Poem: Poezia pe care n-o ştia nimeni...

Am o poezie în buzunar

nu ştiu cine mi-a strecurat-o

când nu eram atentă

cine-a abandonat-o

e deja ponosită, respiră greu,

are silabele încărunţite 

îi cad litere boţite.

Mă plimb cu ea de colo-colo

ca şi când ar fi crescut din mine

babă, babă, dar se ţine;

caut pe cineva să i-o dau.

Nu vreţi o poezie blândă şi timidă?

îl întreb pe un moşneag

n-am nevoie, am sacoşa plină

zice el şi-mi arată o ceapă degerată

şi-o sfeclă murată.

Am o poezie veche într-un buzunar

şi nu ştiu cui s-o dau

doamnă, n-aţi vrea un poem

curat, suav şi dantelat

pe deasupra şi rimat?

Dar femeia are un poem

agăţat de -o ureche, boem

îl aude neîncetat

s-a săturat

de versuri înşelătoare.

Nimeni, nimeni nu se-arată

să-mi adopte poezia

poezia minunată

dintr-un buzunar de toamnă.

Într-o seară o găsesc

mai mult moartă decât vie

se scria singură pe hârtie

se lăsa ca testament.

Am luat-o şi-am îngropat-o

în cimitirul cărţilor uitate

la periferia oraşului

i-am aşezat pe sicriu două nestemate

ochii mei

s-o citească mereu, doar ei.