic...Le pun pe toate la mama naibii!”.

Aşa începe totul…ca-ntr-un vis...

 L. este în anul trei la automatică şi în timpul liber citeşte romane poliţiste şi cărţi de spiritualitate. A luat cunoştinţă de o serie de incidente/accidente ce ţin de istoricul Dristorului. Iată cam ce se găseşte în arhiva sa personală:

- 24 martie 2007 - un Logan se înfige în colţul unui Audi A4 la intersecţia Dristor cu M. Bravu;

-12 martie 2009 -un tramvai din capitală a luat foc la intersecţia Dristor cu Camil Ressu- citează ziare.com (Notă: se poate să fi fost vina semaforului);

- 18.10.2008 - evacuare la metrou, după ce trenul a rămas blocat pe linie între Piaţa Muncii şi Dristor, din cauza unei defecţiuni la garnitură;

- 18 dec 2006 - un vagon a deraiat în zona Dristor 2; apx 400 de pasageri au fost evacuaţi;

Amicul meu mi-a vorbit entuziasmat despre “Misterioasele crime de la Crucea de Piatră”. În cartea sa, Ştefan Gheorghiu prezintă moartea suspectă a mai multor dame de companie de la renumitul bordel, aflat în zona Dristorului.  “Sigur e ceva cu locul ăsta, faptele se adună. Şi să vezi ce mi s-a întâmplat!”

Povestea pe care mi-o spune L. pare desprinsă din nuvelele eliadeşti. În contextul de faţă, cele trei “ţigănci”  erau de fapt două, şi nu dansau in horă, ci cerşeau la metrou la Dristor. L. a fost luat în primire de cea mai oacheşă dintre ele, care şi-a oferit serviciile de “ghiceală”. L. a refuzat, dar ghicitoarea şefă a murmurat în urma lui: “Hai, frumosule, nu vrei să-ţi zică baba ce s-a întâmplat cu fetele alea?” Uimirea amicului meu a fost cu atât mai mare, cu cât nu demult terminase de citit cartea lui Gheorghiu şi cu o zi înainte era plin de întrebări în legatură cu destinul tragic al fetelor ucise.

Puţini sunt românii care mai cred în strigoi şi alte asemenea “drăcovenii’, dar iată că din când în când, câte o buimăceală diurnă, ori vreo ghicitoare, pot trezi în noi suspiciunea unei realităţi necunoscute.

              

Mit sau adevăr, aceste “dristorioare” ne condimentează  uneori  rutina, de care cu greu se poate separa “românul de metrou” , o specie tot mai răspândită pe teritoriile bucureştene.