Derapaje – Viciul lui era dragostea

Când ştii cu adevărat că existenţa ta s-a desprins de propria liniaritate? Uneori, e de ajuns o clipă damnată ca să-ţi vinzi sufletul unei obsesii care te va urmări o viaţă întreagă: doi ochi negri, două buze şi un trup unde te pierzi ca în pântecul unui peşte mort. În mod paradoxal, animalul încă mai înoată împotriva curentului.

„Derapaje” este un thriller psihologic conceput de celebrul dramaturg Neil LaBute şi pus în scenă de Iris Spiridon. Un monolog impresionant pe care e bine să îl parcurgeţi cu centurile de siguranţă, ca nu cumva să sfidaţi direcţia de mers a adevărului.  

Radu Iacoban îmbracă hainele de doliu ale unui personaj de o complexitate neaşteptată. Din mărturia lui se conturează, în linii mai întâi diafane, apoi insinuante, portretul femeii iubite, misterioasa Deborah Carr. Actualmente trecută în nefiinţă (spectatorii sunt invitaţi la un priveghi), Debbie ni se dezvăluie atât din cuvinte, cât şi din fotografii vechi – un chip de o frumuseţe boemă, care nu se vrea însă descoperită, ci mai curând zăvorâtă. 

Ni se spune că Deborah a fost „prea iubită”. S-a învelit cu dragostea unui bărbat cu şaisprezece ani mai mic, aşteptându-şi, într-un final, moartea, în acelaşi pat. A îndrăgit cuvântul „decent”, ţesându-şi din el o mască pe care a purtat-o mereu cu o demnitate glacială în faţa celorlalţi. De el, Eddie, nu s-a ascuns. Decât o dată. A fost singurul lui viciu. Ea şi ţigările. 

Povestea are farmecul unei enigme şerpuitoare, al unui puzzle ce-şi dăruieşte piesele cu zgârcenie, părând a şopti spectatorului: Ce, credeai că că m-ai desluşit? Încă nu ştii nimic. Protagonistul ne strecoară indicii subtile, fără a-şi propune însă un joc al nervilor, ci mai degrabă o confesiune menită să-l absolve de o vină necunoscută. Aici intervine inteligenţa discursului său, în care trecutul şi prezentul se pândesc reciproc, gustând fiecare din carnea celuilalt. Amintirile nu urmează o ordine cronologică, ci una emoţională. 

Radu Iacoban, devenit preţ de o oră un real maestru al umbrelor sufleteşti, surprinde excelent toate curbele destinului a doi oameni care s-au iubit prea mult... oare? Este cinic şi romantic deopotrivă, urăşte clişeele şi convenţiile sociale, dar se supune lor, probabil din aceeaşi „decenţă” cu care Debbie şi-a acoperit, odinioară, suferinţa surdă. Fumează ca să nu înnebunească şi înnebuneşte dacă nu-şi aprinde o ţigară. Nu se teme să plângă. Sinceritatea poveştii lui se lasă atât de greu cucerită, încât începe să semene cu o minciună poleită. 

Radu Iacoban e natural şi minunat de sarcastic. Te convinge cu o pricepere de scamator de adevărul lui, ca mai apoi să te arunce din nou în incertitudine. Gesturile lui febrile şi cromatica oscilantă a glasului poartă cu sine o permanentă aluzie la un secret înfiorător.

Vă provoc să-l descoperiţi în one-man show-ul „Derapaje”, un spectacol halucinant, care o să vă conducă în cele mai sumbre cotloane ale psihologiei umane. Iar twist-ul de la final e... vedeţi voi, nu vă spun. 

Fotografii: Mihaela Petre