Lui Eminescu

O candelă ţi-aprind pe aripile nopţii
Luceafăr ostenit, rătăcitor prin lume
Ca drumul să-ţi găseşti, din nou spre călimară
Şi versul tău sihastru să poarte iar un nume.

Eşti visul nemuririi pictat pe chipul ţării
Strălucitor ca luna pe bolta îngerească
Cuvântul ţi-este ruga adusă frumuseţii
Urzită între file de-o pasăre măiastră.

Copil pribeag ce-n codru îşi pierde veşnic urma
Născut din spuma mării şi botezat de aştrii
De braţele nefiinţei te reazemi singuratic
Uitaţi de dor te cheamă, şăgalnici ochi albaştri. 

Hai, vină, drag luceafăr, mai naşte-te o dată,
Din rime-nvolburate să zămisleşti cunună
S-o poarte cu mândrie români de pretutindeni
Şi steaua ta sublimă nicicând să nu apună. 


de Teodora Gheorghe (o iubitoare a poeziei eminesciene)

Memento vivere

Tristețea mi s-a așezat pe-un gând 
Și-a ațipit pe vârful lui ca într-o barcă
Neîntoarcerile au suspinat pe rând 
O ușă s-a deschis deasupra-mi parcă... 

Din cer a coborât un braț subțire 
Țesut din întâlniri pribegi de curcubee 
Și m-a chemat blajin înspre trezire 
Cuvintele-mi s-au înălțat ca niște zmee. 

Și parcă mi-am uitat nedevenirea
Și am zburat și eu frivol cu ele 
În piept mi s-a-nfoiat atunci uimirea 
Când m-am văzut de-odată printre stele. 

Teodora Gheorghe 
17 septembrie 2019. 

Mireasa timpului din urmă

Din fir de timp îmi împletesc cunună
Și umerii-mi sunt grei de așteptare
Pe gene vise reci domol se-adună
Și pasul care trece încă doare.

O umbră lin îmi susură-n ureche 
O neîncepută, sfântă elegie 
Un gând se-ntoarce la o casă veche 
În prag m-așteaptă încă o stafie.

Îmi face semn să intru și-mi zâmbește 
Pe buze mi se zbate-o amintire 
Aș vrea să o rostesc încet, hoțește,
Dar vorba nu-mi mai stă în fire.

A clipelor trecute sunt mireasă 
În voaluri de tăcere te descopăr 
Din matca vremii dorul dă să iasă
C-un giulgiu de uitare îl acopăr.

Teodora Gheorghe, 10 iulie 2019.

Celor ce iubesc în taină

Ziua se frânge sub apăsarea nopții 
Ca un grăunte de nisip strălucitor 
Vântul dansează pe-o geană de lumină
Clipa oftează pe-un gând rătăcitor.

Iar în odaia veche, o tânără fecioară
Își despletește timpul pe-un umăr sidefiu
Cu anii tinereții își împresoară trupul
Eternitatea-și cântă cu glas trandafiriu.

Căci tânăra-i născută din vuiete de stâncă
Și neasemuite împreunări de valuri
Din strigăte de ape și lacrimi înspumate
Din șoapte de iubire uitate lângă maluri.

Sfios, de la fereastră, un tânăr o privește,
Cu ochii de tăciune și suflet pustiit
Pe frunte i se stinge o candelă de vise
De gene îi anină un dor neostoit.

În taină îi sărută cochilia urechii
Și pieptul îi tresare când îi zărește chipul
Din umbra ei se-nfruptă cu sete-amețitoare
Din depărtări îl cheamă nepieritor nisipul.

Dar tânăra craiasă a mărilor măiastre
Suspină și se frânge la țărmul amăgirii
Un altul o-nfioară și-i tulbură adâncul
De dragul lui și-ar vinde povara nemuririi.

***
Noaptea se așterne la căpătâiul zilei
Singurătatea ațipește-ntr-o odaie 
O fată și-un băiat își caută somnul 
Iubirea nu-i decât un joc de paie.

(Teodora Gheorghe, 14.01.2019)

Ispita semnului de întrebare

Bat clopotele între genele tale
în ochii tăi se scutură clepsidre
într-un dans care seamănă cu o aducere aminte
în pragul ușii
la răspântia dintre moarte și mântuire. 
Între buzele tale își croiește drum o întrebare 
ca o cobră în deșert 
Un înger fără aripi o smulge și o preface în certitudine. 
Al naibii paradox! 
Acum nu mai știu nimic, zici 
și-ți întorci zâmbetul pe dos;
toată lumea crede că plângi
în fond și la urma urmei care e diferența? te gândești 
în clepsidrele tale
timpul se preface într-un fluture negru.

Teodora Gheorghe 
27 mai 2019.
Sursă foto: Pinterest

LUNA PLINĂ - un poem despre soarta tristă a reginei nopții

Din ţeasta nopţii picură pucioasă
Strigoii umblă-ncet pe-acoperişuri
O aripă se zbate la fereastră
Un freamăt surd răsună în desişuri.

E o lună plină ca un pântec rece
Din orologiu clipa dă să iasă
Pe fruntea vremii somnul trece
Furând fâşii subţiri de viaţă.

În crâng doi tineri îşi ascund iubirea
El îi recită versuri desuete
Ea îi sărută glasul cu privirea
În jurul lor se ţes dorinţi secrete.

Iar luna-i vede şi suspină
Ar vrea să-şi părăsească cerul
De dragoste să fie plină
Să-şi întâlnească-n codrii cavalerul.

Dar soarta nu-i îngăduie să fie
Mai mult decât o strajă-nsingurată
Pe catifeaua nopţii o stafie
Sădind mister cu inima-ngheţată.

Teodora Gheorghe, 18 mai, 2019 - de lună plină

Feminin

braţele ei se întind pe două continente
sub degetele ei se alintă vârfuri de brazi şi cai sălbatici
uneori unghia ei sidefie sapă morminte
în golfuri cu nume uitate
unde oasele zeiţelor îşi dansează moartea
cu genele mângâie norii şi străpunge curcubeul
în pletele ei se poartă războaie şi se zidesc epoci
din trupul ei se înalţă zmee
pentru îngeri
pe coapsele ei parfumate sunt scrise
numele tuturor femeilor
şi câteva nume de flori
sânii ei tresar la atingerea timpului
cu buzele sărută luna de două ori înainte de culcare
iar umerii ei nasc noi constelaţii
Nimic nu e mai frumos decât aceste braţe
cuprinzând universul când nimeni nu se uită
şi tălpile ce străbat carnea bărbaţilor osteniţi
de-a lungul a mii de ani lumină…

ea nu plânge niciodată
de teama unui potop
ea se crede Dumnezeu
şi nu poartă şosete iarna
ea e alfa pentru că îi place litera A de la adam
ea e iubire, ură, formă şi lumină.

Acest text a fost conceput de îngeri sub titlul Femeia ideală
însă din greşeală atotputernicul i-a dat delete
înainte să fie pus în practică.

Balada viorii uitate

Desen realizat de talentata artistă Nynna Vizireanu

Am trup de vioară

mă cântă vântul spre seară

în mine se frământă o simfonie

suavă nebunie

o tragedie

preludiu stins de mare înspumată

de mare visată.

Pe corzile mele se înfăşoară trestii

minunate, fantastice bestii

cu chip de nălucă

pe mal să mă ducă.

Acolo se înalţă un paltin tăcut

din fratele lui zice-se m-am născut

de-asta am trup de vioară

mă cântă vântul spre seară...

Ah, de ce n-am har de poet

să-mi scriu cu arcuşul un sonet

ca de înmormântare

patetică, tristă cântare

în trei catrene şi-un cuplet

să pier citind încet, încet

cum dintr-un lemn m-a zămislit

un geniu blând, dar cam smintit

cum m-a învelit în catifea

şi m-a numit comoara mea

mi-a smuls din pântec simfonii

răvăşitoare elegii

ca mai apoi să se vorbească

pe-ascuns cu-a lui pocită soaţă

cu trupul meu să se încălzească

când focu-n sobă o să crească

iar eu voi fi cenuşă moartă

o biată umbră înşelată

şi nimeni n-o să mă mai ştie

c-am fost aleasă dintr-o mie

când pe vătrai un cheia sol

va-nchide pleoapele domol.

Tigrul

îmbrăţişarea tigrului din vis

m-a durut atât de mult că

dungile lui mi s-au întipărit pe trup.

împreună am format un totem

oamenii ne-au adus ofrande

fumul a trecut prin noi

ca un cuţit prin miezul pâinii

şi s-a ridicat spre moalele cerului.

lângă tălpile noastre de lut

s-au iubit fiarele pădurii

şi s-au cununat destine

s-au rostit rugi deşănţate

pentru zei obosiţi de nefiinţă

copiii şi-au îngropat bătrânii

în pământul din care-am crescut

animal-femeie, femeie-animal

simetrie sublimă în formă fecundă.

tigrul din vis mă cheamă la el

aş vrea să îl urmez

să creăm din nou universul

dar soarele îmi deschide pleoapele

şi se strecoară în ochii mei

ca un intrus amintindu-mi

că e dimineaţă.

poem din volumul de debut "Moartea era un iepure șchiop", apărut la editura Karth.

Pe gaura cheii

 

Mă uit pe gaura cheii sperând că o să-ţi zăresc prima naştere

tu îţi acoperi timid gândurile de teama privirii mele

semeni cu un bătrân de hârtie pe care dumnezeu a scris ochi, mână, coate

şi alte lucruri asemănătoare unui strigăt în pustiu.

Dacă ţi-aş spune că eşti om ţi-aş tulbura somnul

ori tu eşti aici de la începutul lumii şi ce rost ar avea să te trezeşti

la chemarea mea, la orice chemare ce nu e vânt sau ţărână.

Îmi pun şosete noi împletite din aşteptare ca să nu fac zgomot

ştii, uneori mi se întâmplă să strivesc umbra cuiva cu tălpile

din cauza nerăbdării, sunt mult prea dornică să-mi spui că exist

dincolo de uşa asta. 

Trop tard (poem în franceză)

 

Nos ombres se sont rencontrées

sur le même mur

à cinq heures

la mienne a bu du thé

le tienne à bu du café

elles ont joué aux échecs

seulement avec des pièces noires

nos ombres se sont aimées

sur le même mur

sans savoir

leur noms.  

Varianta în română:

Prea târziu

Umbrele noastre s-au întâlnit

pe acelaşi perete

la ora cinci

a mea a băut ceai

a ta a băut cafea

s-au jucat şah

numai cu piese negre

umbrele noastre s-au iubit

pe acelaşi perete

fără să ştie

cum le cheamă. 

Ultima iarnă de pe strada fără nume

A nins mult

pe catifeaua vişinie ce seamănă a sânge de lebădă

a nins fioros, cu dinţi de tigru şi solzi

cine ştie de cât timp tot ninge

pe cadavrul din faţa casei mele…

E vânt şi cineva îşi usucă eşarfa la un geam albastru

miroase a soare mort şi toţi dorm sub zăpadă.

O mână de copil se iveşte de sub nămeţi

ţinând un cornet de îngheţată.

Oare e cu aromă de cireşe?

un câine caută oase dar nu găseşte decât pleoape închise

e frig, frig, frig

şi nu e nimeni care să m-ajute să-mi găsesc ochelarii

sub zăpadă, printre cărţile marilor scriitori.

A nins mult şi trist

pe catifeaua vişinie ce seamănă a sânge de lebădă

ieri s-a stins cineva în fotoliul de  lângă sobă

a trosnit un ţurţure în semn de dezamăgire

şi eu mi-am scris numele în zăpadă

ca să nu-l uit.

A nins peste tot oraşul

nimeni nu mai ştie când a început

e viscol, viscol, v…

gulerul de blană al femeii cu unghii mov

s-a prefăcut într-o vulpe albă şi a fugit.

dar cui îi pasă?

totul e sarcastic de alb

şi imaculat de sobru

ochelarii mei s-au pierdut desigur.

Ninge, ninge, ninge…

cine ştie de cât timp tot ninge

pe cadavrul din faţa casei mele.

din volumul meu de debut „Moartea era un iepure șchiop”, apărut la Editura Karth. 

 

Secretul lunii

Pe buzele lunii a răsărit un mic soare

şi-a dat seama de asta

când a vrut să guste din spuma nopţii

şi-n zaţ s-a ivit

un boţ de lumină.

Ce dulce e... parc-ar fi o stea de zahăr

şi-a spus luna şi a închis ochii

în culcuşul ei de cleştar şi flori de salcâm.

S-a învelit cu răcoarea timpului

scurs din clepsidra agăţată de genele ei

ca o picătură de rouă.

Toţi aştrii au privit-o cu uimire

şi s-au întrebat cum de-a învăţat să surâdă

chiar şi atunci când din ea n-a mai rămas pe cer

decât o coajă străvezie.

Dar luna şi-a păstrat secretul bine tăinuit

pe buzele vineţii şi totuşi atât de calde

mai calde ca rotundul pictat pe masă

de ceaşca aburindă de ceai

mai calde până şi decât rotirea infinită

a acelor de ceasornic, în străfulgerarea veacurilor...

Nimeni n-a ştiut vreodată

că fericirea poate răsări chiar şi în palatul de cleştar. 

Poem: Timpul care a coborât din ceas

Din ceasul cu pendulă se coboară
Un timp cu braţe lungi şi pălărie
Îmi face semn aşa, într-o doară
Cu ochi vântoşi şi umblet de stafie.

Măi, timpule, spre ce eternitate
Ai apucat-o aşa de dimineaţă
Cu ore negre-n spate înşirate
Săltând în mers ca o paiaţă?

Îmi trage o ocheadă pişicherul
De zici că i-a îngheţat secunda
Se-ndoaie plopii, se înclină cerul
Oceanele îşi pleacă unda.

Om trist şi gol pe dinăuntru
Ce-ţi pasă ţie unde-mi port eu clipa
cu ce singurătate gri îmi umplu
apăsător şi falnic pripa?

De secole întregi îţi stau alături
Şi te veghez ca pe-o icoană
Dar tu mereu mă dai în lături
Preocupat de-o veche rană.

Eu îţi ofer aici, acum şi Este
Tu mă înşeli cu ieri şi niciodată
Aştepţi o neîntoarsă veste
În stânci de nicăieri săpată. 

Te părăsesc, monşer, îmi spune
Şi-mi face semn cu pălăria
De-acum sunt un copil pribeag în lume
Mă duc la Dumnezeu să-mi iau simbria! 

Poem: Balanța

Balanţa din templul japonez s-a clătinat
ieri
când pasărea phoenix a renăscut

din cenuşa altora
toţi zeii s-au închinat la ei înşişi
într-o beţie amară
văzând că balanţa nu le mai mergea
nimic nu mai era ca înainte.
S-a scumpit şi ploaia
şi tunetele din august
şi cenuşa morţilor
până şi otrava de şoareci
au urlat negustorii
s-au spânzurat de grindele caselor
gheişele şi-au făcut din yeni mărgele
şi s-au pus pe dănţuit
noaptea, pe cornul lunii.
Ieri
balanţa s-a înclinat prea mult
emisferele au dat cu zarul
şi-au schimbat locul;
doar ecuatorul a dormit liniştit
ca şi alte lucruri neutre din lumea asta.
Aştrii şi-au dat cu părerea asupra politicii economice
tot ieri
dinozaurii au poposit din preistorie
în Ţara Soarelui Răsare
ca să înveţe cum trece timpul.
Au evadat anii din clepsidră,
s-au învrăjbit secundele
istoria s-a rezemat de ziua de Ieri
iar războaiele mondiale au inundat templele;
a înnebunit balanţa!
tâlharii s-au luat de mână cu fecioarele şi călugării
balanţa din templul japonez s-a cutremurat
ieri
când iubireaa ieşit din trupul îndrăgostiţilor
şi s-a îmbrăţişat cu ura
chiar în vechiul testament!
când omul a tuşit o dată convulsiv
şi a rămas fără suflet
când Buddha s-a hotărât sa joace tontoroiul
cu alţi zei ieşiţi la pensie.

Ieri
echilibrul a fost înmormântat
lângă osemintele marilor filosofi
(a fost o slujbă scurtă şi anostă)
Dar AZI
balanţa nu se mai clatină
echilibrul a înviat la ora 6 dimineaţa
şi totul e cum a fost
iar noi stăm înfioraţi pe câte un talger
şi aşteptăm să vină sfârşitul lumii...

(din volumul „Moartea era un iepure șchiop”)

Poem: Fata de cafea

Ochii ăştia din cafea 
seamănă cu ai mei
în ceaşcă locuieşte 
o fată care arată
aproape ca mine
cu buze desenate în spumă
şi ochi de zaţ brun. 
Oare cum a ajuns acolo
şi de ce scrie poezii 
cu mustăţile 
unei pisici tărcate?
Lumea asta pierdută
nu-mi mai aparţine 
mi-e teamă să o sorb 
pe fata de cafea
ca nu cumva 
să încep 
să mă trezesc.

Primul meu poem tradus în hindi

Hedwig, poate cea mai mare iubitoare a culturii indiene pe care o cunosc, mi-a făcut recent o frumoasă surpriză, întrebându-mă dacă aș vrea să-mi traducă în hindi poemul „Absenţa portretului tău”. Iată rezultatul mai jos:

Absenţa portretului tău - traducere de Hedwig Silver

तुम्हारे चित्र की गैरहाज़िरी
Tumhare chitra ki gairhaaziri


Aş vrea să te pictez
मैं तुम्हें चित्र में कैद करना चाहती हूँ
Main tumhein chitra mein kaid karna chahti hoon

dar am uitat ce culoare au întoarcerile tale
पर मैं भूल गई तेरे लौटन के रंग क्या हैं
par main bhool gaiy tere lautaan ke rang kya hain

în locul unde  mor pescăruşii.
जहाँ सामुद्रिक चिड़ियाँ मरती हैं.
jahan saamudrik chidiyaan marti hain.

Am o pensulă subţire

मेरे पास एक पतला ब्रश है
Mere paas ek patla brush hai

pe care o răsucesc între degete
जिसको मैं अपनी उँगलियों के बीच घुमाती हूँ
jisko main apni ungliyon ke beech ghumaati hoon

şi-mi imaginez că pot schimba lumea
और कल्पना करती हूँ कि मैं दुनिया बदल सकती हूँ
aur kalpana karti hoon ki main duniya badal sakti hoon


desenându-i un alt destin
इसकी एक अलग किस्मत खींचना
iski ek alag kismat kheenchna

cuprins între două tuşe
दो रेखाओं के बीच
do rekhaaon ke beech

ca două acolade ce închid în ele
जैसे दो कोष्ठक जो बंद करते हैं
jaise do koshthak jo band karte hain

pântecul gândurilor tale.
मेरे ख्यालों का गर्भ.
mere khayaalon ka garbh.

Aş vrea să te pictez
मैं तुम्हें चित्र में कैद करना चाहती हूँ
Main tumhein chitra mein kaid karna chahti hoon

dar nu mai găsesc nuanţa paşilor tăi
पर मुझे तुम्हारे क़दमों का रंग नहीं मिल रहा
par mujhe tumhare kadmon ka rang nahin mil raha

răsfiraţi printre cochilii de melc
शंखों के बीच
shankhon ke beech

şi ambalaje de napolitană.
और टिकियों के छिलकों के बीच लोटे हुए.
aur tikiyon ke chilkon ke beech lote hue.

Nu-mi rămâne decât să-ţi zugrăvesc umbra
सिर्फ़ यह बचा कि मैं तुम्हारी परछाई को रंग भरूँ
Sirf yeh bacha ki main tumhari parchaai ko rang bharoon

pe care mi-ai lăsat-o pe un umeraş
जिसको तुमने एक हैंगर पर छोड़ा
jisko tumne ek hanger par choda

lângă pardesiul mov.
जामुनी कोट के पास.
jaamuni kot ke paas.

Pe Hedwig o puteți descoperi pe blogul său: https://hedwig27silverhenna.wordpress.com